CE DIRECŢIE ARE FRUMUSEŢEA - de la întemeiere la arheologia
textului.
MOTTO:
1.Hegel: veşnicia şi limba germană
Iova :veşnicia şi limba rusă
Aurel Anghel: veşnicia şi textul
1.Autodefinirea conceptuală, separarea individului de grup: ”
- pulberi şi ţăndări ale unor resturi de fragmente ale urmelor pe
care le-lăsat un ROMAN visat mai multă vreme. Autor: Gheorghe IOVA
2.Ce direcţie are frumuseţea? Doar datele de identificare, omul
cu adresă, găgeneanul mutat la bloc, cetăţeanul stând în locul
repartizat, dar nu şi cel stând la locul lui, asta se va vedea ceva
mai încolo şi de ce. Notăm pentru cititor o adresă, unde stă
unul din fiii TEXTULUI, profesorul, cel care ar putea avea o catedră
universitară pentru această temă necesară viitorilor cititori
calificaţi şi scriitori după voia fiecăruia. Să înveţe cu cel
care scrie la aceeaşi pagină un poem din care citim cu bucuria ca
şi pe vremea când îl descoperisem pe Esenin. (Sunt poet am drept
palate al câmpiilor hotar)
Aici descoperim strâmtoarea, hotarul ca limita spaţială în
care a ajuns să locuiască un mare poet cel care ne spune, o genială
banalitate:
„Stau aici unde prieten şi iubită m-au prea destinat/ Într-un
loc unde ei să mă uite/ Să ştie ei unde m-au uitat/ Ca un
aide-memoire zvârlit într-un colţ” şi „apucatu-s-au şi
dumnealui de au scris începătura şi adaosul, mai apoi şi scăderea
care vede că au venit în zilele noastre”.
Folosirea limbajului cronicii ne întoarce să ştim că textul
în limba română a avut „începătură”,„iar letopiseţul
moldovenescu măcară că ieste scris pe scurt, însă arată toate
semnile pe rîndu, carile toate le-am tocmit prin poveste, careleş
la locurile sale.”
Ce frumos remeber al unei limbi de început care o întrece în
frumuseţe pe cea de acum, ieşită in afara textului, limba străzii,
limba lungă şi urâtă ale celor mai abjecte zbierături, limba
care o vorbesc mai marii neamului, fără prepoziţia pe, care a
devenit inutilă în graba de a fi convingători, limba de la
parterul blocului 24 din str.Răscoalei (Colentina ,etaj 8) şi de la
parterul blocului 40 din Micro 14 Buzău, unde aud până sera târziu
cele mai pitoreşti locuţiuni interjecţionale în limba comună
romali - română cu optativ inversat.
Aflăm şi data adnotării adresei, dar şi că deja sunt scrise
62 de file Iova.
Conştient de harul şi darul primit, dar şi de misiunea,
printre litere, Iova coboară în parcul vecin, ia loc pe o bancă şi
spune unui cunoscut o poveste , desface de la brâul sufletului
capătul unui fir narativ.
Dăm de o pagină, o aflăm goală, ne înfiorăm, o pagină
goală fără un text Iova e o pierdere.
Da, spunem noi care deja suntem ajunşi la pag. 47 unde citim
titlul unui capitol: Ferma:
„veneam de pe şantierul
hidrocentralei, de la Bicaz, aveam patru ani şi duceam dimineţile
vaca la suhat. Gardul de un kilometru, din şipci înalte de doi
metri, cu partea de sus adusă, să nu poată fi sărit, îl abordam
cu un băţ: e un sunet.” Ce text, domnule Iova, ce forţă a
evocării, realitatea tipică a unei copilării, ce pian al copilului
de la câmpie, ce orgă,câtă poezie în câteva rânduri…
„Mergi, ţii băţul, el sare din şipcă în şipcă. Când se
termină gardul ai ajuns. Vaca ştie singură drumul, o laşi. Despre
întoarcere nu ştii mare lucru.” (cineva nota undeva că „Uneori
drumul de întoarcere este mai periculos decât cel al plecării.
Necunoscutul este incitant în sine. Întoarcerea implică şi o
experienţă, ori de ce fel ar fi, care te determină să renunţi la
inconştienţa iniţială care te urneşte din loc.” Întoarcerea
cocorului, pag. 25)
Întoarcerea
aici nu e cu băţul în mână, e cu fermecatul condei care te
întoarce în text, acolo unde îţi este destinul,. laşi vaca şi
ei condeiul. Acolo unde vei descoperi după o vreme”(cuvântul e
bun, e în tradiţia născutei din capul lui Zeus. мысль =
gând). Cel care se amestecă între litere măcar asta trebuie să
ştie şi când vede cuvintele de peste gardul unui vecin cu o curte
uriaşă. Am citit undeva că numai omul prost nu învaţă limba
vecinului. Mai notez un tulburător vers „Am fost zămislit în
actul dezvirginării” aşadar, multiplu rătăcit. Dar repet şi
titlul comentariului. Ce direcţie? Versuri ca acesta sau firul
narativ, povestea vieţii, a unui destin, a uni copil cu toate bolile
pe el în copilărie care ajunge stăpânul textului. Asta da
direcţie şi mai ales finalitate a direcţiei, a mişcării noastre
prin lume. Ne întorcem la copilăria lui Iova. Nu înainte de a ne
opri la Sade: Macii bătrâneţii are doi naratori: Sade însuşi,
aflat la Charenton (ultimul ospiciu în care a fost închis înainte
de a muri) şi contabilul ospiciului, singurul personaj inventat de
autori. Cea mai mare dorinţă a Divinului Marchiz a fost aceea de a
scrie, dar era supravegheat permanent, camera îi era scotocită,
când se plimba în grădină, sau discuta cu doctorii, iar
manuscrisele confiscate. Nu era vinovat de ceva anume, cei care l-au
încarcerat ştiau că „nu a făcut nimic şi nu a fost judecat.
Crima lui e numai din cerneală şi hârtie.” Monday, January 15,
2007,
Sade
la ospiciu, toate locurile în care a fost închis [în total a
fost încarcerat 28 de ani şi 7 luni, în 9 locuri diferite].
Aducerea acestui text e necesară pentru a înţelege ce caută
(între viaţă şi semnificaţie :-0-1-viaţa, care ameninţă cu
lipsa de semnificaţie. Apoi o definiţie tip Iova: „semnificaţia
e viaţa care mănâncă viaţa”. „Cine a încercat să mănânce
viaţa a greşit direcţia frumuseţii. Viaţa scriitorului e textul.
Textul este ingurgitabil, comestibil doar pentru cititori aleşi şi
otrăvitor pentru cei care consideră cuvântul doar mijloc de
comunicare în afaceri, în organizarea plecării la furat la, f., in
diplomaţii de c. sau în altceva şi mai amestecat.”
Noi trăim viaţa cea obişnuită sărind din pensie în pensie
ca un autor ialomiţean din piatră în piatră (G.D.), iar cealaltă
viaţă, cea literară, citind, scriind şi sărind în curtea
confraţilor de breaslă citind cu bucurie revista Helis, ca pe un
dar mensual, din lună în lună.(excelent numărul din martie 2014,
de la care a pornit şi ideea scrierii acestui eseu ca să pot sări
din obişnuinţă fără să mă rănesc la vreo vorbă..
Autorul alunecă aproape imperceptibil în marile dureri,
problema estului, a vestului, napoleon, hitler, europa, rusia,
cozîrev, gorbaciov, România –Polonia la anul 1919, cel mai
asuprite ţări azi şi conchide cu un tilu în majuscule: AM CE
SCRIE
Şi eu. Azi când scriu Putin taie gazul spre Europa şi îl dă
pentru 30 de ani pe sub Zidul Chinezesc. O ştire care va schimba
multe în viaţa Euroasiei, pe mine m-a trecut un curent textual prin
tot ce ştiu despre ţara mea şi Imperiul Rus în lupta pentru
refacere şi lăţire. Am auzit cu uimire la postul RUSIA 24 o
convorbire între doi diplomaţi ruşi:”а Румынию и
Болгарию, блядь, заберём сразу». România
şi Bulgaria le luăm, (cuvânt din zona intraductibilă) imediat.
Iată o direcţie a frumuseţii textului care mi-a dat fiori.
Culmea e că şi eu, domule Iova, plec din literatură, combustie
internă tradiţională (beţe de floarea-soarelui şi ogrinji) şi
intru in text. Ce întâmplare! Doi oameni necunoscuţi ieri se iau
în seamă azi în asemenea măsură încât liniştea necunoaşterii
este spulberată de prea marea dorinţă a aflării unui adevăr: Ce
e domnule cu textul lui Iova şi cu logoreea transcrisă de acest
Aurel Anghel?
Voi separa povestea, viaţa naratorului de textele lui pentru a o
putea şi citi şi scrie. e o biografie incitantă prin ruperea
permanentă a firului, ca un jerseu cu noduri multe pe dos, dar ce
noduri, ce legături care nu vor permite ruperea textului în coate.
Ca intr-un scenariu de film autorul notează:
„Conceput la Curte/Fermă. Născut în casa bunicului,
mecanicul Cristea Petre Iova. Tatăl dispare din locuinţă. Din
Fermă, din sat înainte de a mă naşte. Mama gravidă cu mine, îl
întâlneşte pe stradă, in Buzău, cu alta. Zice: „l-am lăsat”
aceste date biografice ar fi de cea mai obişnuită banalitate dacă
nu ar fi urmate de cel care ştie forţa textului întrerupt. (Firul
povestii se frânge, cititorul de fapte aşteaptă şi plânge…
A.A.), alt cititor remarcă fractura, o părăseşte , ce urmează e
de luat în seamă şi nu o poveste care aflăm cum a ajuns pe lumea,
pe pământul,în satul ,la ferma, in judeţul… gheorghe iova din
Găgeni.
Acta non verba, acta, acţiunea se transformă in mărturisirea
bucuriei de a vedea lumea în mişcarea ei continuă: „Îmi place
să văd lumea de oameni alergând după soare ca un munte de resturi
de civilizaţii”. Autorul pleacă şi el din biografie direct în
lumea textului .Consideraţii logice şi valabile despre Europa.
Pământul care se termină., religia sfârşitului trăit din capul
llocului, creştinismul, dar şi a lui Spengler gafând-întru
exactitate, că nemţii-zice amurgul-al cui?- e!, al occidentului:
Amurgul Occidentului.”
De aici, din contemporaneitate, prin virtuţile scrierii de acest
tip, textual, autorul sare în antichitate, şi afirmă de unde
veneau caii „care i-au făcut pe greci, pe romani.”
(Caii
produşi de Europa, Panonia: crescătoria de cai a Imperiului Roman.)
Numai o literatură de acest fel poate concentra într-o pagină
o problematică pe care o poţi zemui pe sute de pagini.
În acest fel cititorul se concentrează, gândeşte, se
instruieşte, e de acord sau nu, se convinge sau nu, dar o face
aproape instantaneu. Acesta este unul din foloasele textului. Să
şocheze, ca să lumineze. Noua geopolitică a Europei este tradusă
intr-o întrebare scrisă ca o rostire silabică: „Să facem o
geo-ce?” A animalelor care l-au adus pe om în Europa, pe culmile
civilizaţiei?
Intersectarea poveştii, a frumoasei poveşti (Scrisă frumos,
orice poveste e urâtă scrisă urât, sau trasă de păr ca să
meargă la tipar).Eu migălesc la textul PÂRNOD.
Scrierea despre venirea pe lume e monografică. Aşezare,
denumire, distanţe, intersectări, Năianca, dealul Istriţa,
atestarea aşezării din analele academiei, denumiri de moţii de
boieri, de doctori, de învăţători, imensa curte de piatră, a lui
Mareş semn al durabilităţii, îmbogăţirea unui învăţător cu
furăciuni din război, tractoarele Lanz, (cele care trasau semne
perfecte pe drum cu colţii lor de fier. Realitate comună la câmpie.
Pe noi ne alerga cu Lanzul Titi a lui Zamfirache, auzeam
înjurăturile, îl fentam şi apoi număram găurile perfecte lăsate
de tractor), uzina electrică din conac, sunt semne ale unei treceri
a satului românesc printr-o etapă a înavuţirii, urmată de
cealaltă a egalizării şi sărăcirii…Toate acestea sunt amintiri
ce îl leagă pe scriitor de cel mai expresiv personaj din copilărie,
bunicul, ca şi pe mine de Moş Lalea, veterinarul amator care m-a
învăţat cum să extrag cuvântul miel din cuvântul oaie gata să
moară. Venise mielul cu spatele înainte ca un cuvânt scris invers,
lupă in loc de ce aud acum strigat, măi lupă, normal din zori până
în seară. în cartierul meu de culoare aşezat între Crâng şi
renumita aşezare ţigănească a Buzăului..
În carte stă scris ca pe un monument funerar. Un epitaf ca un
nume, un nume ca un epitaf, un rând dintr-un text ce va dăinui
dincolo de tăria unei pietre din cimitir. Un autor din Zodia
Helisului a scris o carte în zona textului, memorabilă prin
metafora pietrei chiar în titlu, Sărind din piatră în piatră.
Bunicul era expertul, mecanicul, omul de încredere, protectorul
unei guvernante, o englezoaică bătrână pe care o apără
riscându-şi viaţa. Eu îl voi scrie cu majuscule:
PETRE CRISTEA IOVA/CRISTEA LU’ IOVA, (AUREL ANGHEL, ĂLA fă a
lu PÂRNOD, CARE SCRIE CĂRŢI), peste câţiva ani în lumea
literelor şi a cărţilor, Gheorghe Iova, expertul textului unei
zone întinse. Începând din anii 70 şi până astăzi în ce
direcţie şi cât timp…
Am descoperit textul cu învăţătorul Traian, fostul meu coleg
de clasă, care l-a înălţat pe Iova şi prin el pe sine în
eternitate printr-un text din De câţi oameni este nevoie pentru
sfârşitul lumii”.
Aurel Anghel, Buzău (după o convorbire telefonică cu autorul
unei Proze din colecţia 80, in perioada grevei telefonice din
familia mea. Iova: „Statul ar trebui să dea celor care citesc şi
mai şi scriu gratuitate la telefon sau bani ca să nu mai facă
grevă.”)
Aurel Anghel
