La Editura
Omega
(Buzău, 2016), Paul Negoiţă (n. 1975, în comuna Vintilă Vodă) adună într-o
plachetă intitutalată
Marchitanii Roşii
o serie, mai exact 24, de „expuneri despre fenomenul politic din România
ultimilor ani”. Întocmirea aceasta editorială a primit Premiul Naţional,
Secţiunea publicistică, la concursul V.Voiculescu, 2016, organizat sub
auspiciile Uniunii Scriitoorilor din România, 2016. Piesele componente au fost
iniţial editoriale politice apărute în publicaţiile buzoiene şi ele, după
spusele autorului, au incitat spiritele vremii, primite fiind cu entuziasm de
unii, cu reticenţă, ca să nu spunem cu adversitate, de alţii, aşa cum se
întâmplă în lumea politică postdecembristă românească. Vizaţi sunt în aceste
tablete cu vizibil nerv pamfletar politicienii călăuziţi de gândul îmbogăţirii
rapide pe toate căile posibile, cât şi jurnaliştii care fac jocul neruşinat al
celor dintâi şi speră că, mai devreme sau mai târziu, se vor bucura de
protecţia celor pe care i-au sprijinit să acceadă la puterea cea aducătoare de
nesperate avantaje materiale şi de prestigiu social şi politic ilimitat.
Textele sunt bine scrise. Se
vede de la distanţă că autorul e un om şcolit, cu pregătire temeinică în arta
oratorică de amvon cât şi, ca forţă persusivă şi logică argumentativă, în cea a discursului avocăţesc dintr-o sală
de tribunal. Vrând să demonstreze că fiecare îi judecă pe ceilalţi preponderent
după chipul şi structura sa (i)morală, scriitorul îşi imaginează o poveste
pilduitoare cu un necunoscut care aşteaptă la marginea unei păduri şi e
socotit, rând pe rând, hoţ, desfrânat, lacom, mincinos etc. spre a generaliza
astfel: „Din păcate, aceasta este o realitate a societăţii româneşti - o
măcinare continuă, un mod mizer de a gândi şi de a rosti ştiute şi neştiute
pentru a-ţi hrăni propria perversitate sau a-ţi justifica propriile vicii.
Atitudinea, însă, are forme agravante atunci când te simţi şi un pic de lider de opinie sau mult mai grav când ai un interes pecuniar direct. Îţi
colcăie veninul şi simţi nevoia să-l înfunzi în pielea cuiva, ceea ce nu mai
rezonează cu statutul de om” (Captivii
lui Ibsen?).
Editorialistul demontează şi
spulberă poncifele răsuflate ale politicienilor români care-şi îmbată cu apă
fetidă conaţionalii că ţara lor ar conta în comopetiţiile economice
internaţionale, când, săraca ţară bogată bate pasul pe loc şi nu se mai osteneşete nici măcar să simuleze,
ca într-un orgasm social, gâfâitul sau scoaterea limbii de atâta tras la jug.
Datorită acestor fantasmagorii politice s-a ajuns, observă autorul, la un fel
de basm politic „cu mesaj le fel de real precum cel din cărţile lui Petre
Ispirescu”, totul fiind posibil datorită „poftei de iluzoriu” al unor pături şi
categorii sociale din ce în ce mai credule, mai nostalgice şi mai uşor de dus
cu zăhărelul electoral. E vremea ca românii să se trezească şi să nu se mai
lase manipulaţi de demagogii care se înmulţesc şi ei precum ciupercile după
ploaie, mediul lor propice fiind mass media şi în primul rând televiziunile pe
care lătrăii neamului le au la îndemână 24 de ore din 24 (De la basm la realitate). Vinovaţi de această jalnică stare de
lucruri nu-s doar politicienii, ci toţi românii care suferă de anamneză,
continuând să creadă cu naivitate proverbială că un Messia, salvator al
neamului românesc, va veni prin şi de pe ecranul televizorului la care ne
holbăm mai ceva ca la nişte moaşte făcătoare de minuni (După 20 de ani…). Vinovaţi de decăderea economiei sunt nu numai
aleşii înscăunaţi fraudulos şi care conduc dictatorial şi clientelar, ci şi cei
care-i votează mandate în şir, pe deplin conştienţi că aceşti mitomani n-au făcut şi nu vor face nimic pentru
alegătorii lor, exceptând rudele şi lipitorii zeloşi de afişe electorale.
Autorului îi repugnă corupţii indiferent de partidul căruia îi aparţin, dar
adevăratul său război e dus împotriva pesediştilor care, ca descendenţi direcţi
ai partidului comunist, sunt mari amatori de fast şi de imagine care să dea
bine în ochii invitaţilor, de aceaşi teapă ideologică, din Occident. Paradoxal,
în chiar ziua declarată de ONU drept ziua sărăciei, socialiştii noştri aroganţi
şi grobieni până-n măduva oaselor lor invită la Bucureşti nici mai multţi nici
mai puţini decât 70 000 de oameni la un miting de aderare la politica
falimentară de două decenii încoace („Eclatanţii”).
Paul Negoiţă e şi un bun portretist, păstrând însă un ton civilitar chiar şi
atunci când ţine un fel de necrolog la moartea politică a unui fost adversar,
primarul matusalemic al urbei buzoiene: „A jucat timp de 20 de ani roluri specializate de băiat bun, seducător fără
pereche, hoţ, şiret care nu a bravat niciodată cu cinstea. A fost de fapt un
asistat social de lux, care a promovat veselia administrativă, ironia
comportamentală şi desfiinţarea criteriilor valorice. Sub mantia sa au dobândit
prestigiu tipologii precum canalia şi neruşinatul, guralivul şi prostănacul,
leneşul şi limitatul” (Şi totuşi a fost un clovn trist).
Alteori portretul e colectiv, cu bătaie naţională: „Imaginea clasei politice nu
este bună niciunde, însă, în România zilelor noastre, politicianul şi
impostorul încep să se apropie ca imagine. Personaje faraonice, avari
„obsceni”, mincinoşi notorii şi narcisişti obsedaţi, populează, în haite, un
spaţiu public, clădindu-şi „cariera” pe nefericirea cetăţeanului de rând” („Idiosincrazii... la prezent”), Dorinţa
foştilor sau emanaţilor din eşalonul al doilea al partidului unic este aceea de
a fi mai mult decât au fost odată, şi chiar, de s-ar putea, şi ceva pe
deasupra. Nu admit niciun fel de opoziţie şi nici să părăsească scaunele
puterii de care ţin cu dinţii cariaţi sau cu protezele dentare din dotare.
Politicienii tineri sunt admişi în tagma roşie doar dacă îndeplinesc condiţia
de a le fi urmaşi biologici, fii şi nepoţi, ori, cel mult, amante de vreme rea.
De alţi tineri, oricât de merituoşi ar fi ei, nici vorbă. Or, tocmai prin
ceilalţi tineri întrezăreşte publicistul însănătoşirea politicii româneşti şi
ruperea de metehnele şi inerţiile trecutului şi ale prezentului nu mai puţin
viciat: „Credinţa, cinstea, educaţia, munca, viziunea, loialitatea, inteligenţa
emoţională, umanitatea caldă, retorica rafinată, integritatea, respectul,
competenţa şi simţul practic sunt soluţiile reale şi pentru această ţară.
Altfel, vom fi martorii şmecheriei ieftine, spectacolului naufragiului şi
încăierărilor care au transformat viaţa publică românească într-un spaţiu
barbar, fetid, toxic pentru români şi România” (idem, pp.53-54). O spune unul care, în ciuda celor 17 404 de voturi
cu care a fost ales pe lista de Consilieri Locali ai Primăriei Buzău abia la a
doua rundă de voturi a fi desemnat să facă parte din comisia de învăţământ,
cultură şi culte a respectivului Consiliu Municipal. Consilierii pesedişti
primiseră indicaţia preţioasă de la
mai marii lor să nu-l voteze, fiindcă aşa voiau muşchii lor, pe preotul,
profesorul, inspectorul, publicistul şi scriitorul Paul Negoiţă. La ce bun, în
optica lor deşucheată, un om potrivit la un loc potrivit?
Vocea în Agora a lui Paul
Negoiţă este una constructivă, fie că se pronunţă despre slaba, mai bine spus
inexistenta organizare a turismului în municipiul şi-n judeţul Buzău, fie
despre seceta din agricultură, secetă care nu e doar una cauzată din lipsa
ploii, ci şi de una „organizatorică şi de mentalitate” (p.66). Aşteptarea unor
soluţii de la centru pentru salvarea agriculturii s-a dovedit zadarnică, deci
inutilă. Nici dezvoltarea pieţelor de desfacere a mărfurilor agricole, a
infrastructurii ori amenajarea spaţiilor de depozitare a acestor produse de
strictă necesitate nu se află îmtr-o situaţie mai roză, priorităţile edililor
fiind, după cum se ştie, cu totul altele. Autorul deplânge, în aceeaşi ordine
de idei, dispariţia a două valori din viaţa publică: onoarea şi pudoarea.
Micile ecrane gem de manifestări lipsite de cavalerism ale celor ce au pierdut
o bătălie politică, ca să nu mai vorbim de mizerabilismul verbal şi gestual al
invitaţilor la dezbateri în cadrul campaniilor care numai electorale nu se
cheamă că sunt. Lipsa de pudoare a vedetelor de carton a atins orice culme a
indecenţei. Orice cod al bunelor maniere e călcat parcă intenţionat în picioare
de tot felul de piţipoance sclifosite, lascive şi libidinoase care cred că
devin mai interesante şi poate chiar sunt pentru un public manelizat şi păscut
de analfabetizare funcţională galopantă.
Politicienii nemuritori ai interminabilei şi convenabilei tranziţii au tot interesul
să facă jocul unui astfel de electorat uşor de manevrat şi de cumpărat c-o
găleată de plastic, cu doi mici făcuţi din zgârciuri gelatinoase intrate în
putrefacţie ori c-o sticlă de ulei rânced de când lumea. Adevărul acesta
trebuie spus răspicat spre a se şti
precis de unde să se înceapă „igienizarea şi readucerea în plan comportamental
a decenţei şi onoarei” (p.70). Autorului nu-i place deloc oraşul în care
locuieşte, oraş încremenit parcă în „întunecatul Ev Mediu”, dacă e să-l judeci
după piaţa sa centrală care aduce a bazar oriental sau a caphernaüm african.
Nu-i deloc exclus ca acest spaţiu fetid şi pestilenţial să fie într-o bună zi
înghiţit de marile marketuri în care comercializarea produselor agro-alimentare
să se facă într-un mod mai civilizat. Cei care din varii motive părăsesc oraşul
Buzău care n-a excelat niciodată prin absorbirea de fonduri europene nu simt
deloc nevoia să mai revină în localitatea natală unde promisiunile candidaţilor
la jilţuri de conducere nu-s nicicând şi nicicum onorate. Societatea românească
s-a polarizat îngrijorător iar semnele oricât de anemice ale unei redresări
naţionale nu se văd de niciunde: „Parlamentarii, în lăcomia lor iraţională,
şi-au mărit pensiile, fără să crească alocaţiile copiilor şi să încurajeze
natalitatea. Dacă erau lucizi, ar fi fost animaţi de speranţa că ar fi avut
peste ani contribuabili care să le susţină pofta de a sta, fără să merite,
între pensionarii de lux. În lipsa acestor politici vizionare numărul tinerilor
care se irosesc, al familiilor care nu se descurcă suficient de bine pentru a
avea copii, al părinţilor îngrijoraţi de dificultăţile copiilor creşte. Şi dacă
un sistem politic nu poate ameliora fenomenele amintite, iar tinerii rămând
doar prada spălării creierilor societăţii de consum, la ce bun un asemenea
stat?! Pentru ce plătim aşa conducători?!” (Cadouri otrăvite). Sau: „E clar că politica de partid din România
este catastrofală. S-au strâns ca într-un sac de aspirator toate mizeriile
sociale în ea. Particule de factură asemănătoare au fost aspirate în ghemul
infamiei şi hoţiei. Existenţa unui partid nu mai este de multă vreme o
chestiune de doctrină, de idealuri sau măcar de idei. Partidul este doar o
strânsură de indivizi rapace, dornici să-şi tragă pe turta lor cât se poate de
mult din resursa celei mai bogate şi prăduite instituţii -
statul” (Tehnocraţie originală).
Cititorul nedumerit sau doar cârcotaş din fire se poate întreba la ce partid se
referă comentatorul din care am extras citatele de mai sus. La toate, desigur
căci principiul fundamental al politicii ultimilor ani şi, totodată, crez al
tuturor traseiştilor cameleonici şi căpătuielnici de la noi şi de aiurea, este
următorul: nu este bine să schimbi
partidul, e bine să fii cu cel de la putere (idem, p.107).
Cartea Marchitanii Roşii a lui Paul Negoiţă este atât o radiografie sumbră
a societăţii româneşti postdecembriste cât şi un strigăt de trezire a
conaţionalilor săi ce se îmbată cu apă de ploaie poluată din patru în patru,
sau din cinci în cinci, ani electorali. Totul este ca acest strigăt, civic şi
justiţiar, disperat să nu fie unul în pustie.
Revista Ex Ponto, Constanța, Ianuarie 2017,
Ion Roşioru
