Scurtă călătorie biblică, cu primii oameni, din lumina Raiului în umbra rătăcirilor

   Grea povară a părut a fi pentru primii oameni care aveau tot raiul dar priveau cu nefericire, lăcomie și păcat la pomul din care Domnul le interzisese să mănânce. Da, grea povară! De această cumplită împovărare suferă neamul omenesc de atunci. Nu se bucură de ceea ce are, ci se întristează de ceea ce nu are. Sub această umbră, omul, rușinat și ascuns din fața lui Dumnezeu viețuiește pribeag printre spinii și pălămida câmpului și vieții. Raiul tot nu i-a fost de ajuns. Voința i-a fost moale și din locuitor al Raiului a devenit pribeagă pe pământ, căzând din păcat în păcat, din fapte rele în mai rele. Istoria omului alungat stă sub semnul cumplitelor patimi, tratate părintește și pedagogic de Creatorul universului, care iubind libertatea creaturii Sale îi aștepta întoarcerea cu fața spre el.

Cain și Abel

     După alungarea, așa cum ne istorisește Scriptura, primii oameni au fost tulburați de cea mai neagră faptă: fratricidul. Așadar, totul devenise fără limite. Patima a atins relațiile de familie, făcând să curgă sânge de frate. Din invidie, Cain își ucide fratele. Dumnezeu îl avertizase că păcatul îl pândește, dar că are puterea de a-l ține în frâu. Dar Cain cel  ros de invidie calcă pe cadavrul fratelui său…

     Biblia ne istorisește că Eva a zămislit pe Cain și a zis am dobândit om cu ajutorul lui Dumnezeu.  A născut apoi și pe…Abel, cel ce va deveni păstor.

Cain, cel care se ocupa cu muncile câmpului, a adus jertfă din roadele muncii sale. Abel, păstorul, a mulțumit și el Domnului jertfind primii născuți de la mioarele sale și din grăsimea lor. Domnul a apreciat jertfa lui Abel, iar Caini, mâniat și chinuit de invidie a fost bântuit de cea mai grea ispită – răzbunarea prin crimă. Plin de viclenie și-a invitat fratele la câmp și l-a ucis fără milă.

      Ca orice faptă care pare veșnic ascunsă din lipsa martorilor se prezuma că și acest fratricid ar fi rămas veșnic neștiut și nepedepsit. Dar Domnul, Cel care vede toate, l-a întrebat pe Cain: Unde este Abel, fratele tău?

     Mimând inocența Cain, asemenea unui copil care se ascunde de pe sobă, a răspuns: Nu știu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?

Dar Domnul i-a pedepsit crima și viclenia vorbei spunând:   Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ. Iar acum blestemat vei fi pe pământul care și-a deschis gura să primească sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul nu-și va mai da roadele lui; fugar și rătăcitor vei fi pe pământ…..

Potopul lui Noe

     Viața a continuat…Cain a avut alți frați…a avut urmași…neamul s-a mărit, dar și răutățile.  Atât de mult s-a înrăit lumea încât Creatorul a început să regrete actul creației. Atât de răi pot ajunge oamenii încât pe Dumnezeu în toată dreptatea și înțelepciunea Lui îl pot împinge la păreri de rău. De aceea, Dumnezeu a hotărât că o asemenea lume nu-și merită locul sub soare. I-a păstrat totuși sămânța întruchipată în rămășița sfântă care umbla cu Dumnezeu – Noe. Doar el împreună cu fii săi Șem, Ham și Iafet împreună cu toate vietățile pe care Domnul i-a cerută să le ia în corabia vieții au fost salvați de valurile potopului care a acoperit cu apele sale. Prin apă a fost spălat pământul de silnicia ce-l cotropise. 40 de zile a fost nevoie de ape multe pentru a spăla atâtea patimi. Dar odată purificată prin apă lumea avea nevoie de un start, de o refacere.

     De aceea, Dumnezeu l-a binecuvântat pe Noe și pe fii lui și le-a zis: Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți… și așa fost.

     Turnul Babel

     Mulți și trufași. Au pierdut Raiul din păcat, s-au ucis frații între ei din invidie, au fost curățați de pe fața pământului din cauza silniciei și continuau să poarte în suflete aceeași trufie. Duși de gândul atingerii divinității, asemenea protopărinților lor care s-au îndulcit din sfatul iluzoriu al șarpelui care îi îndemna să muște din mărul oprit pentru a fi ca Dumnezeu, oamenii și-au zis: Haideți să ne construim un turn și o cetate cu vârful până la cer și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe fața întregului pământ.

     Unirea lor în trufie a fost pedepsită de Dumnezeu prin amestecarea limbilor. Cetatea s-a numit Babel că acolo a învălmășit Dumnezeu limbile și i-a alungat pe fața întregului pământ.

Deci, trufia a mai fost pedepsită încă odată, dar omul a continuat să trăiască în fărădelege și mândrie.

Paul Iulius Negoiță 

Citiți mai departe »

Duhul Domnului

           

             În ziua marelui praznic al Pogorârii Duhului Sfânt, în Duminica Mare, prezența celei de-a treia persoane a Sfintei Treimi ne umple de duhul Său, amintindu-ne despre împlinirea făgăduinței lui Hristos, că va trimite pe Mângâietorul – dătătorul de viață -, Care îi va lumina pe apostoli în propovăduirea cuvântului divin.

          Cu zece zile în urmă, la despărțirea de pe muntele Măslinilor, în ziua Sfintei Înălțări, Mântuitorul le poruncise apostolilor „să nu se depărteze de Ierusalim“ (Fapte 1, 4), adică să rămână în Sfânta Cetate. Nu le spusese, desigur, să stea închiși în casă, cu ușile zăvorâte.  Îi întărise să nu-și lase sufletul pradă spaimei şi descurajării, deoarece ei încă sufereau „de frica iudeilor“.

         Așteptau, așadar, „să se îmbrace cu putere de sus“ (Luca 24, 49), precum le făgăduise Învățătorul, şi pentru aceasta erau adunați „toți împreună la un loc“ (Fapte 2, 1), într-o sfântă solidaritate, în ziua praznicului mare al Cinizecimii. Erau uniți și nimic nu mai putea să-i despartă acum pe ucenici. Petru, care se lepădase de Hristos, fusese pus din nou în cinstea apostoliei de Însuşi Iisus, prin însărcinarea ce i-a dat-o: „păstoreşte oile Mele!“ (Ioan 21, 16). Iuda plătise singur pentru nesăbuita lui trădare. Toma se convinsese de minunea Învierii şi regreta îndoielile care l-au chinuit. Iar Matia, noul ales, intrase în ceata apostolilor, în locul lui Iuda cel căzut. Toţi erau statornici în ceasul acela și trăiau o mare speranţă. Erau înfrățiți în râvna unei rugăciuni statornice şi unanime.

          Gândurile celor doisprezece mergeau acum spre taina „făgăduinţei Tatălui“, şi ucenicii încercau negrăita bucurie a venirii Mângâietorului, adică a Sfântului Duh, Care să-i înveţe toate şi să le aducă aminte de tot ceea ce le spusese Domnul. Aveau conştiinţa limpede şi nestrămutată că sunt „martorii“ lui Iisus Hristos (Fapte 1, 8) şi aşteptau nerăbdători mărturia Duhului Adevărului, Care purcede de la Tatăl şi pe Care Dumnezeu Îl dă tuturor celor care-L ascultă pe El. În frământarea lor, apostolii aşteptau „puterea de sus“, care să-i mângâie, să-i îndrume şi să le aprindă sufletul pentru râvna propovăduirii şi a muceniciei. Nadejdea lor n-a fost zadarnică. Pe neaşteptate, casa unde erau strânși a fost cuprinsă cu vuiet de viforul focului divin, al focului care curăţă păcatul, al focului care lămureşte sufletele, al focului care descoperă adevărul, care pe toate le împlineşte şi le bucură. Cu flama acestui foc ne mistuitor în suflete, apostolii puteau acum mai mult ca niciodată. Până la Cincizecime știau ce să spună, în calitate de martori direcți ai vieții pământești, ai morții și ai învierii Mântuitorului. Acum au dobândit darul pin care știau cum să spună ca să fie înțeleși. Dincolo de știința zicerii, în Duminica Mare au primit forța divină care i-a făcut să-și ducă misiunea până la sacrificiu. Știau pentru ce se jertfesc, însă aveau nevoie de tărie așa cum divinul lor Învățător a avut nevoie în Gradina Ghetsimani, când se ruga să tracă de la El paharul acesta. Duhul Domnului le-a dat această putere!  

          Botezați „cu Duh Sfânt şi cu foc“ şi având mărturia Duhului, ei au fost gata să înceapă misiunea propovăduirii: nu ca să se apere pe ei, ci ca să răspândească cuvântul învățăturii.

         În acest context Petru, conștient de noua sa misiune de pescar de oameni a început să vorbească cu „cu îndrăzneală“, iar auditoriul – format din ce „se umilesc cu inima“ – asculta plin de interes. Ca un deschizător al porților mânuirii Petru astfel le-a grăit: „pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; şi veţi primi darul Sfântului Duh!“ (Fapte 2, 38).

     Cuvântul Apostolului a biruit inimile în mod minunat: Biserica, ce chiar în acele clipe lua fiinţă, se înnobila cu oameni „ca la 3000 de suflete“ (Fapte 2, 41). Şi astfel, din biruinţă în biruinţă şi din jertfă în jertfă, apostolii ajung până la marginile lumii, ducând cu ei pe Iisus, cuvântul învăţăturii Lui şi speranţa mântuirii.

          La Cincizecime s-a făcut vădită lumii Biserica, pe care Iisus o întemeiase, încă fiind pe Cruce, „câştigând-o cu însuşi sângele Său“ (Fapte 20, 29). Luminați acum de puterea Sfântului Duh, apostolii au ieşit la propovăduire, constituind prima comunitate creștină, așa cum aminteam mai sus. Deci, intra în lume Biserica Domnului, Mireasa lui Hristos, trupul lui Hristos, în marea zi a Rusaliilor!

          Zidită şi împodobită din puterea mereu vie a Harului divin, Biserica lui Hristos are menirea să sfinţească pururea viaţa lumii, cu lumina care purifică, înţelepţeşte şi mângâie, lumină ce s-a pogorât la Rusalii din cer pe pământ. De două mii de ani avântul neînfricat al mărturisitorilor, jertfelnicia mereu împrospătată a propovăduitorilor şi sfinţenia neîmpuţinată a sfinţitorilor se hrănesc din vistieria bogată în bunătate şi har a Sfântului Duh. De atunci, toți cu inimă curată ne rugăm în faţa slăvitelor altare, ca Duhul „să nu se stingă“, iar nădejdea Cincizecimii să rămână veșnic vie. La flacăra Duhului Sfânt, Care mistuie patimi şi sfarmă vrăjmăşiile, se curăţă inima creștină de întinări şi se încălzeşte de iubire. Mintea apostolilor, a dascălilor şi a păstorilor luminează şi învaţă fără greşeală divin, în deplină continuitate, prin succesiune apostolică. Întoarcerea de la zădărniciile şi vicleniile veacului la liniștea închinării smerite, este rodul îndumnezeirii şi al puterii Sfântului Duh. Binecuvântările Sfântului Duh îmbunătăţesc viaţa şi izvorăsc îmbelşugat darul milei şi jertfa iubirii, căci „Duhul Sfânt este viaţă şi de viaţă făcător, este lumină şi de lumină dătător“.

          Lumina praznicului Pogorârii Sfântului Duh ne face să înţelegem mai bine chemarea Bisericii. Sfinţiţi şi întăriţi cu dumnezeiescul har, creştinii trebuie să se sfinţească prin Biserica Domnului. Căci Duhul Sfânt este Duh de înțelepciune, de bunătate, de dreptate, de curăţire şi de adevăr. Prin El noi toţi ne vom încununa împreună cu proorocii, cu apostolii şi cu mucenicii. Duhul Sfânt, “vistiernic al bunătăţilor”, împarte cu înţelepciune şi ştiinţă darurile Sale: unuia îi dă cuvântul înţelepciunii, altuia tăria credinţei, celuilalt îi dă lumina cunoştinţei, altuia darul tămăduirilor, altuia lucrarea puterilor, altuia alegerea duhurilor, altuia cinstea proorociei, altuia vorbirea limbilor şi altuia tălmăcirea graiurilor. Toate aceste daruri Duhul le lucrează, ele fiind împărţite cu ştiinţa Sa.

          Inimile trebuie deschise la roua darurilor pe care Sfântul Duh le revarsă pururea în lume prin Biserica Treimii.

           Și noi, prin evlavie şi smerenie, prin credinţă şi dragoste, putem fi beneficiari ai mărinimoasei graţii divine, prin darul Sfântului Duh.

                                                                                            Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Vorba si vorbele

Corneliu Baba - clovni

     Istoria, chiar dacă pare liniară, o ciclică povară, la care ne înhămăm să o repetăm fără să învățăm mare lucru din ea are, totuși, culori diferite. Vremurile pe care le trăim par mai pestrițe decât altă dată. Poate fi doar o chestiune de percepție, fiind cu obiectivul țintit pe timpul ce aleargă sub picioare în calendarul propriu, însă mie așa mi se pare. De ce pestriță? Vă gândiți, probabil la interminabilele lamentări despre lipsuri, sărăcie, neajunsuri sau poate la statornicele nemulțumiri sau iluzorii așteptări publice. Pot constitui și acestea ornamente care vor da mărturie despre ce tipologie umană călătorește acum pe pământ. Dar nu la aceste aspecte mă gândesc, ci la împuținarea omului serios, cu vorbă măsurată și gândire înțeleaptă. Trăim vremuri cu inflații verbale, în care oricând, oricine și oricum își dă cu părerea despre orice. Sub impactul televizorului, lumea pare bună de măcinat, iar sensul vieții este dat doar de flecăreli ieftine, glume de prost gust și vulgara bârfă. Atât de afectată este societatea actuală de astfel de apucături, încât a suferit  cea mai cruntă uniformizare valorică. Omeni mari, cu pretenții, și oameni obișnuiți sunt loviți de teribilul flagel. În spatele acestei slăbiciuni, care vădește o educație precară, pe care nici măcar poziția socială nu o mai poate farda, se află o lipsă de respect față de valorile creștine fundamentale. Dragostea ce trebuie să o avem față de aproapele se transformă în palavră, sfatul bun este înlocuit de limba vicleană, vorba ce curge, în loc să înnobileze pe cel ce o rostește, îi arată hidoșenia. Flecarul, vicleanul, bârfitorul sunt întrupări ale unor păcate aspru sancționate de  normele moralei creștine și sluțiri ale chipului lui Dumnezeu în noi. Îmi amintesc și astăzi privirea severă a bunicii mele care îmi spunea: Întâi fă un lucru și apoi vorbește, că doar atunci vei fi om!

      Așadar, de noi când mai avem grijă dacă tot ne ocupăm de alții? Chiar și în momente de confesiune există tendința de a vorbi despre alții și nu despre noi, de a epata și nu de a ne smeri, de a privi din înaltul nostru spre mult prea umila lume care ne înconjoară, uitând că aprecierea trebuie să vină din afara noastră. De ce suntem astfel? Pentru că ignorăm sfaturile biblice care spun că trebuie să avem vorbire blândă și împăciuitoare ( Proverbe, 12,20), să avem cuvinte mângâietoare și încurajatoare ( Proverbe, 10, 21), să rostim totul cu înțelepciune ( Psalmi, 27, 30) și să nu bârfim 

( Proverbe, 11, 13) sau să fim lăudăroși ( Proverbe, 20, 6) și nici să nu aruncăm vorbe ușuratice 

( Proverbe, 12, 18).      

    Atunci când urmăm cu sfințenie aceste învățături sfinte dăm dovadă de dreaptă judecată și demonstrăm că știm să facem diferența între vorbă și vorbe.

                                                                                                         Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

De ce nu prinde Buzăul viață!?

     Ne uităm cu admirație, sau cu jind,  ori chiar cu invidie prin alte orașe. Curățenie, infrastructură, cultură, modernitate, viziune. Am putea spune că au fost mai norocoși. Sunt la vest sau la est, la inima cuiva ajuns în poziții de influență sau sunt favorizați de trecut. Pot fi acestea argumente, fără îndoială. Dar ce te faci atunci când constați că aceste realități nu aparțin vestului sau estului? Ce ne lipsește nouă, aici la Buzău? Să-l mutăm în vest? Să-l împingem la est? Ce să facem cu orașul? Ce nu are el sau ce nu avem noi?

      Privesc și eu, asemenea dumneavoastră, sunt întrebat de diverse persoane ce cred și ce părere am. Îmi exersez virtutea răbdării și încă tac.  Încerc să compun puzzle-ul realității și, recunosc, nu reușesc prea clar. Ceva mișcări se vad pe ici pe acolo. Dar nu sunt de profunzime. Nu sparg crusta. Nu generează viitor. Nu justifică răbdarea. Nu simți că sunt boabe puse în pământ, cu posibil rod. De ce oare? Pentru că orașul acesta nu are spirit. Nu are liantul către normalitate. Suferă de minciuna asumată. De iluzia sofisticată. Stă cu broboadă pe ochi și merge pe lângă pereți.

     Fala vorbei, a vorbei goale, încearcă să suplinească lipsa faptei sănătoase. Fardul este dat peste răni și le infectează. Nu se curăță cu inimă bună. Important este să nu se mai vadă, nu să crească țesut sănătos. Si câte alte stări care vorbesc de relații artificiale, de înțelegeri precare ale misiunilor publice, de politici de cuc, nu transpar din spatele cortinei care trebuie să ferească ochiul de realitate?!  Câte unul crede că este suficient să se planteze, cu umbră cu tot, în mijlocul scenei și este deajuns pentru comunitate. Sau poate crede că publicul gustă la infinit senzația produsului unicat, în neobosită luptă cu prefabricatele de serie…Fals! Gol! Dacă un ridicat pe treptele scării sociale nu schimbă profund societatea, nu lucrează înțelept, valoarea personală nu există. E doar deodorant fără duș…

     Așa se vede la mine realitatea și nu doar la mine…Deși se lucrează intens la macula noastră prin diferite canale media. Dacă privești în ziare vezi cei mai străluciți portretiști. Ei trăiesc ceea ce nimeni nu vede. Lumea zugrăvită acolo este pe atât de frumoasă pe cât de absentă. Mă rog, alți stimuli și și alte filtre lucrează în construirea realității. Dar oare nu e schizofrenică atitudinea contrastantă dintre ceea ce se vede și ceea ce scrii că se vede?

     Din păcate, atâta vreme cât nu vrem să vedem ce vedem, cât trăim o viață imaginară, ceea ce atingem nu capătă spirit, rămâne arid. Trotuarele vor fi triste, drumurile proaste, șansele nule…si Buzăul va rămâne asemenea unui trup părăsit de suflet, mereu în descompunere, pradă corbilor de toate culorile.

     Un oraș înflorește prin atitudine și spirit. După ele se trag toate. La baza materiei stă spiritul, constata Sfântul Atanasie prin secolul al IV-lea. Comunismul a pus mai multe roabe de mortar decât orice altă regim politic. Dar a căzut greu peste conștiințe, peste libertate, peste normalitate. Multă propagandă. Multă dezbinare. Totală superficialitate. Fațadă.

       Buzăul stă sub aceleași dureri, bazându-se pe tot felul de personaje puternic înfipte cu picioarele din spate în practicile trecutului mincinos. Nu are dialog, ci monologuri țipate. Nu se lucrează la rezistență, ci la fațadă. Nu are meritocrație, ci combinații lipicioase. Nu are un proiect comun, ci felii și falii.
     Când propaganda media depășește infinit realitatea intri în lumea basmului, citești o pagină sau două - chiar dacă este vorba de Ursul păcălit de vulpe -, dar vrei realitate….vrei viu, vrei viață! Vor fi măcar odată suficiente mâini să schimbe volumul...?

                                                                                                                          Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Unde pleacă Alexandru Oproescu?

Prezentarea cărții Monografia Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Parohia Gherăseni, 2002

        Am văzut tot felul de monumente funerare. Nici unul nu era în formă de carte. În nici un cavou nu am văzut cărți. Am fost în multe biblioteci. Nici măcar una nu avea o criptă în care să se odihnească cei care au iubit cel mai mult cartea. Dar, oare, a fost cineva care să iubească mai mult cărțile decât Alexandru Oproescu?  Cu siguranță au fost și sunt mulți care iubesc cu patimă cartea, dar ca domnul Alexandru Oproescu...nimeni. Cartea i-a fost casă, masă, soție, copiii...tot. De ce nu i-ar fi și mormânt!?
     Chiar dacă trebuie să apelez la forța gândirii simbolice, nu-mi pot imagina că locul spre care pleacă fostul director al Bibliotecii Județene este un mormânt, ci o carte a veșniciei. În carte o să-l închidem, urmând ca cei ce-l iubesc și l-au cunoscut cel mai bine să scrie cronici nemuritoare pe coperte. Sunt sigur că are cine...
     În urma cu câteva zile, domnul Nistor Tănăsescu, animator al Caietelor de la Țintești, mi-a trimis un mesaj prin care își exprima dorința să vorbim pentru că voia să mă roage ceva. Nu știam ce, dar doream ca orice mi-ar cere să pot fi de folos. O asemenea persoană, cu atâta candoare, merită răspunsuri pozitive. Și m-a rugat...Da, m-a rugat să trec pe la Domnul Oproescu, de ziua domniei sale. Cum starea profesorului Oproescu nu era foarte bună m-a mai rugat, cu oarecare scădere de ton, să merg civil, să nu-l ducem cu gândul în altă parte...
      Am mers. Nu exista cerere mai curată. Am urmat rugămintea cu o mare bucurie. Era un om în suferință, dar în același timp un sărbătorit. M-am gândit la un dar. Ce putea să-l bucure mai mult? Evident, o carte, o noutate editorială, o carte proprie. Am luat ultima carte, Fascinația rostirii, și am plecat spre doamna Georgescu, sora care-i purta de grijă. Am ajuns cu strângere de inimă. Nu știam în ce stare îl voi găsi. Am bătut timid la ușă. Parcă ușa a amplificat sunetul și venerabila doamna mi-a deschis cu o vioiciune care sfida treapta octogenară pe care stă. M-a invitat, cu bucurie, să intru. M-a condus direct în modesta cameră unde-și trăia suferința, cu luciditate, Alexandru Oproescu. A fost cea mai caldă întâlnire din câte am avut. A primit darul. L-a dezmierdat. L-a deschis. Cu eleganță a exclamat: Ce carte! Simțea nevoia să mă mai încurajeze încă o dată. Da, a făcut-o de multe ori. Dar, timpul încurcat și lipsa de încredere în calitățile scriitoricești despre care dânsul făcea vorbire, m-au făcut să nu fiu prea râvnitor în ale scrisului. Evident, acolo, între câteva cărți ce-i stătea la căpătâi ca tratament pentru toate, am purtat un dialog sensibil și am depănat câteva amintiri. Am rememorat colaborarea pe plan livresc, eu în calitate de editor, iar domnia sa în calitate de autor. Nu a fost o colaborare facilă. Când i-am amintit cât de rigid m-a tratat, a zâmbit cu subânțeles, în barba-i ne rasă. M-au bucurat enorm amintirile clare despre un moment frumos al relației noastre. Era în 2002. Eram preot la Gherăseni, în județul Buzău. Dorind să ma înfig ma bine în solul unei comunități de câmp pe care o iubeam și în mijlocul căreia eram venetic, pe lângă alte inițiative, am încercat să las și un semn livresc al trecerii mele pe acolo. Așa că am scris o lucrare istorică, intitulată Monografia Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Parohia Gherăseni, apărută la Editura Episcopiei Buzăului și Vrancei. Odată ajunsă la Biblioteca Județeană V. Voiculescu, i-a stârnit interesul și mi-a făcut o mare bucurie. M-a căutat și mi-a propus să facem lansarea la biblioteca din localitate. A fost o mare onoare. Marele om de cultură a venit pregătit cum nu mă așteptam. Nu a fost doar o lansare. A fost un botez. Pe lângă delegația numeroasă cu care a ajuns la Gherăseni, a adus și certificatul de botez al bibliotecii, inscripționat pe o placă de marmură. Din acea zi de vară, biblioteca din localitate poartă numele întemeietorului satului, ctitorului bisericii și, evident, al eroului cărții, Ioan S. Gherasii.

Încurajări...încurajări...incurajări de la Alexandru Oproescu

De atunci ne-a legat o amiciție alimentată permanent de generozitatea sufletistului Alexandru Oproescu. Mi-a oferit cărțile domniei sale și m-a gratulat cu tot felul de apelative onorabile și de dorit, în autografele scrise pedant, în perfectă ordine, pe fiecare volum numerotat. M-a rugat să-i fiu alături la pierderea mamei, alături de care a locuit sau mi-a oferit privilegiul unor dialoguri în mijlocul sutelor de cărți din apartamentul său, din cartierul Micro 14.
     Ultimul contact, anterior acestei întâlniri, a fost doar auditiv. Mi-a telefonat să-mi mulțumească pentru că sponsorizez Buzăul literar, publicație unde apare în caseta de redacție  - e drept ca mai ales datorită apariției numelui domniei sale acolo, deci al certei calități, am considerat că merită să sprijin rezultatul muncii din cadrul cenaclului literar, așezat sub numele lui V. Voiculescu.
     A fost o relație frumoasă, simplă, neîncărcată de formalism, încheiată cu aceste ultime dialoguri....
     Ne vom mai întâlni o dată, în ziua marii plecări. Ne vom mai revedea în gânduri, în cărți, în amintiri, în lumea veșnicului scris.

                                                                                       Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Din pușcăriile comuniste spre sinaxarele istoriei

     În anul 1995 eram student al fa­cul­tăţii de Teologie din Bucureşti. Eram, deci, în București, conectat la viața publică și politică. Ca mulți dintre tinerii studenți, nutream și eu o rupere de trecutul comunist și priveam cu atenție ceea ce se întâmplă, având o admirație unică pentru omul politic care a câștigat de fapt alegerile din 1996, deși nu mai era în viață – Corneliu Coposu.              Speranța schimbării de regim s-a năruit atunci când marele patriot a plecat dintre noi. În acest moment trist, am participat împreună cu ceilalți membrii ai corului Facultății de Teologie, la ceremonia funebră. Mureau speranțe… în timp ce realizam că România a pierdut singurul om politic pe care-l avea.

     După evenimentele din 1989 l-am urmărit adesea pe Corneliu Coposu, fără a fi conștient de la început de valoarea morală a acestei prezențe.        Aşa cum se întâmplă de multe ori, doar în momente triste realizezi ce pierzi. Conștientizam atunci, pe deplin, că mă aflam în fața istoriei, a demnității, a onoarei, în faţa unui om unic, care pleca doar fizic de aici. Un om pentru care soarele ce se afla în prag de apus, spre sfârşitul ceremoniei, a mai răsărit încă o dată, în semn de tristețe, că nu a fost văzut de Senior în anii grei cât a stat închis, împreună cu toate idealurile sale, în pușcăriile co­muniste. Simţeam că particip la un moment istoric, un moment ce putea să amprenteze generaţii de oameni politici.

     Au trecut anii şi odată cu ei s-a estompat idealul şi modelul Coposu, rămânând aproape la fel de singur şi trist precum bustul marelui patriot, situat lângă biserica Crețulescu, din Bucureşti. Modelul Coposu, „şlefuit” în temniţele comuniste, este încarcerat de temnicerii memoriei. El trebuia închis, ucis, dat dispărut. Încurca o clasă politică ce nu-și dorea decât avere și putere.

     În acest context de ignoarare a principiilor aplicate de Corneliu Coposu apar, însă, şi eliberatori ai memoriei marelui om politic. Ultima eliberare din temniţa uitării se intitulează “Corneliu Coposu – un stoic contemporan” şi are autor pe ziaristul şi scriitorul Dorin Ivan, cercetător asiduu al memoriei anilor de dictatură.

     Lucrarea este cutremurătoare, profundă, o monografie, un portret, un rechizitoriu, dar şi un testament. Este bine documentată şi structurată cro­nologic, fiind un material documentar, un instrument de lucru util pentru orice cercetător al istoriei timpurilor ce tocmai au apus. Este un portret, deoarece, din­colo de evenimente şi ani istorici răzbate chipul celui mai important om politic din timpul dictaturii comuniste. Poate părea paradoxal, însă citind şi recitind lucrarea, am constatat, că în timpul dictaturilor, oamenii politici cu adevărat importanţi nu sunt cei care acceptă și stimulează cultul personalităţii, ci aceia care, în tăcere şi suferinţă, îşi păstrează idealurile. Stoicul contemporan, Corneliu Coposu, vorbeşte în această carte, primeşte cu­vântul şi spune cu modestie şi moderaţie ceea ce a gândit, ceea ce a trăit, ceea ce a dorit pentru poporul său, în cele trei etape istorice pe care le-a parcurs. În prima etapă, cea a tinereţii, şi-a expus din punct de vedere conceptual viziunea sa politică creştin democrată. În a doua etapă a suferit pentru idealurile sale, fără a accepta confortul fizic al compromisului. În cea de a treia etapă, după 1989, a trăit paradoxul. „ La ai săi a venit dar ai săi nu L-au primit”, așa cum spune Biblia. Cred că dintre toate etapele istorice, cea din urmă a fost cea mai grea. Poate că omul politic Corneliu Coposu a trăit de­za­măgirea ingratitudinii noastre, a celor care l-am primit ca pe un tâlhar. Sau poate că a simțit schimbările din fibra poporului. A simțit că se întoarce din acea captivitate babilonică în mijlocul altui popor decât cel care-l născuse şi îi făurise idealuri, un popor ce, aşa cum mărturisea, la început a minţit pentru a rezista, iar apoi minciuna a devenit a doua natură, un popor ce nu-l recunoştea - nu pentru că nu dorea, ci pentru că nu mai era acelaşi. Întoarcerea printre cei „vii”, începând cu anul 1989, şi comportamentul contemporanilor sunt o readucere în actualitate a mesajului transmis de scriitorul rus F.M. Dos­toievski, în Legenda marelui inchizitor. Deși nu i se putea reproșa nimic nu era dorită prezența sa. Încurca… gândurile și faptele celor care au făcut ce au făcut cu România de după 1990.

     Revenind la lucrarea domnului Ivan, constatăm că este şi un rechizitoriu, un proces de conștiința. Din lucrare, se vede fără echivoc, că omul de stat, Cor­neliu Coposu, nu şi-a acuzat poporul pentru nepăsare, nu şi-a acuzat nici măcar călăii, ci i-a compătimit.

     Cu toate aceastea, te simţi părtaş la suferinţa marelui om politic. Te simți vinovat de ceea ce ai acceptat să trăiești și de suferința celor care au stat în pușcăriile comuniste. Iar dacă nu ai trăit nici măcar o singură zi înainte de 1989, te simţi vinovat pentru păcatele înaintaşilor.

Fără a îmbrăca forme juridice, lucrarea “Corneliu Coposu – un stoic contemporan” are şi file din testamentul marelui om politic.

Corneliu Coposu nu a avut și nu a lăsat avere. Totuși, se poate costata fără tăgadă că demnitatea faptelor sale se constituie într-un testament imaterial. Din păcate mulţi dintre oamenii politici actuali fie nu au găsit, fie nu au citit acest testament, fie le-a fost mult prea in­co­mod.

     Pentru români setul de valori creştine şi sociale promovate de Corneliu Coposu trebuie să fie grila de evaluare a omului politic contemporan. Orice abatere de la aceaste principii trebuie sancționată cu severitate. Pentru Corneliu Coposu, adevărul, înţelepciunea, onoarea, consecvența, dreptatea, modestia, au fost principii fundamentale. Peste toate aces­tea a tronat credinţa, credinţă ce l-a ajutat să treacă peste suferințele de tot felul şi să le ierte pe toate, aşa cum mărturiseşte în interviurile sale. A avut o credinţă în Dumnezeu fără tăgadă, iar această cre­dinţă l-a ţinut în viaţă. Nu s-a lepădat de idealul său şi tocmai de aceea a supravieţuit şi Dumnezeu i-a dăruit ani mulţi, pentru a vedea că atunci când crezi cu adevărat idealul tău se realizează. Idealul său a fost, fără îndoială, liber­tatea. Aşa cum mărturiseşte, a învăţat virtutea răbdării, iar cuvintele biblice spun că „acela care va răbda până la sfârşit se va mântui”. În credinţa sa puternică l-a avut ca model de asceză şi verticalitate pe Sfântul Ioan Botezătorul şi ca model misionar pe Sfântul Apostol Pavel. A crezut cu toată fiinţa, iar cre­dinţa i-a dat răbdare, înțelepciunea și puterea de a rezistat cu stoicism, aşa cum se poate constata din lucrarea domnului Dorin Ivan, la rândul său și el un stoic printre ziarişti, deoarece s-a dedicat în întregime misiunii de lucrător în slujba adevărului. Din dragoste pentru adevăr, pentru istoria patriei, a irosit clipe im­portante din propria-i viaţă, pentru a aduce în actualitate chipul unor oameni extraordinari.

      Trebuie să știți că Dorin Ivan nu este la prima realizare de acest gen. Cartea intitulată “Corneliu Coposu un stoic contemporan” a fost precedată de o altă lucrare, cu temă asemănătoare: „Experimentul Râmnicu Sărat”.

    Hagiograf al martirilor din puş­căriile comuniste, domnul ziarist Dorin Ivan readuce în mintea contemporanilor cea mai impunătoare figură politică a neamului nostru şi ne redă şansa tuturor să facem o evaluare corectă a valorilor din politica actuală.                                                                                                                

                                                                                                              Paul Iulius Negoiță

**Aceste rânduri au prefațat cartea domnului Dorin Ivan, jurnalist la Agerpres și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Am fost deosebit de onorat să fiu editorul cărții Corneliu Coposu – un stoic contemporan, apărută la Editura Omega, în anul 2009. Simpatia mea față de Corneliu Coposu a fost răspălătită prin șansa oferită de domnul doctor Georgescu de a fi vicepreședinte al Fundației Coposu. Cu această ocazie i-am cunoscut surorile și am aflat mult mai multe despre viața singurului om politic roman care merită să rămână în istorie.

Citiți mai departe »

Centralitatea spirituală. Perspectiva dialogului cu cel absolut diferit de mine.

Existența celuilalt este fundamentul oricărei relații. Ca atare, dinspre conștiința aceste existențe, dialogul nu mai este doar o necesitate de ordin etic și social, ci și o chemare interioară care indică celui care dialoghează că în profunzimile celuilalt sunt prezente, ca absolute, particularități specifice ființei umane, pe care fiecare le recunoaște în sine și în alții. Centralitatea setei de cunoaștere este însă, înainte de toate, de ordinul unei existențialități spirituale. Ființa vie, care se întreabă, care are o experiență personală structurată de tradiția căreia-i aparține, care se raportează mereu la un Absolut fără să aibă o conștiință clară a ceea ce presupune acest Absolut, această ființă este centrată spiritual.

În acest punct, creștinismul vine cu propriile sale valorizări care țin cont de specificitatea inerent spirituală a ființei umane. Omul viu, înzestrat cu judecată și inteligență se confruntă, indiferent de cadrul cultural căruia îi aparține, cu originile sale spirituale care, în realitate, constituie fundamente dinspre care el se orientează în relația cu ceilalți. Aceste origini pot fi negate sau afirmate, li se poate pune la îndoială conținutul sau pot fi acceptate necritic. Important nu este însă, gradul lui de atașament tradițional la aceste origini, care oricum se regăsesc în el configurate cultural, ci tipologia sa de raportare interioară și recuperare personală, exprimată în exterior.
Nivele stratificate ale conținutului lor se regăsesc în formele sale de expresie. Însă, ceea ce numim fenomen de ordin religios în spațiul interior al unei persoane atașată la o tradiție este, în realitate, o raportare existențial spirituală la un Absolut care nu poate fi nici cuprins, nici definit și pe care persoana îl resimte ca atare. Această raportare se reflectează impecabil în relația dialogică cu celălalt, pentru că ea este trăită și experiată ca întâlnire spirituală în cadrul căreia partenerul de dialog este pus în fața unei realități cu care, poate, a refuzat să se confrunte în chip personal.

Dialogul dintre Iisus și samarineană ilustrează paradigmatic această perspectivă pentru că evidențiază distanța dintre cei cei doi și, în egală măsură, faptul că, dinspre conținutul ei, această distanță se exprimă, cel puțin la unul dintre partenerii dialogului, prin neclarități care devin confruntări. Trebuie reținut însă, că această confruntare, mediată tradițional, se manifestă întotdeauna într-un acum de ordin spiritual, în timpul prezent al unei istorii care se construiește. Dacă distanța dialogală este indicată mai întâi în atitudinea interioară exprimată în sintagme, ea devine problematică atunci când certitudinile țin loc de interogări. Adeseori, nu este vorba despre convingeri concrete, ci despre o formă de atitudine care transformă un reper tradițional într-o stare învecinată cu certitudinea, fără ca aceasta să fie neapărat certitudine. „Cum!, tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă...? ” (In. 4:9), adică poate veni altul, dinspre o altă tradiție religioasă, să mă interogheze în legătură cu elementele tradiției mele ca și cum acestea chiar l-ar interesa? Sau, „nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov!” (In. 4:12), adică ce componentă intelectuală sau spirituală legitimează în absolut pe cineva pentru ca acesta să propună cuiva un discurs de ordin existențial plin de autoritate.
Într-un fel, relația dialogică dintre două identități, configurate de apartenența la tradiții spirituale diferite, este o metamorfozare a confruntării sub forma reciprocității, care cheamă pe fiecare la o concretă conversație cu sine. În dialog, „acum” se transformă într-un fel de confesiune a convingerilor dublate de interogări dinspre care fiecare se vede așa cum este și nu cum crede că este. Această reconsiderare a conștiinței a ceea ce persoana află că este în constituția ei interioară se asociază conștiinței apartenenței la o tradiție care se regăsește într-un fel sau altul în considerațiile personale ale celui care dialoghează. În această perspectivă, cel care dialoghează devine conștient că trebuie să știe care sunt invarianții din convingerile sale, indiferent de formulele lor exterioare tributare unui spațiu cultural și lingvistic. De exemplu, Hristos îi indică samaritenei un amănunt esențial care în spațiul istoriei va fi configurat specificitatea inconfundabilă a creștinismului, invariantul său concret, și anume că orientarea corectă a omului religios are loc, în configurație creștină, numai prin acceptarea spirituală și nu locativă a centralității Adevărului în existența umană, adică devoțiunea față de Dumnezeu, „în duh și în Adevăr” (In. 4 :23) și nu în raport cu un loc sau o prezumție ideologică neverificată. Deci, nu locul și nu opinia, ci „pretutindenitatea” Adevărului indică universalitatea creștinismului.
Conștiința că revelarea directă a Adevărului are loc acum în profunzimile interiorității umane, fără aluzii sau artificii raționale – Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine (In. 4 :26) – prilejuiește conștiința imediatității nevoii de întâlnire a celuilalt în chiar centralitatea existențială a spiritualității de la care acesta se reclamă. Centrarea pe trăirea spirituală a unui Adevăr în relația dialogică se traduce, practic, cel puțin pentru experiența creștină, dinspre relația de acum întreținută cu ideea de Adevăr, Care experiat ca atare, devine imediat imagine a prezenței Sensului în viața cuiva.

De altfel, indiferent de cadrul cultural înăuntrul căruia a fost educată fiecare identitate, relația cu celălalt are loc, înainte de toate, în raport cu acest imbold interior. Or, chemarea se constituie ea însăși într-o structură de ordin personal în spațiul căreia se configurează reala identitate care, principial, se regăsește de manieră plenară și în celălalt. Pentru că celălalt, înainte de a reprezenta o alteritate pentru cel care dialoghează este, înainte de toate, o identitate în care se regăsește dacă face efortul să înlăture toate straturile culturale care au format-o. În dialog se întâlnesc astfel două identități, alterități una față de alta, identități care, înainte de a fi modelate cultural, sunt identități care înaintează natural spre relaționare pentru că fiecare este centrată într-o trăire existențială de ordin spiritual. Înainte de a fi atașată unei culturi religioase, structura personală a unei ființe care se caută și-l caută pe celălalt în Dumnezeu, rămâne punctul de referință în configurația pe care o presupune dialogul.
De aceea, a voi să-l aduci pe celălalt spre tine și spre convingerile tale, fără a ține cont că el este, deja, stratificat cultural în interior dinspre o formă de spiritualitate, convins de alte structuri care, pentru el, sunt adevăruri, uitând că, în fapt, îți este identic în profunzimile umanității sale, acolo unde cultura spirituală care v-a format există sub formă de convingere, este o eroare de calcul misionar.
Convingerea legată de Adevărul pe care-l propui va naște întrebări și curiozități într-o conștiință aflată în căutare, dacă-i vei explica, fără dorința de a convinge, cum tu, împărtășind cu el o structură interioară capabilă să asimileze date și să construiască, principial, o identitate care funcționează după parametri identici, ai făcut drumul spre acest Adevăr. Făcându-i inteligibil conținutul convingerilor tale, vei reuși, cel puțin, să evidențiezi o realitate care-ți este personală. De altfel, în măsura în care Adevărul în care crezi va fi configurat de manieră conștientă structura identității pe care o afișezi, atunci va fi posibil ca dialogul pe care îl porți cu celălalt să-i provoace interesul față de Adevărul despre care vorbești.

Nicușor NACU
Fragment tradus din N. NACU, „Spiritual Encounter, Identity, Alterity and Boundaries in the Inner Space of the Dialogic Relation. From the Cultural Impasse to the Quest for Meaning” (International Conference. Inter-religious and Inter-cultural Dialogue in a Pluralistic World. Philosophical and Theological Perspectives, June, 2016)

Citiți mai departe »

Bunica mea! Bunica noastră! Dialogul avea loc cu mai mult de 22 de ani în urmă....

- Ce faci, bunicuță? Hei, ce să fac, mă pregătesc, și eu, câte-oleacă, să plec!
- Unde? Întrebai eu, ca luat prin surprindere.
- La Domnul! Unde-altundeva? Trebuie să mor și eu odată și-odată!
- Hai bunică, lasă asta! Hai să vorbim despre altceva!
- De ce puiu’ lu’ bunica? Toți murim! Uite, mi-am pus acolo – arătând spre dulapul din camera ei – tot ce trebuie! La câtă treabă este pe-aici, numai de mine n-or avea timp când o să mor!
Am lăsat-o să vorbească încă puțin, fără să mai zgândăr discuția. După câteva minute, vorba s-a schimbat în chip firesc spre altă direcție.
Îi priveam cu uimire detașarea și nu încetam să mă întreb de unde-i venea puterea de a vorbi atât de natural despre moarte. Mulți ar găsi răspunsuri plecând de la ceea ce cred ei despre viață și credință. Eu am găsit răspunsul cu timpul, cunoscându-i anii, văzându-i privirea, ascultându-i glasul, simțindu-i împăcarea cu viața în Dumnezeu, trăindu-i mângâierile pe care mi le dăruia întregi, așa cum le dăruia tuturor nepoților, privind-o iubind oamenii cu simplitate și constatând cum, cu anii, coperțile Bibliei de la căpătâiul ei se toceau puțin câte puțin. Sunt subțiri foile Bibliei, însă în paginile din Biblia ei abia mai țineau. Deveniseră străvezii, ca multe din cărțile liturgice din bisericile vechi. Ca și cum lumina transparenței dumnezeiești își făcuse loc puțin câte puțin, dinspre Cuvântul dătător de Viață, către ochii care urmăreau cu bucurie fiecare cuvânt sfânt.
Am cunoscut viața în grabă, trăindu-i cu intensitate fiecare clipă. Ca și cum niciodată nu era suficient de mult timp pentru proiectele care-mi traversau mintea. Era prezentă o neliniște greu de definit în căutările mele, o stare de încordare vecină cu frica de nu a pierde pentru totdeauna esențialul din lucruri. În vacanțe nu avem timp pentru altceva decât pentru a cunoaște. A cunoaște cât mai mult, ca atunci când, copil, îmi făcusem o bibliotecă (numai a mea, singur) plecând de la zero. În afara drumețiilor, nimic nu era important în afara cunoașterii. Nici măcar fetele, care erau mereu pe plan secund!!! :) Bunica o vedea și, cunoscându-mă mai bine decât ceilalți, îmi tempera încordarea, dirijându-mă cu înțelepciune spre firescul vieții. Cred că a fost pedagogul cel mai înțelept pe care l-am cunoscut. Știa să-mi spună de ce am nevoie să mă împac cu toate cele ale vieții și știa să-mi modeleze interioritatea cu o delicatețe care s-a prins de cutele cele mai intime ale sufletului meu. O partea din ea o port cu mine. O parte din intensitatea aceea caldă, care aș vrea cu adevărat să-mi aparțină mie și numai mie! O am de la ea, într-un fel, prin învecinare, știind că a mea nu va fi niciodată aidoma celei pe care ea o purta în inimă.
Bunica a fost unul din minunatele daruri pe care Dumnezeu mi le-a pus în inimă. De fapt, eu cred că autenticele daruri își fac loc în inima fiecăruia în spații care nu pot fi atinse. Aceste daruri rămân acolo până la sfârșit, pentru a le duce, apoi, cu noi în veșnicia prezenței lui Dumnezeu. Până într-acolo încât centrează în ele, ca un magnet, tot binele pe care Domnul l-a pus în lume.

Cuvintele ei erau bucuria însăşi. Nu puteai simţi altceva decât o imensă stare de pace şi optimism auzindu-le. Acest tablou nu este doar o prezenţă continuă în mintea mea, ci şi certitudine de a fi putut trăi în preajma unui om care a ştiut să iubească pe toţi până la capăt. De aceea cred că faţă de omul purtat de o astfel de iubire, Dumnezeu are o judecată care depăşeşte cu mult înţelegerea noastră!

Lausanne,
19.05.2017

Nacu Laurentiu Chiriluta Tiberiu Maria Nacu

Citiți mai departe »

Sfânta Scriptura – darul lui Dumnezeu către noi

      Oamenii au primit darul gân­di­rii, darul vorbirii, dar și bucuria scrie­rii. Litera scrisă rămâne și de aceea cu­vân­tul lă­sat de răboj, pe suport, are ma­re în­sem­nă­tate. Scripta manent, zi­ceau latinii. Din cele mai vechi tim­puri, oamenii au început să scrie. Lim­ba­jul semnelor a fost diferit, iar codul gân­di­rii impregnat de vremea și con­tex­tul scri­erii. Sunt cărți des­tule care nu au fost definitiv ucise de carii, dar al căror înțeles a fost îne­cat de timp. De ce? Pentru că au fost crea­ții ale minții și simțirii lu­mești. Exis­tă în­să o carte, o cartea a căr­ților, pe care nici anii, nici uzura limbilor, nici de­te­ri­o­ra­rea înțelesului istoriei cli­pe­lor nu i-au putut astupa gla­sul: Sfânta Scriptură.

      Cum de a rezistat Sfânta Scrip­tu­ră sau Biblia vremurilor, cum a pus ea piept timpului?  

      A rezistat și va rezista în veci pen­tru că ea cuprinde Descoperirea Dum­ne­ze­ias­că insuflată oamenilor. Au­to­rii cărților sfinte au scris sub in­spi­ra­ție di­vi­nă. Sigur, sunt și autori care se de­cla­ră pe ei își inspirați. Unii au sclipiri, dar nu sunt autori biblici. Autorii bi­blici au fost aleși de Dumnezeu să-i fie crainici. Rezultatul scrierilor lor are nuanțele culturii proprii și ale ex­pe­ri­en­ței religioase și sociale personale, însă tăria cuvântului este dată de Dum­ne­zeu, cel care i-a inspirat prin in­su­fla­rea Duhului Sfânt.

      Această carte dumnezeiască este struc­­turată astfel: Vechiul Testament, format din 39 de cărți canonice și Noul Testament, format din 27 de cărți ca­no­ni­ce, având în total 66 cărți canonice.  

      În tradiția ortodoxă la acestea se adau­gă un set de cărți necanonice, dar „bune de citit”, în număr de 14.

      Ve­chiul Testament cuprinde re­ve­la­ți­a făcută de Dumnezeu prin patriarhii vechi și prin prooroci, timp de aproxi­ma­tiv 1000 de ani (sec. XV - sec. V î.d.­ Hr.), fiind „călăuză spre Hristos” (Galateni 3,24), pregătind venirea Lui.

      Vechiul Testament începe cu Pen­ta­teuhul (primele cinci cărți - Facerea, Ieșirea, Leviticul, Numeri și Deu­te­ro­no­mul) în care este relatată crearea lu­mii și a neamului omenesc și sunt evo­ca­te istoria, legile, religia, instituțiile, obiceiurile poporului evreu până la așe­za­rea în Canaan, pământul făgăduinței. Următoarele cărți urmăresc periplul po­po­rului evreu după acel moment, în­deo­­sebi sub raport politic și militar, evo­cându-se regimul judecătorilor și apoi al monarhiei, care culminează cu regatele lui David și Solomon. Cartea lui Iov tratează problema suferinței uma­­ne, propunând pe Iov ca model grăitor de răbdare și credință ne­clin­ti­tă, lămurite prin crâncene încercări. Cartea Psalmilor cuprinde psalmii lui David și ai altor autori, sunt psalmi de laudă, psalmi de cerere, psalmi istorici, psalmi di­dac­tici, psalmi de căință, psalmi me­sia­nici etc. Cartea Pildele lui Solomon cuprinde proverbe aparținând în prin­ci­pal lui Solomon care acoperă o paletă extrem de largă de situații de via­ță, fiind un ghid esențial de în­țe­lep­ciu­ne. Ecclesiastul este o meditație asu­pra vieții dar și un îndreptar de viață în­țe­leap­tă. Cântarea Cântărilor este un poem de dragoste. Cărțile profetice îi au în centru pe profeți care îi mustră, îi sfătuiesc și îi încurajează pe regii vre­mii din Israel.

      Noul Testament desăvârșește re­ve­la­ția făcută de Dumnezeu prin Legea lui Moise (cuprinsă în Pentateuh - pri­me­le cinci cărți ale Bibliei) și proo­roci, din perioada Vechiului Tes­ta­ment, du­pă cuvintele Mântuitorului: „Să nu so­co­tiți că am venit să stric Le­gea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17). Noul Tes­ta­ment cuprinde cele patru evan­ghe­lii, Faptele Apostolilor, cele 14 epis­­to­le ale lui Pavel și cele șapte epis­tole so­bor­nicești ale lui Iacov, Pe­tru, Ioan și Iuda, încheindu-se cu Apo­ca­lipsa lui Ioan. Evangheliile în­fă­ți­șea­ză viața și învățăturile Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Faptele Apos­to­lilor evocă în­te­meierea primelor co­mu­ni­tăți creș­ti­ne. Epistolele apos­to­lu­lui Pavel sunt scrisori adresate de „apos­tolul nea­mu­ri­lor" apropiaților săi pentru sfătuirea, îmbărbătarea și în­dru­ma­rea lor în con­ducerea primelor co­mu­nități de cre­din­cioși. Epistolele so­bor­nicești sunt scri­so­rile trimise de Petru, Iacov și Ioan în diverse situații. Apocalipsa Sf. Ioan cu­prin­de des­co­pe­ri­rea dumnezeiască pe care o are apos­to­lul Ioan și pe care aces­ta o con­sem­nea­ză spre folosul creș­­tinilor. Noul Testa­ment cuprinde revelația dum­ne­ze­ias­că făcută nu prin trimiși ai lui Dumnezeu, ci prin Însuși Dumnezeu Fiul  

      Așadar, Biblia sau Sfânta Scrip­tu­ră este cartea cărților, este cuvântul lui Dumnezeu fixat în scris și interpretat conform jaloanelor mai largi ale în­vă­ță­turii de credință creștină. Prin ade­vă­rul acestei minunate cărți suntem tre­că­tori, căci Biblia este mai înainte de noi, este cu noi și va ră­mâ­ne după noi să ros­teas­că voia Domnului pen­tru creația Sa.

      Nu oricine poate explica Sfânta Scriptura, ci numai cei anume pregătiți și rânduiți de Sfânta Biserică. Numai Biserica are dreptul și puterea să ex­pli­ce Sfânta scriptură, pentru că ea a păs­trat-o și a apărat-o de învățăturile gre­și­te în decursul veacurilor. Dacă fie­ca­re explica Sfânta Scriptură după ca­pul său, vom ajunge la diferite păreri, în­străinate de învățătura cea sănătoasă, contrar la ceea ce ne în­deam­nă Sfântul Apostol Pavel: „Ți­ne dreptarul cu­vin­te­lor sănătoase, pe care le-ai auzit de la mine, cu credința și cu iubirea ce este în Hristos Iisus” (II Ti­mo­tei 1, 13).

      Între cărțile de valoare universală, nemuritoare, cărți ce constituie mij­loa­ce majore de înălțare spirituală, Sfânta Scriptură, se situează pe primul loc. Ea există de peste trei mii de ani, dar pa­ti­na vremii nu i-a diminuat valoarea, uti­li­tatea sau activitatea. Reînnoindu-și periodic veșmântul omenesc-limba-prin noi versiuni, ea își vădește de fie­ca­re dată fondul sublim, valorile sale imense culturale, pentru umanitate și cele mântuitoare pentru lumea creș­ti­nă; căci ea conține deopotrivă pro­fun­de valențe spirituale omenești, ca și un fond revelațional absolut necesar pen­tru mântuirea creștinilor.  

      De aceea, chiar printre cei care re­fu­ză să accepte vreo dogmă și nu cred în originea divină a Sfintei Scripturi sunt mulți care o citesc și studiază, pen­tru rolul avut în evoluția umanității și mai ales, a popoarelor și civilizației din Orientul Apropiat ca și pentru con­ți­nutul său artistico-literar. Pentru creș­tini ea este cartea fundamentală orien­ta­tivă în materie de credință, cartea de căpătâi, de instruire, înălțare și mân­gâ­ie­re sufletească.  

       Pr. Paul Negoiță

     

Citiți mai departe »