Cronici: iunie 2017

Iosif și frații săi pe pământul Egiptului

În viață nimic nu este întâmplător. Ceea ce pare de multe ori o întâmplare este mână divină, este pronie divină. Sunt mii de lucruri pe care le dorim și nu se întâmplă. Suferim, regretăm, dar în cele din urmă îl binecuvântăm pe Dumnezeu pentru binele făcut. Constatăm că ceea ce părea rău a fost un mare bine. Cam așa a fost și viață lui Iosif. Iubit de tatăl său și invidiat de frați părea a fi pierdut. Și totuși Dumnezeu i-a construit poteca lui. Departe de casă, e drept. Cu mari riscuri și sacrificii. Dar cu un drum salvator chiar pentru cei care l-au vândut, pentru frații lui. Cu siguranță, a suferit enorm din cauza ingratitudinii fraților de sânge, dar, după nefericitul eveniment al despărțirii forțate de casa părintelui său a purtat în suflet un dor aprig, un dor pe care nu credea că îl va mai sătura cândva. Era un străin, dar în sufletul lui nu putea suferi alienarea. Starea aceasta a lui se vede la momentul revederii cu frații de sânge.

Cum ne istoricește Biblia, seceta și foamea s-a au suflat aprig prin hambarele și viața lui Iacob, prin ținutul Canaanului. Unde puteau merge în așa vremuri? În Egipt, unde Nilul, asemenea unei mame! Nu știau că acolo este fratele lor cel vândut din invidie. Omenii au fost mereu roși de vanitate. Și frații lui Iosif au căzut pradă cumplitei și nătângei suferințe umane. Când, cu sinceritate Iosif le-a povestit visul său prin care părea că viitorul lui va fi unul măreț, frații, în loc să-i trăiască bucuria că unul dintre ei va fi, poate, rege au considerat că e mai bine să scape de el. Era prea mult să accepte așa ceva! Vanitatea lor nu-i lăsa, chiar dacă ar fi vărsat sânge de frate. Și, cu adevărat, Iosif ajunsese mare în Egipt, iar vremurile și foametea l-au făcut și mai mare. Avea ce oferi. Avea bucate, deci avea viață de oferit. După hrană și supraviețuire alergau și frații lui, altă dată hotărâtori ai vieții lui, acum smeriți căutători ai zilei de mâine. Ce sucitură teribilă de roluri.

Si-au întâlnit fratele. Nu l-au recunoscut. Pentru ei era un subiect încheiat. Poate în nopțile lor lungi mai aveau tresăriri de conștiință, gândindu-se la cel trimis spre pierire. Dar el, da el i-a recunoscut. Atâția ochi nu l-au cunoscut, însă el, cel dus departe, printre străini i-a recunoscut, căci le-a dus lipsa. A purtat cu ei un dialog lămuritor și, nu de puține ori aparent neprietenos. I-a făcut iscoade și le-a cerut dovezi suplimentare de bună-credință. Pentru a-și demonstra bunele intenții, i-a trimis după Beniamin, fratele mai mic. Iosif suferea și de dorul lui, iar tată lor nu s-a îndurat să-și supună cea mai fragedă sămânță riscurilor unei călătorii atât de lungi și primejdioase. Trei zile a durat presiunea pusă de Iosif asupra fraților lui. Apoi le-a zis: Iată ce faceți să rămâneți în viață – căci eu sunt cu frică de Dumnezeu. Dacă sunteți cinstiți, unul dintre frații voștri să rămână în închisoare, iar voi mergeți și duceți bucate, ca să nu sufere de foame casele voastre. Iar pe fratele vostru cel mic aduceți-l la mine, ca să se adeverească spusele voastre și să nu muriți.

Și au făcut cale întoarsă spre casă, cu desagii plini, dar cu sufletele goale. Lăsau în urmă un ostatic și trebuiau să se întoarcă cu vlăstarul fraged al familiei. Dar dacă ar fi fost doar atât!? Nu!? Conștiința, cea care nu uită niciodată și se trezește atunci când crezi că totul este îngropat definitiv a început să-i macine. I-a chinuit gândul atât de mult încât au simțit nevoia să vorbească despre fratele lor cel vândut, de Iosif și au făcut-o chiar în fața lui. Probabil nu au mai avut curajul să o facă până atunci. Dar urâta nedreptate îi chinuia atât de rău încât nu au mai așteptat intimitatea familiei sau pustiul drumului. Gândeau și spuneau…cu adevărat suntem vinovați pentru fratele nostru, căci am văzut jale sufletului său când s-a rugat de noi și nu i-am dat ascultare; de aceea a venit peste noi nenorocirea aceasta.

A auzit toate aceste remușcări Iosif, a rememorat spusele lui Ruben care le-a cerut să nu-și vândă fratele și a plâns. Nu l-au văzut plângând. Nu știau că le știa limba, căci vorbeau prin tălmaci. Dar iată cum ceea ce credeau ei demult îngropat era viu pe vecie în sufletul lor. Dragostea de frate a lui Iosif a biruit. Nu a purtat dușmănie celor care au vrut cândva să-l piară ci le-a dat dovada dragostei supreme. A poruncit să li se îndese desagii de grâne și în gura sacului să li se așeze arginți. Cum au primit și bucate pentru drum, osteniți s-au oprit la un loc de popas. Unul dintre frați dorind să-și hrănească măgarul, a văzut arginții despre care nu știau nimic. Au fost surprinși, dar în același timp foarte speriați. Ajunși în pridvorul cortului unde erau așteptați de bătrânul lor părinte, care cu mâna streașină căuta să-i vadă în zare, au început să istorisească tot ce au văzut și au trăit. I-au explicat și împuținarea lor, dar și cerința binefăcătorului lor. Nu a fost ușor pentru frați să-și lămurească tatăl să-i dea dezlegare lui Benianim să-i însoțească. Au apelat la rugăminți, dar și la garanții: Ruben i-a spus tatălui său: Poți să-i omori pe cei doi fi ai mei dacă nu ți-l aducem înapoi! Încredințează-mi-l mie și eu ți-l voi aduce înapoi. Tatăl a continuat să rămână ferm, pe poziție: Fiul meu nu va coborî cu voi, căci fratele lui a murit și numai el a mai rămas și, dacă dă de necaz pe drumul pe care porniți, veți coborî căruntețea mea cu mâhnire în locașul morților.

Vremurile au continuat să fie grele, iar locuitorii să fie doborâți de ele. Timpul a fugit, bucatele s-au dus. La strâmtoare tatăl ea îndemnat să bată iarăși drumul Egiptului. Iuda, unul dintre fii săi, i-a răspuns răspicat: Omul acesta ne-a spus sub jurământ: ne veți vedea fața mea dacă fratele vostru nu va fi cu voi.

Deși era la strâmtoare lamentațiile tatălui au continuat: De ce mi-ați făcut răul acesta să-i povestiți omului acela că mai aveți un frate?

Dialogul contradictoriu a continuat. În cele din urmă, tată-l s-a învoit ca fratele mai mic, Beniamin, să-i însoțească. Ajunși iarăși pe pământul mănos al Egiptului, au fost așezați în casa lui Iosif. Au fost ospătați, cercetați…iar Iosif din ce în ce mai emoționat de minunata revedere. A încercat să-l oprească de data aceasta pe Beniamin, însă Iuda, cel ce se pusese chezaș, a cerut să rămână el ostatic, pentru a nu face rău bătrânului lor tată. În cele din urmă, Iosif, cu ochii în lacrimi le-a spus: Eu sunt Iosif, mai trăiește oare tatăl meu? Frații lui au rămas fără reacție. Iosif a continuat: Eu sunt Iosif, fratele vostru, pe care l-ați vândut în Egipt. Dar acum să nu vă întristați, nici să vă pară rău că m-ați vândut aici, fiindcă spre păstrarea vieților voastre m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră.

Dumnezeu a lucrat minunat. Frații s-au reîntâlnit. Poporul lui Israel a început o nouă istorie, căci Faraon a primit frumos gestul lui Iosif, iar familia lor, împreună cu bătrânul tată s-au strămut în aceste pământuri mănoase unde vor sălășlui până când mâna Domnului va despica valurile Mării Roșii iar poporul, în frunte cu alesul său Moise, va trece cu picioarele ne udate prin mijlocul Mării.

Paul Negoiță

Citiți mai departe »

Sfinții Petru și Pavel

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel stau îmbrăţişaţi peste vremuri în laturile unei icoane pictate sub inspiraţia Duhului Sfânt. Sunt două tipologii umane diferite, două caractere puternice, unite în același spirit al credințe. Au avut proveniențe și preocupări anterioare apostolatului diferite. Au ajuns la Hristos în chip diferit, dar au împărășit cu tot sufletul și cu toată energia trupului misiunea apostolică, fiind neobosiţi mesageri ai glasului divin, până la „marginile lumii“.

Pe ambii Mântuitorul Hristos i-a salvat de cotidian şi le-a dat veşnicia. Pe ambii i-a întors de pe drumul lor, pe drumul Lui! Pe ambii i-a iertat pentru slăbiciunile lor…deși greșelile păreau de ne iertat …Petru, ca un novice lipsit de personalitate și bântuit de frică, s-a lepădat de Hristos, iar Pavel, tânărul și înfocatul persecutor, era capabil să lovească cu “piciorul în țepusă” persecutând creștinii.

Dovada veşniciei la care i-a făcut părtași Dumnezeu este prezenţa în calendarul creştin şi cinstirea lor în întreaga lume, în veci.

Mântutorul le-a schimbat viața. Petru a fost scos din platitudinea unei vieţi în așteptare. Căuta permanent, cu mrejele și undițele sale, hrana cea de fiecare zi, dar, adânc în sufletul său, aştepta mai mult, aştepta pe Mesia. Mântuitorul i-a implinit căutarea, zicându-i: „Vino după Mine!“ Şi a mers! A mers cu străşnicie. L-a urmat pe Hristos. L-a slujit. I-a sorbit cuvintele. I-a făgăduit credinţă, mai mult decât toţi ceilalţi. S-a lepădat, el, tocmai el, cel mai voluntar şi mai vârstnic dintre apostoli. A fost iertat. Şi apoi, neîncetat, fără odihnă, şi-a desăvârşit misiunea de pescar de oameni, umplând mrejele de suflete salvate, de suflete dăruite Stăpânului Cerului.

Cu un alt traiect, Sfântul Apostol Pavel, mare persecutor al creştinilor, devine atlet al lui Hristos. Personalitate ce a uimit veacurile şi timpurile, Sfântul Pavel a fost apostolul de pe urmă care a devenit cel dintâi, împlinind cuvintele Scripturii. Transfomarea vieţii sale a inspirat scriitori creştini în fiecare epocă. Întoarcerea vieții lui este dovada concludentă a unei schimbări interioare, pe care omul nu o poate realiza cu adevărat decât atunci când se întâlneşte cu divinul. Altfel, fără mana divină, ființa vie poate trăi o schimbare amenințată în permanență de efemeritate. Până la drumul Damascului, când s-a interesectat cu Hristos, Pavel a lovit „cu piciorul în ţepuşă“. Era cuprins în peregrinările sale, asemenea fiului risipitor care și-a venit in sine la un moment dat, mai mult de dorul căutării, decât al negării. Frământarea sa efervescentă l-a făcut pe Iisus să-i arate aceiaşi cale ca a fratelui său de apostolat: drumul veşniciei. Împarte acum acelaşi loc în calendar cu Sfântul Apostol Petru. Şi Iisus străluceşte prin ambii.

Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli aduce aminte de acele zile de fierbinte înflăcărare spirituală, pe care le-a trăit Biserica Domnului Hristos la începuturile ei. Trebuind să se desprindă de sinagogă şi să iasă din matca iudaică, pentru ca să intre pe făgaşuri proprii, Biserica, născută de curând, la Cincizecime, şi-a trimis mesagerii în toate laturile pământului, ca să propovăduiască Evanghelia la toată zidirea. Calea pe care trebuiau să meargă noii trimişi era grea dar limpede. Urmau să ducă mesajul păcii lui Hristos care „covârşeşte toată mintea“, sub scutul iubirii.

Pentru ceea ce aveau să lucreze apostolii în lume, când Învăţătorul n-avea să mai fie cu ei, Mântuitorul dăduse o poruncă: „Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt“ (Matei 28, 19). Aceasta era porunca apostoliei, era porunca trimiterii la propovăduire… Şi Mântuitorul adăugase: „Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor“ (Matei 10, 16). Acest cuvânt prevenitor, care suna ca o profeţie, putea să umple de groază sufletele celor trimişi la propovăduire. Dar, curând, Domnul Iisus le-a sporit curajul, încredinţându-i că le va trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, şi Acela îi va învăţa ce să facă (Ioan 15, 26). Celor trimişi, Iisus le-a mai dat şi un sfat: „să nu luaţi cu voi nici traistă şi nici toiag“ (Matei 10, 10). Aveau de dus lumii infinit mai mult…

Iată, deci, în ce condiţii şi cu ce perspective se deschidea marea epopee a încreştinării lumii, marea operă de împământenire a Bisericii Domnului Hristos! Cine ar fi avut curaj să pornească la drum, cui îi surâdea o asemenea privelişte?! Dacă noi am fi trimiși astăzi la drum prin lume cum am fi răspuns!?Cât curaj am avea!?

Au demonstrat! Curajul nu le-a lipsit! În ziua Pogorârii, când peste capetele plecate de spaimă ale ucenicilor s-a oprit puterea Duhului Sfânt, văzută în chip de limbi de foc, atunci, ca într-o fulgerare, frunţile apostolilor s-au ridicat hotărâte, minţile s-au luminat, lăsând să curgă în adâncul conştiinţelor izvoarele înţelepciunii, iar limbile dezlegate s-au înmiresmat de darul vorbirii, începând a grăi după gândurile curate ale divinului lor Învăţător. Rupând zăgazurile spaimei, apostolii ieşiră în mijlocul mulţimii şi, dintre ei, ridică glas bătrânul apostol Chefa, pescarul din Betsaida Galileii, cel numit Piatră pentru tăria credinţei lui. Cartea intitulată „Faptele Apostolilor“ a păstrat până azi cuvântarea rostită atunci de Apostolul Petru. El a zis: „Bărbaţi fraţi, ascultaţi cuvintele acestea: Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu cu puteri, minuni şi semne pe care Dumnezeu le-a făcut prin El în mijlocul vostru,… pe Acesta… voi L-aţi luat şi L-aţi omorât, răstignindu-L prin mâinile celor fărădelege. Pe Acesta Dumnezeu L-a înviat…“ (2, 22-25).

Înspăimântată de aceste cuvinte adevărate şi îndrăzneţe, mulţimea întrebă: „«Ce să facem?» Şi Petru le-a zis: «Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre»“ (2, 38).

Acesta era Petru! Curajos şi înflăcărat de rostul misiunii sale. Asumându-şi cu tărie şi convingere răspunderile apostoliei, va duce până la capăt porunca Domnului, răspândind cuvântul învăţăturii la toată zidirea: Pontul, Galatia, Capadocia, Asia, Bitinia şi, în cele din urmă, Roma. În toate aceste locuri a răsunat glasul cuvântului său. Mii de suflete au sporit numărul iubitorilor de Hristos, făcând să crească curatul edificiu al Bisericii creştine. Petru, cel care mărturisise dumnezeirea lui Hristos în faţa ucenicilor, mergea acum în cetatea eternă, mergea la Roma imperială, el un pescar din Iudeea, înfrunta pe marele preot al păgânismului roman, care era însuşi împăratul. Pescarul gângav şi neştiutor de carte de pe lacul Ghenizaretului va rosti la Roma cuvântul adevărului şi va înfrunta pe „ritorii cei mult vorbitori“, biruindu-i nu cu meşteşugul sau farmecul cuvintelor, ci cu tăria nezdruncinată a convingerii sale şi cu argumentul suprem - Iisus cel Înviat, argument pe Care nu poate nimeni, niciodată, să-L biruiască. Mulți au încercat dar…țepușa a fost prea ascuțită.

Călătoriile și cuvintele apostolului Petru au cules suflete pentru Împărăţie. Pe acestea le-a primit Hristos ca pe o ofrandă scumpă şi nepieritoare. Toată căldura cuvântului său şi înflăcărarea de propovăduitor al Evangheliei veneau din darul divin al Duhului Sfânt, Care a făcut din pescari apostoli, din păgâni mucenici şi din propria experienţă alături de Mântuitorul. El L-a văzut, L-a ascult, I-a făgăduit credinţă, L-a urmat, a stat la picioarele Sale, a fost martor al Lui, iar acum acest izvor al mărturisirii abunda, fără să poată fi oprit de vreo retorică a timpului. Petru ştia ce-l aşteaptă, ştia ce are să se întâmple cu el. Nu uitase cuvântul spus de Domnul: „vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor“. Dar ştia şi ce comoară poartă cu el, bogăţie pe care trebuia să o împartă cu generozitate celorlalţi.

S-a întâmplat și atunci, ca de multe ori în istorie, cand destinul popoarelor încape pe mâini murdare și fără conștință. Împăratul, ne având valori morale, a preferat să ucidă dreptatea în locul promovării unei morale care să salveze societatea timpului. Roma păgână era degradată moral și nu avea curajul opoziției în confruntarea cu un lider degenerat, corput și samavolic. Simțea nevoia de revigorarea, de salvare din naufragiu, dar nu se putea reface pe vehile fundamente putrede. Avea nevoie de lumina lui Hristos, însă, conducătorul de atunci, obliga poporul să rămână în mocirla unde se simțea el bine, în loc să fie demn de locul pe care i l-a hărăzit istoria și să pună temelii unei noi societăți. A preferat persecutarea conştiinţelor curate care doreau renaşterea lumii sub binecuvântarea lui Hristos. Nero, tristă figură, urmaş palid al vredniciei unor cezari ce au adus faima istoricei cetăţi, a declanşat o persecuţie a cărei cruzime barbară este greu de imaginat astăzi. În forum, în circuri, în arene, prin pieţele publice, trupurile creştinilor erau sfărâmate în obezi, rupte de colţii fiarelor sălbatice sau înjunghiate de gladiatorii plătiţi sau siliţi să ucidă. În grădinile lui Nero, petrecerile erau luminate seara de trupurile creştinilor, care ardeau ca nişte torţe vii. În această prigoană a morţii căzu şi bătrânul apostol Petru, răstignit la Roma pe o cruce cu capul în jos, aşa cum a cerut, din smerenie, pentru a nu avea el, care într-un moment de rătăcire s-a înstrăinat, aceeaşi moarte ca Învăţătorul.

Aşa cum spuneam dintru început, pe altă cale şi după alte rosturi pornea pe drumul propovăduirii un alt înflăcărat slujitor al Domnului Hristos, marele, învăţatul şi de nimic biruitul Apostol Pavel din Tarsul Ciliciei. Colosală figură sfântă! Vas ales al lui Hristos! Pavel a inspirat mii de pagini peste milenii. Viaţa lui este greu de prins în sinteze!

De aceea, fac referire doar la ceea ce spune el însuşi despre sine şi despre învăţătura sa. El zice: „Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om, pentru că eu nici n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci aţi auzit doară de purtarea mea de altădată întru iudaism, că peste măsură prigoneam Biserica lui Dumnezeu şi o pustiam, şi spoream în iudaism mai mult decât cei ce erau de vârsta mea în neamul meu, ca nimeni altul fiind eu râvnitor al predaniilor mele părinteşti. Dar când a binevoit Dumnezeu, Cel ce m-a ales încă din pântecele mamei mele şi m-a chemat, prin harul Său, ca întru mine să-L descopere pe Fiul Său, pentru ca eu să-L binevestesc la neamuri,… m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit în Ierusalim să-l văd pe Petru şi am rămas la el cincisprezece zile“ (Galateni 1, 11-18).

Aşadar, după propria mărturie, Pavel, apostol al neamurilor, ales să propovăduiască Evanghelia printre păgâni, era evreu de neam, dar născut cetăţean roman. Acest om învățat, pregătit să fie rabin, prigonitor aprig al creştinilor, ajunge slujitor şi propovăduitor al lui Hristos. În trei călătorii misionare, el colindă Asia Mică, Grecia, Macedonia, Iliria şi coboară la Roma. La Efes, la Colose, la Galata, la Corint, la Tesalonic, la Filipi, în Creta şi la Roma se aud paşii neobositului apostol şi răsună cuvântul înflăcăratului propovăduitor. Cheamă la credinţă, converteşte şi botează în numele lui Hristos. Pe rând iau naştere comunităţi creştine, se încheagă Biserica, sunt rânduiţi episcopi, preoţi şi diaconi.

Trimite îndrumări concrete, lămuriri despre credinţă, sfaturi morale şi reguli de organizare a Bisericii celor pe care i-a creştinat. Astfel au apărut cele 14 epistole sau scrisori, cuprinse toate în Sfânta Scriptură a Noului Testament. În ele se cuprinde toată gândirea apostolului, toată înţelepciunea lui şi priceperea de bun organizator al Bisericii.

Apostolul neamurilor nu a scăpat din vedere aspectele sociale, relaţionale şi chiar diplomatice, pe care creştinul trebuie să le aibă cu societatea timpului său.

Pe creştini îi învaţă să fie muncitori, munca fiind legea omului. Îndemnând să nu fie încurajaţi cei leneşi, apostolul dă propriul său exemplu şi hotărăşte: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce“ (II Tesaloniceni 3, 10). În fapt, a dat exemplu personal. Nu a aștepta să fie întreținut de cineva sau să trăiască pe spezele comunităților, ci a muncit neîncetat. Era confecționer de corturi și trăia din muncă proprie. Minunat exemplu!

A susţinut principiul unităţii de familie, îndemnând pe soţi la iubirea desăvârșită. Sunt cunoscute frumoasele cuvinte ce se citesc la nuntă: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum a iubit şi Hristos Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea, ca s-o sfinţească“ (Efeseni 5, 25-26).

Apostolul Pavel a afirmat, cel dintâi, principiul păcii universale şi al convieţuirii umane prin credinţă, contra separatismului şi a vrajbei dintre oameni: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat; deci, nu mai este nici iudeu, nici elin, nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, ci toţi una sunteţi în Hristos Iisus“ (Galateni 3, 27-28).

Dar ce nu se poate găsi în scrisorile lui Pavel? Nimic nu scapă înţeleptul apostol: sfătuieşte pe părinţi, îndeamnă pe copii, mustră pe păcătoşi, înfruntă pe cei orgolioşi, cheamă la credinţă, zideşte sufletele şi înalţă cugetele către Hristos.

El este primul glas care a cerut desfiinţarea robiei, a sclavei. Epistola lui către Filimon, pentru sclavul Onisim, este o carte a dezrobirii omului, a descătuşării lui din nedreapta şi inumana robie. Iar opera sa este fundamentul religios al prea-laicelor „drepturi ale omului“.

Dar grija marelui apostol s-a îndreptat şi asupra organizării Bisericii, cât şi asupra slujitorilor ei. „De pofteşte cineva episcopie (n.n. preoţie), bun lucru doreşte“, scrie el ucenicului său Timotei, pe care îl așezase episcop în Efes. „Trebuie însă să fie fără de prihană, bărbat al unei femei, veghetor asupră-şi, măsurat, cuviincios, primitor de străini, destoinic să-i înveţe pe alţii, nu beţiv, nu bătăuş, ci potolit, nu certăreţ, nu iubitor de argint, bine chivernisindu-şi casa lui, avându-şi copiii ascultători cu toată bunacuviinţă“ (I Timotei 3, 1-5). „Fă-te credincioşilor pildă în cuvânt, în purtare, în iubire, în duh, în credinţă, în curăţie... să te îndeletniceşti cu citirea, cu povăţuirea şi cu învăţătura“ (I Timotei 4, 12-13). „Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-l îndemni ca pe un părinte; iar pe cei mai tineri, ca pe fraţi... Preoţii care cârmuiesc bine să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura“ (I Timotei 5, 1, 17).

Şi, peste toate acestea, pentru a înţelege sensibilitatea unică a Sfântului Pavel, nu pot fi omise cuvintele cu valoare de imn al dragostei creştine, al dragostei de om şi de Dumnezeu:

„De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar dacă dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Și de-aş avea darul profeţiei şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de aş avea credinţa toată să pot muta şi munţii, dar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi toate averile mele de le-aş împărţi şi trupul meu de mi l-aş da să fie ars, dar dacă dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Dragostea nu cade niciodată “ (I Corinteni 13, 1-8).

Cu dragoste în suflet şi-a purtat paşii prin colbul lumii de atunci. Neobosit a alergat să primească cununa. Iar atunci când mai marii vremii în loc de cununa biruinţei i-au dat-o pe cea martirajului, a primit-o şi pe aceasta cu dragoste, fiind pregătit pentru dreapta judecată.

Scrie ucenicului său Timotei: „Că eu de-acum sânger spre jertfă şi vremea plecării mele din lume a sosit. Lupta cea bună am luptat, alergarea mi-am împlinit-o, credinţa am păzit-o. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, Dreptul Judecător, în Ziua aceea; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce I-au iubit arătarea“ (II Timotei 4, 6-8).

Şi i s-a dat cununa dreptăţii divine, căci de la omul căzut ce putea aştepta?! În sângeroasa prigoană a lui Nero a căzut şi Pavel, tot la Roma, ca martir al credinţei în Iisus Hristos.

Aşa au trăit, au simţit şi au murit lumii de aici Petru şi Pavel! Două pietre de temelie ale Bisericii, doi stâlpi de nădejde ai învăţăturii lui Hristos, două făclii care s-au mistuit arzând, ca să lumineze, în veacul veacului, drumurile credinţei. Pe amândoi Biserica i-a pus alături şi-i cinsteşte cu evlavie.

Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Modelul social al dragostei trinitare

Cu ochii trupului, „pe Dumnezeu, nimeni dintre oameni nu L-a văzut vreodată“ (I Ioan 4, 12). Mai sfânt decât sfinţii, nematerialnic, fiinţă şi esenţă divină, El rămâne deapururi nevăzut ochiului şi inexplorabil cu mintea şi raţiunea. În Legea veche, Moise i-a auzit doar glasul şi s-a sfiit a se apropia de rugul aprins din care-i vorbea, ca să nu-şi ardă nevolnica zămislire robită de păcat şi să nu piardă prilejul, unic pentru om, de a sta, prin cuvânt, de vorbă cu Dumnezeu.

Învăţătura despre Dumnezeu este şi rămâne taină pe care mintea n-o poate pătrunde, ci doar inima o simte şi o păstrează în sine. Despre Dumnezeu nu cunoaştem decât atât cât ni s-a descoperit în Sfintele Scripturi, suficient însă cât să ne putem mântui.

Când a vrut să creeze pe om şi să dea început făpturii cuvântătoare, Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră“ (Facerea 1, 26).

Când omul, făptura cu chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ispitit de îngâmfare, a greşit în Rai, acelaşi Dumnezeu a constatat cu regret: „Iată, Adam a devenit ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul“ (Facerea 3, 22).

Iar când omul, din mândrie, a vrut să-L doboare pe Dumnezeu de pe tronul slavei Sale, prin zidirea turnului Babel, Părintele ceresc a zis: „Hai să Ne pogorâm şi acolo să le amestecăm limbile“ (Facere 11, 7).

Dacă Dumnezeu era unul, cum putea să zică: „să facem om după chipul şi asemănarea noastră?“ Dacă Dumnezeu era unul, cum putea să spună: „iată, Adam s-a făcut ca unul din Noi?“ Dacă Dumnezeu era unul, cum putea să grăiască: „hai să coborâm şi să le amestecăm limbile?“

A greşit scriitorul Scripturii când trebuia să aştearnă în cuvinte înţelegerea lui luminată de descoperire? Sau a folosit Dumnezeu un asemenea grai, încât să-şi arate slava Lui, când în realitate El era unul singur? Nici greşeală a scriitorului nu este și nici vorbire a Creatorului spre a Sa proprie mărire! Ci adevăr temeinic, al cărui înţeles este îmbrăţişat de taină. Dumnezeu este Unul, dar înfăţişările Lui sunt trei: unul în fiinţă, dar întreit în persoane - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Toţi trei au o singură fiinţă, voinţă, putere şi slavă, o singură Dumnezeire, arătată în trei ipostaze: un singur Dumnezeu în trei persoane.

Este de la sine înţeles că ne este greu să pătrundem și să înțelegem cu mintea misterul Sfintei Treimi. Pe Unul îl poţi căuta cu mintea şi inima. Dar a căuta să înţelegi cum trei feţe stau în aceiaşi fiinţă nu este simplu. Cât priveşte dogma Treimii, nimeni dintre oamenii care au abordat calea raţională n-a ajuns a o înţelege, cu toate că în nobila lui dorinţă de a deosebi adevărul de neadevăr, omul a depus eforturi nepotolite ca să descopere ceva.

Ca o mângâiere pentru nobila Sa creatură, Dumnezeu i-a dat omului un dar minunat şi de mare preţ - darul înţelepciunii. Cu această cheie unică omul a izbutit să descopere multe din tainele adânci ale lumii. Au rămas însă unele pe care numai curăţia inimii le poate citi. Ce să afle gândul cel mai iscoditor, când este vorba de alcătuirea fiinţei divine? Nici o izbândă în strădaniile omului de a şti mai mult decât îi este dat să ştie. Hotare potrivnice şi căi ambigue au dus la eşec şi erezie în căutarea descompunerii mecanice a Divinităţii. Bietul raţionament al omului s-a dovedit inutil, iar trufaşul căutător cu propria–i minte un urmaş demn de soarta lui Lucifer. Fără echivoc, tainele credinţei, şi mai ales taina Sfintei Treimi, nu se pot cuprinde cu mintea, ci se primesc prin credinţă. Se dovedeşte astfel adevărat cuvântul lui Dumnezeu, care zice: „cele mai presus de tine nu le încerca şi cele mai mari decât tine nu le cerceta. Cugetă numai ceea ce ţi s-a poruncit, căci nu-ţi sunt de trebuinţă cele ascunse. Nu fi iscoditor în cele ce sunt de prisos pentru lucrările tale, că ţie ţi s-a descoperit mai mult decât este priceperea omului“ (Înţelepciunea lui Isus, Fiul lui Sirah 3, 21-23).

Sfânta Scriptură, însă, luminează căutătorul de adevăruri divine, răsplătind cercetarea izvorâtă din credinţă.

În Vechiul Testament se găsesc mărturii trinitare importante:

- La stejarul Mamvri, Avraam a întâlnit trei îngeri călători şi i-a salutat, înclinându-se asemenea unuia singur, mărturisind prin aceasta – cum zice un sfânt al Bisericii - „pe Unul Dumnezeu în trei persoane“ (Facerea 18, 1-9).

- La templu, slujitorii leviţi binecuvântau poporul prin rostirea de 3 ori a cuvântului „Dumnezeu“: „Dumnezeu să te binecuvânteze şi să te păzească! Domnul să-Și lumineze faţa Sa spre tine şi să te miluiască! Domnul să-Și îndrepte faţa Sa spre tine şi să-ţi dăruiască pace“ (Numeri 6, 24-26).

- În viziunea profetului Isaia, înconjurând tronul dumnezeiesc, serafimii cântă în cinstea Sfintei Treimi: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Atotţiitorul, plin e tot pământul de slava Sa“ (Isaia 6, 3).

- Proorocul David mărturiseşte şi el existenţa Sfintei Treimi şi lucrarea Ei: „Prin cuvântul Domnului s-au întemeiat cerurile, iar puterea lor, prin duhul gurii Sale“ (Psalmul 32, 6).

În Scriptura Noului Testament, taina Sfintei Treimi se descoperă deplin şi în puterea de înţelegere a omului.

-La Bunavestire, arhanghelul Gavriil îi spune Fecioarei: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui-Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema“ (Luca 1, 35).

- La apa Iordanului, când Iisus Se boteza, au fost prezente şi celelalte persoane ale Sfintei Treimi: „Botezându-Se Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel; şi glas din cer s-a făcut: Acesta este Fiul Meu cel iubit“ (Luca 3, 21).

Ultima, dar şi cea mai vădită apariție a Sfintei Treimi, s-a petrecut cu un ceas înaintea ieşirii la predicare a Domnului, pentru ca să întărească adevărul că opera mântuirii neamului omenesc este opera Sfintei Treimi şi că temelia creştinismului va fi Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. În numele Acestora, cei 12 apostoli vor merge până la marginile lumii, ca să ducă adevărul învăţăturii şi să ofere neamurilor botezul şi mântuirea „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ (Matei 28, 19).

În misiunea lor prin lume Sfinţii Apostoli vorbesc uneori separat de persoanele Sfintei Treimi şi afirmă lucrarea fiecăreia. Scriind creştinilor din Corint, Sfântul Pavel zice: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!“ (II Corinteni 13, 13). Aceste cuvinte se rostesc până azi în Sfânta Biserică, ca o binecuvântare apostolică şi ca o confirmare a lucrului pe care persoanele Sfintei Treimi îl împlinesc în lume: Dumnezeu Tatăl este iubire, şi din multa Lui iubire a lăsat pe Fiul să ofere oamenilor harul mântuirii, prin crucea pe care preoţii o înalţă în faţa creştinilor, împărtăşiţi de mulţimea darurilor pe care le oferă Sfântul Duh.

Pentru folosul creştinilor, Biserica a întocmit o rugăciune simplă, de invocare a Sfintei Treimi, cu care şi închei: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime sfântă, mărire Ţie!“

Sfânta Treime nu este doar divinitatea izolată în transcendenţă, în înaltul cerului, ci este model pentru viaţa socială. Dragostea, unitatea, fiinţa unică - neîmpărţită şi nedespărţită - a omului sunt exemple pentru societatea în care oamenii trebuie să renunţe la individualism, regăsindu-se unul în celălalt, ca părţi componente ale aceleiaşi realităţi, cinstind astfel darul vieţii dăruit cu generozitate de Sfânta Treime.

Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Semnificaţia spirituală a icoanei Sfânta Treime a lui Andrei Rubliov Un Moine de l’Eglise d’Orient(Lev Gillet)

Icoana Treimii lui Andrei Rubliov [i] este adesea considerată adesea ca punctul culminant al iconografiei ruse, şi chiar acei care sunt puţin pregătiţi să perceapă încântătoarea frumuseţe a desenului şi a coloritului ei şi să pătrundă profunzimea simbolismului ei nu pot să nu fie impresionaţi de prospeţimea, tandreţea, emoţia conţinută de această capodoperă. Aceasta a dat loc unei literaturi abundente, în care accentul este pus pe istorie şi tehnică mai degrabă decât pe interpretarea spirituală. Pe acest ultim punct de vedere am vrea să ne plasăm acum. Am vrea să răspundem în termeni foarte simpli la întrebarea ce ne spune icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov?

Pentru a fixa ideile, să ne amintim dispozitivul icoanei. Trei îngeri, recunoscuţi după aripile lor, sunt aşezaţi în jurul unei mese. Pe această masă este aşezat un platou. În spate, un peisaj, mai degrabă schiţat decât precizat  vedem acolo un arbore şi o clădire. Este vorba de reprezentarea episodului descris în capitolul 18 din Geneza. Domnul, se spune acolo, i-a apărut lui Avraam în câmpia lui Mamre, sub forma a trei bărbaţi (Biblia nu pronunţă cuvântul „îngeri”). Avraam i-a invitat să se odihnească şi le-a oferit o masă. Tradiţia patristică a văzut în aceşti trei vizitatori un simbol a celor trei persoane divine. Pe urma ei, tradiţia iconografică bizantină a ales să reprezinte Treimea sub aspectul a trei bărbaţi, deveniţi îngeri, aşezaţi la masa lui Avraam. Icoana lui Rubliov se inserează deci într-o lungă tradiţie consacrată. Dar poate că ne vorbeşte mai mult decât altele din acest lanţ.

Să remarcăm încă de la început ritmul mişcării circulare care pare să antreneze toate elementele icoanei. Poziţia jilţurilor , întrevăzute lateral, cea a treptelor, poziţia însăşi a picioarelor celor doi îngeri din prim plan, înclinarea capetelor lor: toate acestea evocă, sugerează o mişcare „dirijată” (în sens contrar acelor ceasornicului) această mişcare se manifestă şi în planul din spate. Arborele înclinat spre stânga (spectatorului), ca sub suflul unui vânt puternic. Spre stânga, la fel, se înclină panourile tăiate ale acoperişului clădiri. Acest ritm exprimă circulaţia şi comunicarea aceleiaşi vieţi divine între cele trei persoane. Dar acestea nu se retrag într-un sistem închis. Ritmul lor este un ritm de adoptare, de efuziune, de dăruire, de generozitate şi de graţie. Condescendenţa lor admite, invită, în cercul divin, fiinţa creată, dar ea va rămâne acolo distinctă, pe locul ei propriu. Aplecând arborele, mişcarea circulară a vieţii divine atinge natura. Înclinând acoperişul edificiului (pe care judecându-l după stilul lui general şi mai ales după cel al ferestrelor şi uşilor, este o biserică), ea atinge umanitatea care se roagă, umanitatea la cea mai înaltă putere a sa. Lumea „adoptată” constituie într-un fel periferia. Cele trei persoane ocupă centrul. Aceasta este indicată printr-o subtilă degradare a culorilor. Tonurile închise – albastru, bordo, oranj, verde – ale vesmintelor îngerilor sunt înconjurate de galben-ul viu, mai uşor, al aripilor şi al jilţurilor, şi de fundalul pal, transparent aurit. Realitatea maximală este a celor  trei persoane. „Eu sunt cel ce sunt” (Ex 3,14).

Să privim acum trăsăturile acestor trei persoane. Ele nu au vârstă şi totuşi produc o impresie de tinereţe. Nu au sex şi totuşi ele îmbinã robusteţea precisă cu graţiea. Fizionomiile şi gesturile nu au fost „construite” în vederea farmecului, şi totuşi farmecul care se degajă este imens. Alte simboluri trinitare -  de exemplu Cel Bătrân de zile, mielul, porumbelul, trei bărbaţi aşezaţi pe acelaşi tron – au fost reprezentate. Dar, după părerea noastră, nici o reprezentare nu este atât de aptă ca icoana lui Rubliov, să-l introducă pe credincios în realitatea vie a celor trei persoane. Pentru ce? Pentru că Rubliov a ştiut să exprime într-o manieră unică veşnica tinereţe şi eterna frumuseţe a celor trei. În teorie se ştie bine aceasta. Dar când în locul unui bătrân cu barbă şi păr de zăpadă şi al unui porumbel de nepătruns, regăsim, datorită unei opere de artă, frumuseţea şi tinereţea Fiului în Tatăl şi în Paraclet, o primim ca pe o revelaţie practică, nu de concepte, ci de atitudini. De acum înainte o „vedem” diferit ne-o apropiem diferit, îi „simţim” pe cei trei diferit, pentru că ne-a fost sugerat acum că ei sunt alţii, nu sunt de loc ceea ce credeam, ci ceea ce ne imaginam (de altfel mai mult sau mai puţin în pofida noastră). Şi, în viziunea noastră nouă, cea a tinereţii şi frumuseţii veşnice, cea a farmecului indescriptibil al celor trei, există mai multă căldură, mai multă atracţie, mai multă bucurie, mai multă realitate personală decât într-o „pictură abstractă” pe care am dedus-o din schemele teologice. „Ochii tăi îl vor vedea pe Împărat în frumuseţea lui” (Is 33,17)

Fiecare din cei trei îngeri poartă în mână un toiag lung şi foarte subţire. Adică fiecare persoană divină este un călător, un pelerin. Numai Verbul s-a făcut trup, dar dacă s-a făcut trup a fost prin puterea şi voinţa Tatălui şi a Duhului. În nici un moment celelalte două persoane nu au fost străine de lucrarea de salvare a Fiului, în nici un moment ele nu au încetat să vină până la noi şi să acţioneze de o manieră invizibilă. Icoana pune în lumină participarea întregii SfinteTreimi la întrupare. Cele trei bastoane constituie o declaraţie şi o promisiune. Ele declară că cei trei au venit deja printre oameni. Ele promit că cei trei vor veni încă. Dumnezeul nostru în trei persoane vine, vine pentru totdeauna.

Scopul acestei veniri este locuirea celor trei persoane printre oameni. De aceea cei trei îngeri au acceptat ospitalitatea lui Avraam. Ei s-au aşezat la masa lui, aproape de cortul lui (Gen 18, 1-2), sub un arbore (Gen 18,3). Arborele şi biserica reprezentate în icoană semnifică încă arborele şi cortul din povestirea biblică. Icoană evocă viaţa divină a celor trei, dar ea o pune în legătură cu o masă omenească, cu nevoile omeneşti. Cele trei persoane vor să fie pentru noi mai mult decât vizitatori sau oaspeţi în trecere. Există o locuire a Treimii în sufletul slujitorilor lui Dumnezeu. Ospăţul împărăţiei mesianice se împlineşte acolo în mod invizibil. „dacă cineva îmi deschide uşa voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine” (Ap 3,20). „Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el” (Io 14,23)

Dar ce există pe această masă în jurul căreia sunt aşezaţi cei trei îngeri? O farfurie este aşezată acolo. Discernem greu ce conţine aceasta. Totuşi, studiul icoanei făcut cu mijloace specializate decelează capul unui viţel. Avraam a pregătit pentru oaspeţii săi trei măsuri de floare de făină, un viţel tânăr cu carnea fragedă, unt şi lapte (Gn 18,6-8). Să fie deci această ofrandă a patriarhului ceea ce vrea să indice farfuria? În povestirea Genezei, îngeri au venit la Avraam pentru a-i anunţa promisiunea divină al cărei obiect este Isaac. Avraam însuşi stă în picioare, în jurul îngerilor în timpul mesei lor, şi Sara foarte aproape, sub cort. Dar icoana ignoră prezenţa lui Avraam.

Felul de mâncare oferit îngerilor şi pus pe masă capătă o semnificaţie care depăşeşte infinit gestul ospitalier al patriarhului. Nu este vorba aici de Avraam şi Isaac. Trebuie să căutăm în viţelul sacrificat un alt sens, mai înalt. Dumnezeu îi va prescrie mai târziu lui Avraam să ofere un viţel tânăr ca jertfă pentru păcat (Lv 9,2,11). Mai târziu si Mântuitorul însuşi va povesti, într-o parabolă, cum tatăl fiului risipitor a cerut să se taie un viţel pentru festinul prin care celebra întoarcerea fiului său (Lc 15,23). Astfel, viţelul din icoană este un simbol al sacrificiului şi al mântuirii. Şi, prin aceasta, icoana ne face să ne apropiem de misterul Răscumpărării. Căci aceşti trei termeni, Treimea, Întruparea, Răscumpărarea, nu sunt de loc separabili. Printr-un anume mister noi am început să contemplăm opera divină, această contemplare(sprijinită nu pe raţiune, ci pe Revelaţie) va chema pe celelalte mistere în virtutea unei necesităţi interne. Pelerinajul celor trei îngeri purtători de toiege de călătorie n-ar fi complet dacă nu ar ajunge la Calvar. Icoana evocă deci sfatul celor trei persoane divine în vederea mântuirii neamului omenesc. În locul unei farfurii aşezate pe o masă, o cruce ar fi putut pictorul să ridice în mijlocul celor trei îngeri. O spiritualitate a Întrupării sau a Treimii este mincinoasă dacă nu menţine Sângele Răscumpărătorului în centrul operei de mântuire. Şi iată de ce este drept şi sugestiv ca toiegele îngerilor să fie atât de subţiri, aproape ca un fir, şi colorate în roşu. Căci acelaşi fir stacojiu care a fost o garanţie de salvare pentru Rahav, prostituata (Io 2,17; 6,23), uneşte slăbiciunea noastră cu Sângele preţios vărsat pentru noi.

Acum, că ştim asupra cărui obiect precis icoana concentrează atenţia celor trei îngeri, să observăm nuanţele pe care le exprimă atitudinile lor respective. Ele se aseamănă uimitor. Trăsăturile lor sunt aproape identice. Şi totuşi privirea lor şi gestul lor exprimă maniera proprie în care fiecare dintre ei este implicat în misterul Răscumpărării [ii] .

Îngerul care stă faţă în faţă cu spectatorul şi care, raportat la acesta, stă dincolo de masă îl reprezintă pe Tatăl. Mâna lui desemnează farfuria; ea sugerează sacrificiul, ea invită la acesta. Dar acest gest al mâinii este mai degrabă schiţat decât afirmat, nu este un gest deschis, ci un gest reţinut şi ca retractil. Şi privirea, încărcată de tristeţe, se întoarce.

Îngerul aşezat în faţă şi la dreapta mesei, totdeauna în raport cu spectatorul, îl reprezintă pe Fiul. Privirea Fiului este, de asemenea, tristă. Dar ea nu se întoarce. În timp ce capul se înclină blând, în semn de acceptare, ochii, în acelaşi timp fascinaţi şi trişti de moarte – „Sufletul Meu este trist până la moarte” (Mt 26,36) – se fixează asupra farfuriei. Mâna se întinde spre aceasta; dar acolo încă gestul este stăpânit, reţinut; nu este ezitant, este într-un anume fel gânditor, tatonant. Toată atitudinea exprimă un fiatascultător, resemnat, dureros.

Îngerul aşezat la stânga, în faţa mesei, reprezintă Paracletul. Este cazul să spunem Paracletul mai degrabă decât Duhul, căci aici cea de-a treia persoană îşi exercită la modul suprem slujba ei de consolator. Mâinile nu se întind direct spre farfurie, chiar dacă două degete ale mâini drepte par a puncta spre aceasta; cele două mâini ţin cu o anume solemnitate delicatul toiag roşu în faţa Fiului. Ca şi cum acest toiag i-ar fi prezentat pentru a-i vorbi despre pelerinajul terestru şi despre sângele vărsat. Ochii fixează faţa Fiului. Au o expresie rănită. Atenţia celei de-a treia persoană este profundă, în totalitate concentrată asupra ceea ce Fiul va face. Toată fiinţa îngerului a treilea emană, în tãcere, simpatia şi mila. Oricine are dificultăţi în a-şi reprezenta pe Duhul ca persoană ar trebui să contemple îndelung acest al treilea înger al icoanei. Contemplarea globală a acesteia ar fi de altfel deosebit de eficace pentru a ajuta să înţelegem cum Treimea este în acelaşi timp una şi distinctă.

Prin raport cu farfuria aşezată pe masă, cei trei îngeri au un gest şi o privire diferită. Dar o armonie perfectă – acelaşi fiat – însufleţeşte decizia lor interioară. Nimic nu este aici „comandat” din afară, impus de una din cele trei persoane. Există numai consimţire unanimă a celor trei la o exigenţă a generozităţii lor, comună supunere unei legi aplicate până la consecinţele ultime: „Nu este mai mare dragoste decât să-ţi dai viaţa” (Io 15,13). Icoana – bineînţeles – exprimă de o manieră antropomorficărealităţi (milă, durere etc) care nu îi pot fi atribuite lui Dumnezeu aşa cum îi sunt atribuite omului; avem aici, pictate pe o imagine, simboluri foarte inadecvate, dar pe care limbajul divin însuşi le-a consacrat.

O ultimă remarcă. Nimic n-ar distinge una de cealaltă, fizionomiile celor trei îngeri, dacă n-ar fi relaţia pe care fiecare fizionomie o exprimă în privinţa „alteia”. Avem aici trei generozităţi care nu sunt nici opuse, nici juxtapuse, ci „puse” una prin raport cu cealaltă – puse nu în faţa celeilalte, ci în cealaltă, în aşa fel că tocmai în această relaţie de iubire, în care fiecare persoană divină „se găseşte” ca şi distinctă, se afirmă şi se bucură de fericirea ei. Fiecare persoană divină tinde spre cealaltă ca spre termenul în care îşi obţine plenitudinea. Icoana lui Rubliov, pentru că ne face să întrevedem misterul Treimii, ne revelează misterul iubirii supreme pe care iubirea noastră creată n-ar şti să o întâlnească, dar de la care poate primi inspiraţia şi orientarea ei.

Andrei Rubliov nu înţelegea să sugereze gânduri ci o rugăciune. Întâlnirea noastră cu cea mai celebra dintre operele lui nu va fi ceea ce a vrut el ca aceasta să fie decât dacă, luând cu această ocazie, un contact mai profund cu cele trei persoane, să repetăm, proşternuţi, cuvintele lui Avraam adresate vizitatorilor divini, în câmpia lui Mamre: „Domnul meu, dacă am găsit bunăvoinţă în ochii tăi, nu trece mai departe, te rog, de slujitorul tău” (Gn 18,3). Şi, dacă noi îi primim pe cei trei din toată inima noastră, vom putea, ca Avraam, să primim din gura lor asigurarea că această experienţă binecuvântată, departe de a fi un episod izolat, ne va fi acordată din nou: „Negresit Mã voi întoarece la tine” (Gn 18,19).

Un Moine de l’Eglise d’Orient,

Extras din revista Irenikon,nr.26, 1953,
reprodus în revista Contact,nr.116,1981.

Originalul articolului în limba franceză se găseşte pe site-ul: www.pagesorthodoxes.net

[i] Călugărul Andrei Rubliov a trăit aproximativ în perioada 1370-1730. Icoana Treimii a fost pictată spre 1410 pentru Mănăstirea Sfânta Treime şi Sfântul Serge, aproape de Moscova. A fost restaurată în 1906 şi 1918.

[ii] Nu ignorăm că identificarea celor trei îngeri a fost dezbătută. Unii interpreţi au vrut să-l vadă pe Cristos, şi nu pe Tatăl, în îngerul central. Noi credem că identificarea îngerului central şi a tatălui este conformă cu cea mai veche, cea mai constantă tradiţie orientală, şi am putea aduce dovezi în sensul acesta. În ceea ce priveşte icoana lui Rubliov, vom cita marea autoritate a lui Alpatov în favoarea acestei identificări.

Citiți mai departe »

Sfinţii – modele autentice

Calendarul creştin este ornat cu numele sfinţilor. Din veacuri diferite, cu provenienţe şi preocupări sociale diverse, sfinţii alcătuiesc tezaurul sacru al caracterelor creştine care au demonstrat că învăţătura Mântuitorului Hristos nu este o abstracţiune, ci un model concret de viaţă.

Învăţătorii sau mai marii noştri, despre care zice Sfântul Apostol Pavel în scrisoarea sa către Evrei 13, 7 – că trebuie să le urmăm credinţa, alcătuiesc şirul nesfârşit de cuvântători, învăţători şi jertfitori ai lui Hristos, acei piloni de granit ai edificiului creştin, de pe bolta căruia priveşte mângâietor însuşi ochiul Creatorului. Sunt părtaşii la viaţa veşnică, sunt cei bine plăcuţi Domnului. Cu ei veacurile Bisericii s-au făcut mai trainice, fiindcă temeliile edificiului creştin s-au cimentat cu sufletele şi cu trupurile lor spiritualizate prin jertfă.

Vorbind creştinilor din marea biserică a Bizanţului, la Duminica Tuturor Sfinţilor, Sfântul Ioan Gură de Aur zicea despre mucenicia sfinţilor: „Pe scara pe care urcau şi coborau îngerii în visul lui Iacob, pe aceiaşi scară urcă la ceruri mucenicii... Căci ei sunt egali; şi îngerii şi sfinţii locuiesc în cer... Deşi sunt îmbrăcaţi în trup, acesta este nemuritor; nici cerul, împodobit cu mulţimea stelelor, nu este mai strălucitor decât trupurile mucenicilor împodobite cu mulţimea rănilor. Prin aceste răni ei au murit şi, murind, au câştigat mucenicia... Prin moarte, Dumnezeu poartă pe atleţii evlaviei spre premiile muceniciei“.

Mucenicii şi martirii credinţei şi toţi sfinţii Bisericii sunt îngeri în trup, sunt făclii ale desăvârşirii, sunt icoane ale dumnezeirii.

Trei mari forţe sau puteri au făcut ca noua Evanghelie a Mântuitorului să cuprindă lumea: forţa cuvântului, forţa scrisului şi forţa exemplelor date de sfinţi şi mucenici. Fără predica neînfricată a apostolilor, fără cuvântul scris lăsat de scriitorii Bisericii printre oameni, noua religie ar fi trecut cu greu graniţele Palestinei. Însă ceea ce a asigurat triumful religiei lui Iisus, ceea ce a smuls lumea din făgaşurile ei de viaţă de până atunci– ca s-o pună pe căi diferite de existenţă - a fost nu numai cuvântul şi scrisul; aceste două forţe puteau să fie folosite cu bune rezultate şi de duşmanii credinţei. A mai fost însă o forţă care a făcut ca Biserica să învingă, forţă pe care duşmanii ei n-au avut-o şi nu vor avea-o niciodată: este eroismul mucenicilor, răbdarea până la moarte a martirilor, cununa chinurilor pentru Hristos şi pentru legea Lui. De la arhidiaconul Ştefan, întâiul mucenic al Domnului, până aproape de vremea noastră, nesfârşite şiraguri de sfinţi, mucenici şi mărturisitori acoperă cu jertfa lor şi depăşesc tot ceea ce ştiinţa şi puterea lumii au putut să dea mai bun laolaltă. Dar, ceea ce uimeşte cu adevărat, în această sublimă epopee a credinţei, a fost că, din nesfârşita ceată a mucenicilor, răsar, ca nişte flori de aleasă podoabă, în număr copleşitor, chipuri de fecioare şi femei, logodnicile lui Hristos, care au dorit mai bine să fie cu Hristos, cu cerul, decât să-şi risipească viaţa în grelele zbuciumări ale trăirii omeneşti... Deci, învăţătura lui Hristos a biruit pentru că urmaşii în credinţă îşi dădeau viaţa pentru cuvintele lor, pentru credinţa lor, în aşa fel cum n-o făcuse nimeni până aici. Căci nimic nu convinge mai mult decât exemplul. Creştinismul a adus darul nemuririi, însufleţire şi elan pentru mântuire, iar Domnul a fost limanul şi milostenia, bunătatea şi cântecul inimii, toate revărsate în lume prin iubire; acest lucru înţelepţii greci şi juriştii romani n-au reuşit să-l găsească.

Tuturor acestor mucenici, bărbaţi şi femei, din palate sau din locuri modeste, le închină azi Biserica prinosul ei de aducere aminte.

Sfinţii au fost adevăraţi eroi! Dorul lor pentru Hristos întrece cu mult puterea noastră de judecată. Ei au putut să facă acest lucru, căci, prin truda unei vieţi întregi, ei s-au ridicat cu inima pe culmile iubirii, realizând în sufletele lor armonia şi frumuseţea Raiului... Frângând în sufletele lor tot ceea ce îi ţinea legaţi de pământ, sfinţii au realizat aici, între oameni, frumuseţea vieţii din paradis. Ei şi-au deschis inima pentru Hristos. Ei au înţeles cuvântul drept şi adevărat, că „a fi fără Hristos este iad nesuferit, iar a fi cu Hristos, este rai desfătător“ (Imitatio Christi). Prin chinul unei vieţi de om, ei au înfrânt şi fumul slavei deşarte şi onorurile şi mândria. Prin sfânta frângere a inimii, ei au renunţat la lume şi la ei înşişi; în vieţuirea lor aspră au înflorit simplitatea, modestia şi umilinţa. În hotărârea lor de a se jertfi, ei n-au mai fost singuri: Îl aveau cu ei pe Hristos! În suferinţele lor pentru Hristos sfinţii n-au mai fost singuri, ci erau ca tâlharul răstignit pe Golgota, alături de Mântuitorul lumii!

Sfinţii au putut să biruie, căci sufletele lor ardeau de dragostea pentru Hristos, ceea ce le dădea forţe nelimitate ca să înfrunte pe chinuitori. Ei nu s-au ruşinat, nici nu s-au sfiit să înfrunte împăraţi şi domni, să astupe gurile clevetitorilor; ei au stat împotriva judecătorilor nedrepţi, au primit chinuitoarele condamnări la moarte. Astfel, şi-au legat sufletele cu cerul, cu Dumnezeu, cu veşnicia, câştigând cununa măririi şi locul de cinste în împărăţia cerurilor.

Pe temelia sfinţilor s-a zidit Biserica Domnului Hristos! Veac după veac, două mii de ani în şir, vremea n-a putut să năruiască zidurile acestui măreţ edificiu spiritual, cimentat din suflete şi din jertfă. Trupuri sfârtecate, pentru plăcerile din circuri, de furia fiarelor sălbatice din codri, trupuri arzând ca nişte făclii, oameni bătrâni, femei şi copii frânţi în două sau puşi să umble peste grătare înroşite, toţi – dar absolut toţi – purtând aureola sfinţeniei răsărită din jertfa pentru Hristos, s-au zidit piatră peste piatră, lângă Hristos, „piatra cea din capul unghiului“ (I Petru 2, 6), ridicând, ca un prinos spre cer, semnul binecuvântării lui Dumnezeu.

Martiriul sfinţilor este o împlinire, în trupul creştin, a suferinţelor lui Hristos (Coloseni 1, 24), şi aşa trebuie să-l înţelegem, căci altfel, toată jertfa nesfârşitului şir de mucenici ai credinţei n-ar mai avea nici o tărie să ne convingă. Iată, sfinţii toţi, mucenicii şi martirii, mărturisitorii şi cuvioşii s-au jertfit numai pentru a-şi asemăna jertfa lor cu aceea a Mântuitorului, care spusese: „Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă botez Eu vă veţi boteza“ (Marcu 10, 39). Sfinţii toţi Îl aveau pe Hristos cu ei, de aceea lupta lor era mai uşoară. Căci nu există în lume durere, oricât de grea ar fi, care să nu poată fi îndurată, când harul a fost dobândit colaborator al omului.

Vorbind despre puterea credinţei, în epistola sa către Evrei, Sfântul Apostol Pavel înşiruie nume de oameni din Vechiul Testament care, „prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au întărit din propria slăbiciune, s-au făcut puternici în războaie, năvălirile vrăjmaşilor le-au preschimbat în fugă“. Alţii au suferit formele barbariei, cătuşe şi temniţe, au fost bătuţi cu pietre, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, supuşi la chinuri, ucişi cu sabia, au suferit lipsuri, supărări şi răutate (11, 33-37).

Cu harul lui de sfânt inspirat şi vizionar, Sfântul Pavel ne-a redat aici, cu o putere de pătrundere nemaivăzută, ca într-o profeţie, tabloul real al martirajului creştin: căci profeţia s-a împlinit. Tot ce mintea omului poate închipui, au pătimit sfinţii lui Hristos... Unii au fost aruncaţi la fiare, în circuri, şi sfâşiaţi, spre bucuria păgânilor sângeroşi; alţii au fost răstigniţi, unora li s-a frânt trupul pe roată, alţii au fost arşi de vii sau aruncaţi în gropi cu var nestins şi s-a turnat peste ei apă, unora li s-au smuls unghiile, li s-a jupuit pielea feţei... şi nici unul din ei n-a trădat pe Hristos, ci toţi au murit mărturisindu-L. În cartea sfinţeniei creştine, în evanghelia muceniciei pentru Hristos, în Vieţile Sfinţilor, deschideţi şi citiţi, şi veţi afla acolo cele mai demne de respect mărturii din câte se pot găsi. De acolo se vede că toate jertfirile făcute, s-au făcut în numele credinţei şi pentru iubirea de Hristos.

Numai în chipul acesta au biruit sfinţii, căci s-au biruit pe ei înşişi şi astfel au biruit lumea. Noi, ceilați vrem să biruim doar lumea…

Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »