MOTO: ”Eram odatã în România si ne uitam la o priveliste a Carpatilor acoperiti de zãpadã; cu o altã ocazie, în Anglia, am privit la catedrala din Durham ce se înãlta mult deasupra povârnisurilor râului Wear. În ambele ocazii, Pãrintele Dumitru a exclamat cu emfazã: „Aceasta nu poate lipsi din vesnicie”.
Cartea profesorului Artur Sivestri, Piese improvizate pentru violoncel şi oboi este perfect încadrabilă în cuvintele rostite de părintele Dumitru Stăniloae.
Mai întâi textele se încadrează tematic. Ce altceva pot fi aceste eseuri despre care chiar autorul spune:”Ea continua Apoclypsis cum figuris” dar era o carte târzie, de bătrâneţe şi poate şi de înţelepciune, în orice caz”de resemnare”
Indiferent cum o înţelege cititorul sau cum o defineşte autorul este o carte frumoasă şi adâncă, precum gândul celui care a scris-o , transfigurând realităţi care par a fi desprinse din curgerea concretă a timpului.
Este o carte neîncadrabilă în vreo direcţie, în vreun curent sau şcoală.
Aşa cum personalităţile reale şi informative sunt de nealiniat, tot aşa şi cartea aceasta este o îngemănare de cuvinte care însumează experienţa vieţii ca om şi ca original mânuitor al cuvântului.
Am remarcat o perfecţiune a rostirii, dar şi a textului în sine. Am recitit să descopăr vreo abatere ,măcar tipografică, n-am aflat şi mă bucur că pot să apară cărţi perfecte.
Citesc prin cărţile mele, găsesc greşeli, dar câte imperfecţiuni nu aflu şi o clipă mă întristez.
Am fost bucuros să citesc aceste bijuterii de comunicare în limba română şi să constat o identitate de trăiri afective cu autorul.
Mai întâi traducerea sensurilor. Sensul impenetrabil al lumii.
Zădărnicia clipei şi a efortului de a o semnifica.”Spaima omului de lângă ape în faţa necunoscutului care, se arăta o fracţiune de secundă, posibil Deus ex machina neconsumat până la capăt, poate doar închipuit.”
Timpul ca închipuire, timpul real şi cel imaginat în îngemănări vremelnice şi despărţiri definitive:”nimeni nu îşi putea da seama, dar nimeni nu va putea uita clipa de nebunie, viaţa suspendată între două lumi, poco loco, timp desfăcut, destrămat, renăscut ca după descântece.”
Apropierea a două realităţi transfigurate, sunetul şi cuvântul: ”încercă să-şi amintească versurile preferate şi reţinu , după o vreme, doar melodia lor legănată, ieşind din alăturări de cuvinte rare, aproape nepătrunse, parcă rămase de odinioară, pronunţată într-un fel de limbă pură, ”limba lui Adam”.
Alonja spre trecut ,spre vremuri şi timpuri nu numai uitate, ci chiar ignorate în contemporaneitate.
O extraordinară răscolire de arhetipuri, de stări vremelnic intrate în necunoaştere, fără de care sondarea sinelui este sortită unor rezultate derizorii: ”vântul subţire şi marea fără sfârşit făcuseră ca să rămână pe nisip un posibil castel, o ipoteză de crocodil, o idee de elefant. Forme doar bănuite , poate entelehii (ENTELEHÍE s.f. Noţiune filozofică indicând perfecţiunea ca scop lăuntric al dezvoltării tuturor lucrurilor.)
Identificarea omului cu arta:”maşina înainta fără zgomot, alunecând pe asfalt ca o corabie imaginară prin văzduh, dintr-o gravură enigmatică din Evul Mediu. Ori poate că făceau parte dintr-o gravură.”
Am vorbit mai sus despre o identitate de gândire a funcţiei cuvântului. Iată un exemplu:
Lâna de aur: Înotam voiniceşte pe deasupra satului meu,/Pe sub corabia argonauţilor;/Până la fântâna lui Oaşă/Am rezistat./Prindeam câte o şuviţă din lâna de aur/O înşiram pe degetul mare,/Ea se înfăşura pe picioare/Atât am putut să văd./
Primul nor/ A înghiţit corabia,/ Un tunet m-a trântit la pământ…De atunci aud uneori /simt că sunt/Cam trăsnit din fire,/Apă suptă de nor./Am păstrat un fuior /Din lâna de aur,/Am dus-o acasă/
Am ascuns-o de toţi./În jurul ei /Un păianjen cu crucea pe spate/Ţesea de zor;/ m-a prins şi pe mine in pânză,/biet muritor./Ţineam firul/ Piatră de hotar… /Cineva scormoneşte cu Vârful Vătraiului/Într-un joc de faur/Locul în care Iason a ascuns lâna de aur,/Acolo unde brazii plâng cu lacrimi de chihlimbar.-Aurel Anghel, La umbra firului de grâu, editura ALPHA MDN, BUZAU,2006
Relaţia cu Cel care le ştie pe toate:”dar cineva îl privea; de după dealuri, i se păru că îi zâmbeşte uşor Cel care le ştie pe toate sau poate un înger.”
Am citit cu bucurie, dar şi cu uimire această carte în care am detectat un fel de decont al convingerilor definitive. NIHIL SINE DEO, nerostit, străbate fiecare pagină, de aceea nu ne miră izbânda în planul exprimării. Autorul şi-a găsit acel canal de comunicare cu Stăpânul cerurilor şi îl foloseşte cu ştiinţa candorii pe care numai credinţa adevărată ţi-o poate da.
Iată o frază dintre cele fără graniţa timpului şi care se reţine implicând preapuţinul clipei ce ne este dată:”se gândi câteva clipe, intens şi indefinit , la toţi cei acre scriu undeva în preajma apei, fără să o asculte fiindcă o cunosc. Şi zgomotul ei ameninţător şi continuu i se păru, deodată, atât de familiar ca şi sentimentul cuibărit în sufletul strâns, imagine a fricii fără obiect, că implacabilul vine şi că, aparţinând naturii , nu avem o altă soartă decât anonimatul ei.”
Scriam acum câţiva ani:Ceaţă:Viaţa mea pare un rebus ratat./Enigmele mele vin de departe/Sunt definiţii ale unui psihopat/Fără subiect şi fără predicat/Pătratele goale sunt cercuri/Toate zilele săptămânii sunt miercuri./Consoanele, vocalele latră la lună/Îngrămădite în încordare nebună./
Orice gând îmi cere să nu-l definesc;/Sufletul să nu-l păcălesc./Ascut creioane de-o viaţă/Să-nţep cu ele molecule de ceaţă./Când m-am născut Racul dădea înapoi/Ziua de miercuri zilei de joi./
Biata mama nu bănuia/ Ce păcat născându-mă săvârşea./Aducându-mă pe lume deja rătăcit
Degeaba credea că sunt un neprihănit./Cine sunt eu?/Ceva între zeu şi pigmeu/Interjecţia unui început/Cuvânt fără sens,doar atât.- La umbra firului de grâu.
Semnele muzicii printre cuvinte:”lipsea însă ceva, nu îşi dăduse seama ce anume lipseşte. Totul i se păruse până acum ca un fel de realitate muzicală, de fapt ca o suită unde nu încăpeau nici sunetele tari, puternice, de tobe şi cymbale şi nici goarnele Ierihonului imaginar.”Toate cuvintele devin suportul determinării unei stări tot un cuvânt.(SPAIMA)
Ideea misterului ce ne înconjoară şi ne însoţeşte permanent ca realitate transfigurată , ca dat al scriitorului:”Doar undeva, pe asfalt, împrăştiate de paşi nenumăraţi, nepăsători, doar câteva perle desfăcute dintr-un şirag.”
Lumea fascinantă a cuvintelor ca fiinţe ce au trăit sau vor trăi realitatea ce scapă chiar scriitorului talentat. Forma pe care o iau pentru o vreme este a păsărilor însoţitoare ”…păsări ale mărilor, urmărind indolente însoţitoare de călătorie, corabia ce alunecă peste abisurile amare”
Citesc în transă, plutesc printre firele unor mici naraţiuni din care se constituie substanţa de carte. Dar ce carte este aceasta care te poartă in necunoscut, ireal, imaginar şi mai ales în iluzie? Cărţi şi cuvinte, propoziţii ”în tipar arbitrar, ipoteză de profil desenat în spatele căreia nu mai rămâne nimic, poate iluzia că există.”
Mă ţine aproape tot timpul realitatea sonoră pe care mi-am construit-o ca suport. Partita nr.2 de J:S:Bach şi reverberaţia sunetului prelung în care desluşesc glasul inconfundabil al păsării numită convenţional OBOIUL.
Transcriu din ODATĂ, ALTĂDATĂ finalul. ”în acest timp, dar în alt timp, scriitorul îşi aşeza hârtiile pe masa lui mică, rotundă şi joasă, de la restaurantul DIN Cartierul Latin unde, în fiecare zi, în faţa unei ceşti cu interminabila caffe- creme înşira, rând după rând, povestea cărţilor care puteau să fie, sau au fost, ori, câteodată, vor putea fi.
Rămân suspendat. O intuiţie cu totul aparte te implică într-un demers inexisent. Realitatea scriitorului este o sugestie, demersul său o mică pauză într-un timp indefinit. Cuvintele potrivite sunt ale autorului Artur Silvestri.
Construirea imaginii peisajelor este încă o particularitate cartea atrage cititorul. Câteva tuşe semnificative urmate de încadrarea unei stări care a determinat conturul: ”era toamnă, o toamnă universală în a cărei enigmă stătea închisă însăşi inconsistenţa vieţii lui….Călca uşor, cu grijă, peste frunzele uscate, de ieri şi de alaltăieri, le asculta, făcând mici pauze, zgomotul straniu de întocmire ce se desface, apăsată de talpa piciorului care le strivise. Îl înfiorase fie şi doar acest gând, un gând de ev târziu, ininteligibil, peste care se adânceau, fără să poată să le identifice, multe alte gânduri, amestecate şi neclare. Oricât ar fi vrut să le orânduiască îşi dădu seama că nu va putea.” Vom mai remarca o tehnică specială, aceea a rezonanţei elementelor peisajului în definirea unei stări,dar şi în sublinierea ideii ce obsedează prin personaj pe scriitorul însuşi: amploarea relatării(toamnă universală), necunoscutul(enigma), inutilitatea(inconsistenţa vieţii lui), în plan sonor(zgomotul straniu de întocmire care se desface), obsesia timpului(un gând de ev târziu).
Tehnici ale scrisului, apariţia şi conservarea peste timp a ideilor, scrisul ca soluţie salvatoare.(Metafizica norilor-eseu), povestea scriitorului care observă cu uimire”cum se naşte imaginea veşnică despre toate acestea-apăreau, ca într-un şir de oglinzi paralele, nesfârşite alte scene identice, ecou şi oglindire, răsfrângerea realităţii ipotetice faţă de o singură altă realitate, unică., palpabilă, sigură .care să fi fost?
Mai descoperim şi o permanentă stare dilematică asupra lucrurilor elementare ale firii, dar mai ales ale celor ce ne definesc sau ne răsfiră, spaţiul şi timpul.
Am citit referinţele critice asupra acestei cărţi , dar nu am putut sta deoparte să citesc şi să nu comentez cu bucurie o carte care mi-a plăcut şi asupra căreia sigur voi mai reveni.
Voi reveni asupra acestei cărţi în care desluşim şi noi”gândirea filozofică a autorului ” care ne proiectează într-o lume de nedesluşiri, lume care este în fapt aceea pe care prof. Dr. JEAN-FRANCOIS SAMLONG o denumeşte”un ailleur de sens”
