Când dai pacea pe gâlceavă și cinstea pe rușine…

      Într-un sat ca toate satele oamenii trăiau în pace. Se mai certau unii cu alții și atunci mai dădeau fuga la preot și se plângeau dar în cele din urmă se împăcau. Să se reclame unii pe alții mai departe se întâmpla foarte rar. Așa cum viețuiau toți trăiau și două familii vecine. Se ajutau, se împrumutau, aveau grijă unii de copiii altora și nu jinduia niciunul la gospodăria celuilalt. Câtă vreme au dus-o așa e greu de spus. În orice caz foarte multă vreme. Dar cum oamenii se satură de bine uneori, între cele două familii a început o măruntă frământare. Motivul? Nucul care crescuse frumos pe terenul unuia dintre ei și umbrea puțin peste grădina vecină. Cum soția vecinului peste grădina căruia nucul trecuse fără voie nu-și dorea umbră ci rod de la pământul său și-a tot îndemnat bărbatul să-i zică vecinului păsul. Discret și pe departe i-a tot dat de înțeles ce avea pe suflet, însă vecinul a rămas neatins. Poate că a priceput și s-a făcut că nu price. Poate că nu a priceput. Oricum, nimic nu s-a schimbat, iar presiunea vecinului păgubit de umbra nucului creștea, căci soția nu-l mai slăbea cu gura. Oricât îi explica omul că au suficient loc de grădină și că umbra nucului nu reprezenta o problemă, pacea nu se mai așeza în căminul lor. Și au tot dus-o așa până când bietul om nu a mai putut suporta și s-a dus de-a dreptul la vecinul său și l-a amenințat că dacă nu va tăia nucul el se va ocupa și-l va distruge. Tulburat, vecinul se învoi să-l pună la pământ și să fie pace. Câteva căciuli cu nuci nu puteau valora mai mult decât liniștea caselor lor. Însă soția lui când a auzit, i-a spus:

-        Cum să te înduri să-l tai?! De ce să tai nucul moștenit de la tatăl tău?! Doar așa pentru că vor ei?!

Și a început scandalul și în casa lor. Și se certau. Soțul dorea pacea, dar fiul, nora, soția, chiar și nepoții se opuneau. Și cum un asemenea scandal trece dincolo de portă, copii celor două familii s-au luat la harță prin curtea școlii. Nu știau bine de ce se bat, de ce nu mai merg împreună la școală, de ce nu se mai joacă împreună, dar toți fierbeau. Nucul cu pricina a ajuns repede în gura satului. Unii îi dădeau dreptate unuia dintre vecini, alții  nu. Unii îi sfătuiau să facă pace, alții să nu. Unii le stârneau ura și ambiția, alții le ziceau că nimic nu e mai valoros decât vechea lor prietenie. Evident, au ajuns și la urechile părintelui Pavel vorbele pline de dușmănie pe care cele două familii au început să și le arunce una celeilalte, iar atunci când le-a trecut pragul cu ajunul i-a ascultat și i-a îndemnat la împăcare. Dar lucrurile au mers din rău în mai rău. Scandalul a continuat, iar nucul stătea falnic în picioare, ca și în ultimii treizeci de ani. Cum era iarnă și ger, deja soția vecinului care se simțea păgubit își tot pisa la cap bărbatul că va veni primăvara și iar le va umbri nucul din loc, iar ea chiar acolo vrea să-și cultive plantele de ceai pentru soțul său care avea oarece suferințe trupești și dacă nucul nu va dispărea nu-l va trata. Ieșit din vadurile lui, omul din istorisirea noastră s-a ocupat de nuc în nopțile sticloase de iarnă, astfel încât, atunci când va da colțul ierbii nucul să nu se mai trezească. Nobilul copac nu a supraviețuit și s-a uscat. Ar fi putut părea o pură întâmplare moartea pomului dacă soția vecinului care și-a permis să încalce proprietate străină nu ar fi dat de știre triumfătoare în tot satul că soțul a ascultat-o. Nici vecinii nu au dat prea mult crezare vorbelor femeii. De abia atunci când, prin mai, au constat că nu are nici frunze, nici muguri, nici sevă în el au realizat că ceea ce vecina lor transmisese prin sat era adevărat. Supărarea mare în casa vecină. Orgoliul lor fusese rănit. Cereau capului de familie răzbunare. Evident, considerau că lucrurile nu puteau rămâne așa. În același timp, soțul și tatăl lor simțea că se va încheia lungul șir de neînțelegeri și, fără să le spună ca nu le va urma dorința, nici gând nu avea să meargă să-și reclame vecinul. Tot amâna…Dar cum satana nu se lasă niciodată, în una din zile soția a venit și i-a spus:

-        Vecinul a intrat noaptea la noi în curte și ne-a furat toporul! Dacă ne-a mai furat și alte lucruri dintre cele pe care nu le mai găsim!?

Evident, a avut vecinul de furcă cu nucul și a trecut în curtea cealaltă, dar să fure el și copii lui nu au gândit niciodată. În fapt, nici altcineva nu-l furase. A fost pur și simplu pitit de familia celui care deținea pământul unde nucul stătea acum uscat și privea trist la cer. De ce? Pentru a-și convinge soțul să înceapă războiul total. Și așa a fost. S-a declanșat războiul total. Scandaluri, certuri, bani cheltuiți prin tribunale. Acuzele numai conteneau. Scandalurile se țineau lanț. Se încheia un proces în care se acuzau de furt și începea altul pentru lovire. Și tot așa își amărau zilele unii altor….Și a venit și vremea nucului să fie tăiat. Și l-au tăiat și au făcut tot posibilul să cadă peste grădina vecinului. Și în timp ce cădea, copilul lor a vrut să se opună și a fost ucis…. iar fiul celui care tăia nucul a fost închis pentru crimă…. Două familii distruse. Două familii care nu-și mai găseau liniștea de ani buni, iar acum unul zăcea sub pământ, iar celălalt dincolo de gratii. Dar cum tatăl rămas fără băiat era mai afectat de acest scandal plecat de la un lucru mărunt, și-a amenințat vecinul că-i va pune foc la acareturi. Și așa a făcut. Sub clar de lună, când totul era uscat, ca un fur și tâlhar s-a strecurat prin spatele curții, a trecut peste rădăcina nucului și a aruncat flama. Cum nici vecinul său nu mai avea liniște și tot stătea la pândă i-a zărit silueta și, în loc să stingă focul, a plecat pe urma lui, iar pe drum s-a împiedicat de ceva. Era toporul cel pe care-l reclamase furat…L-a luat, și-a urmărit vecinul și l-a colțul casei l-a pocnit și l-a lăsat într-o baltă de sânge…

Un tată și un fiu zăceau sub pământ, un alt tată și fiu stăteau după gratii. Cumplit destin! Cum au putut acești oameni cuminți să se transforme în fiare?! Ce i-a dus aici? Evident, lipsa de înțelepciune, orgoliul, lipsa limitei în toate.

Cele două femei, una văduvă, cealaltă singură, stăteau triste, în sărăcie după atâtea încercări și încă se mai întrebau de ce s-au certat, de ce au dat pacea pe gâlceavă și cinstea pe rușine. Era târziu, oricum….

Morala

Oricâtă dreptate ai avea aceasta nu poate fi impusă prin nedreptate. Niciodată nu poți repara o nedreptate cu altă nedreptate. Doar pacea este sfântă.

                                

                                                                                                   Paul Iulius Negoiță

                                                                                                 Povestiri și repovestiri

Citiți mai departe »

În carul cunoașterii prin viața Sfântului Ilie

În cadrul învățăturilor catehetice de la Biserica Sfântul Apostol Andrei, cu permisiunea dumneavoastră vom păși puțin peste câteva etape istorice. Motivația? Fericita coincidență a incursiunii noastre spirituale printre filele Vechiului Testament cu sărbătorirea în această săptămână a Sfântului Proroc Ilie, proroc însemnat cu cruce roșie în calendarul ortodox. De aceea, vom reprograma pentru săptămânile ce vor urma cateheza despre Dreptul Iov și vom vorbi de prorocul Ilie, cel mult iubit de români și atât de prezent în viața și tradiția strămoșilor noștri, care-l aveau ca reper în calendarul agrar.

Pășim cronologic peste o perioadă întinsă din istorie poporului evreu, perioadă marcată de mari personalități și de o așezare a vieții unui popor care nu de puține ori a fost greu încercat. David și Solomon au dat strălucire timpului lor. Cu căderi și ridicări au făcut poporul evreu un reper de unitate și spirit al vremurilor de atuci. Ar fi de prisos să vă mai amintesc în această scurtă introducere despre faima înțelepciunii lui Solomon printre suveranii timpului. Odată cu dispariția biologică a celor doi luptele politice interne, decăderile, trădările, răzbunările au cotropit spiritul nobil creat de cei doi mai regi. Se spune că Dumnezeu te încearcă la prea bine și la prea rău – ca pe Iov. La rău rezistăm, la bine nu. Binele cu care i-a binecuvântat Dumnezeu pe conducătorii evrei nu a fost suficient pentru a-i ține pe calea cea dreaptă. De aceea, a fost nevoie de glasuri puternice și curajoase, care să corijeze abaterile de la credință, morală, dreptate. Vocea care a sunat ca un tunet în acel context istoric marcat de decădere a fost a profetului Ilie.

Regatul lui Solomon era acum divizat în falia de nord și de sud. Cele două părți funcționau ca două placi tectonice. Regatul de nord este afectat de flagelul decăderii fiind permeabil influențelor externe. Nu aveau Templul de la Ierusalim și nici pe leviți. Își pierdeau, pe zi ce trecea, reperele. Nu mai aveau etalon. Binele și răul nu mai aveau identități clare în mintea contemporanilor. De aceea, Dumnezeu și-a trimis crainicii să vestească dezastrul pe care-l creau  conducătorii prin faptele și întinarea lor. Nu era Dumnezeu cel însetat de pedeapsă, ci toți care, prin actele lor, își aduceau singuri răul în viața proprie. Nu Dumnezeu pedepsea fără discernământ, sau profeții amenințau cu dezastre, ci omenii vremii erau cei care își construiau propriul Iad. Cam așa stăteau lucrurile în vremea Regelui Ahab (cca 875-853 ÎH). Acesta era căsătorit cu Izabela, fiica regelui din Tyr. Izabela își exercita influența asupra soțului, inclusiv în plan religios. Evreii cădeau pe zi ce trece din sânul lui Avraam pe cărările idolatriei, iar idolatria nu era doar politeism religios, ci avea consecințe morale profunde. Când religia este lovită, morala este dezorientată. Manifestările idolatre sunt complexe. Presupun schimbarea raporturilor firești atât pe orizontală cât și pe verticală. Bunul-simț, generozitatea, echilibrul între spirit și materie, între căutarea celor materiale și spirituale sunt grav perturbate. Dar cine avea curajul să spună toate acestea? Cine are curajul să se pună cu puternicii vremurilor? Cine are verticalitatea să o facă? Cine are forța să suporte consecințele? Cine are tărie să nu se lase copleșit de duhul rău al corupției vremurilor și să se opună cu forță mizeriei? Oare nu e mai cald și confortabil să fii conformist și încadrat politicii oficiale a timpului? Se pare că da! Timpurile au demonstrat că sunt puțini cei care au curajul adevărului și puterea să-și apere dreptatea lor și mai ales a celorlalți, iar cei care au făcut-o nu de puține ori au îmbrăcat haină martirică. Cum nimic nu este nou sub soare – așa cum scrie Ecleziasticul – nici evreii din vremea lui Ahab nu erau prea inimoși atunci când constau păcatul și nedreptatea. Păcatul e dulce, iar nedreptatea pare o problemă personală a unora sau altora, care nu te poate atinge pe tine și de care începi să te plângi sincer doar atunci când îți sare în față. În acel context al decăderii, doar bunul Dumnezeu mai putea insufla curajul gândului rostit și al forța contestării mult prea puternicului rege  Ahab. Dumnezeu nu se sfiește să intervină în istorie și să spună stop. Respectă libertatea individuală a fiecăruia dintre noi, dar nu poate tolera decăderea generală a unei lumi pe care a creat-o din dragoste, iar dragostea nu este doar un sentiment cald, este și o responsabilitate. Dragostea filială este înmiresmată cu pedagogie și chiar coerciție. De aceea, Dumnezeu l-a trimis pe Ilie la creaturile sale să le amintească de originea lor și de misiunea ce o au pe pământ.

Plin de curaj divin, Ilie din Tișbe, provenit dintre locuitorii Galaadului, i s-a adresat lui Ahab astfel: Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, căruia îi slujesc: nu va fi, în anii aceștia, nici rouă, nici ploaie decât la cuvântul meu.

Așadar, Dumnezeu nu putea să-l pedepsească doar pe Ahab. Poporul era complice prin tăcere și aliniere la starea de degradare. Seceta era o pedeapsă cumplită, care presupunea că va duce la trezirea simțurilor unui conducător alunecat în patimile dezmierdărilor și ale unui popor care s-a lăsat târât prea ușor în lațul păcatului idolatriei.

Și cum spusele Domnului sunt lege, a început o secetă cruntă. Cât de aspră era lipsa creată de secetă putem constat din cele ce urmează. Dumnezeu și-a luat mâinile de pe poporul infidel. Doar Ilie se bucura de protecție divină: Pleacă de aici și ia-o către Răsărit și ascunde-te lângă pârâul Kerit –i-a zis Domnul-, care este de cealaltă parte a Iordanului. Vei bea din pârâu, și le-am poruncit corbilor să te hrănească. Cum seceta a continuat să usuce pământul, după o vreme, pârâul din care Ilie își adăpa setea și lângă care corbii îi aduceau dimineața și seara pâine și carene a secat. Scoală-te și du-te la Serapta, care ține de Sidon, și stai acolo. Iată, am poruncit unei văduve de acolo să te hrănească – zise iarăși Domnul. 

Pășii sfinți ai prorocului au ajuns la poarta cetății. A întâlnit-o pe văduvă și a cerut apă și mâncare. Ea a pornit să-i aducă apă dar atunci când a auzit de mâncare a zis: Viu este Domnul, Dumnezeul tău: nu am nimic copt, ci doar o mână de făină în oală și puțin untdelemn în urcior; și iată am strâns câteva lemne să mă duc să gătesc pentru mine și pentru fiul meu, ca să mâncăm și apoi să murim.

Dramatică situație! Să mâncăm și apoi să murim –a zis femeia. Suferință mare în țară!

După auzul acestor cuvinte Ilie a spus: Nu te teme: mergi și fă cum ai spus, dar mai întâi fă-mi de acolo o turtă mică și adu-mi-o, iar pentru tine și pentru fiul tău o vei face mai apoi. Căci astfel grăiește Domnul, Dumnezeul lui Israel:

Făina din oală nu se va împuțina și untdelemnul din urcior nu va scădea până în ziua când va da Domnul ploaie pe pământ.

A mers văduva acasă și a făcut după cum Ilie i-a zis. A mâncat și ea și fiul ei multă vreme din bucate, că untdelemnul nu se împuțina, iar untdelemn era destul.

Dar nu după mult timp fiul văduvei s-a îmbolnăvit și în cele din urmă a murit. Atât de mult îl iubea Dumnezeu pe Ilie încât moartea s-a dovedit somn temporar, iar Ilie a chemat-o pe mama copilului și i-a zis: Vezi, fiul tău trăiește. Atunci văduva a spus: Acum știu că tu ești omul lui Dumnezeu, iar cuvântul Domnului din gura ta adevăr este.

                                                                                                           (I Regi și III Regi 17, 1-24)

                                                                                                   Continuare în numărul următor

                                                                                                        Pr. Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Sfântul Ilie - conștiința timpului său

Dintre marile personalități ale lumii vechi, amintite în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, cea mai luminoasă este figura prorocului Ilie Tesviteanul, care a trăit în vremea regilor Ahab şi Iosafat şi pe care Biserica l-a trecut în rândul sfinților pentru faptele lui mari şi minunate. Creștinătatea românească îl cinstește în mod deosebit, văzând în el forța nepotolită a naturii, care stăpânește fulgerele şi tunetele şi care aduce ploi binefăcătoare holdelor, oamenilor şi tuturor vietăţilor. Biserica a văzut în el pe omul lui Dumnezeu, drept şi temător, care a fost răpit la cer cu trupul într-un car de foc, care n-a dat tributul morţii trupeşti şi care a fost în cinste pe muntele Taborului, contemplând chipul de slavă al lui Iisus în clipa minunatei schimbări la faţă (Matei 17, 3).

Învăţăturile, faptele şi profeţiile cu care Dumnezeu i-a luminat viaţa n-au fost scrise într-o carte care să-i poarte numele, ca a lui Isaia sau ale celorlalți proorocii. Despre el găsim scris în Sfânta Scriptură, în cărţile a III-a şi a IV-a ale Regilor, capitolele 17-20 şi 1-2.

Aflăm astfel că prorocul Ilie a înfruntat pe cei 850 de proorocii mincinoși ai zeilor Baal şi Astarta şi a adeverit în faţa poporului puterea lui Dumnezeu, Care, în urma rugăciunilor profetului, i-a aprins altarul pregătit pentru jertfă. În vremea unei mari secete s-a retras în pustiu, unde a fost hrănit de un corb şi, prin rugăciune, a făcut să se deschidă zăgazurile cerului cu ploi binefăcătoare, apoi a mers la Sarepta Sidonului şi a stat la o văduvă, căreia i-a înmulţit făina şi untdelemnul, i-a înviat unicul copil, iar ea l-a recunoscut a fi „omul lui Dumnezeu“. Urmărit cu ură de regina Izabela, se duce în pustiu, petrece în post şi rugăciune 40 de zile, este asistat de un înger, apoi merge la Damasc, unde îşi alege ucenic pe Elisei. A ars cu foc pe slujitorii necredincioși ai regelui Ohozia şi, după cuvântul lui Dumnezeu, a murit şi necredinciosul rege. După ce a trecut apa Iordanului cu Elisei ca pe uscat, este răpit de un car cu cai de foc şi urcat la cer, lăsând lui Elisei mantia sa, ca semn al puterii proorociei.

Faptele cutremurătoare ale sfântului sunt amintite şi în Noul Testament, în Sfânta Evanghelie de la Luca (9, 30) şi în Epistola Sfântului Iacob (5, 17-18), ca o mărturie a valorii religioase pe care o reprezintă sfântul în Legea cea Nouă, ca model de viaţă sfântă, asemenea altor profeţi.

În istoria omenirii sunt perioade când geniul omenesc s-a revărsat cu o putere covârşitoare asupra unor mari personalităţi, care, sub influenţa divină, au dominat întreaga viaţă publică în mod neobişnuit, prin rostire adevărului, prin chemarea la o viaţă nouă, curată, prin prevestirea unor fapte înfricoşătoare, cauzate de necredinţă, de neascultare şi decădere morală. Acesta este fenomenul proorociei sau al profetismului. Proorocia, deci, este darul de a vedea şi de a spune lucruri şi fapte ce se vor întâmpla în viitor. Ştiinţa lumii şi cugetarea omenească vede în acest dar divin o minune, căci proorocia este ştiinţa care vine din descoperirea dumnezeiască, când spiritul omului, eliberat de mărginirea timpului şi a spaţiului, poate să cuprindă cu o privire îndrăzneaţă desfăşurarea faptelor viitoare, să le arate împortanţa şi scopul.

Istoria poporului evreu, cât este ea cuprinsă în cărţile Vechiului Testament, stă mărturie despre apariţia profetismului şi lucrarea profeţilor. În viaţa acestui popor numit „ales“, căruia Dumnezeu i S-a descoperit şi l-a lăsat păstrător în lume al credinţei într-un singur Dumnezeu, au apărut, unul după altul, bărbaţi mari, inspiraţi de Dumnezeu, proorocii sau profeți, care, prin cuvânt puternic şi prin activitatea energică, au vestit oamenilor marile adevăruri ale vieţii şi au pregătit lumea să primească cu conștiința trează şi cu vrednicie marile momente ale istoriei, izbânzi şi nenorociri ce aveau să vină. Pus să păstreze adevărurile din Legea celor zece porunci, dată lui Moise pe muntele Sinai, poporul ales a căzut adesea sub înrâurirea neamurilor păgâne din jur, a uitat pe Dumnezeu şi a dus o viaţă coruptă.

Activitatea proorociilor a fost deci necesară. Ei erau chemați să învioreze în conştiinţa poporului ideea măreață a credinței într-un singur Dumnezeu, ideea mântuirii prin jertfă şi idealul superior al moralei. Dumnezeu cel atotputernic spusese lui Moise: „Proroc asemenea ţie le voi ridica dintre frații lor şi voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi El va grăi după cum Îi voi porunci Eu“ (Deuteronom 18, 18). La rândul său, Moise dă lege în cartea Deuteronomului şi zice: „Proroc ca mine îţi va ridica Domnul, Dumnezeul tău, dintre frații tăi; de El să ascultați“ (Deuteronom 18, 15). Aceasta este hotărârea divină pentru așezarea lucrării profetice. Stând sub inspirația şi sub voia divină, „proorocii“ vor transmite poporului gândurile, voinţa şi intenţiile lui Dumnezeu, adică numai ceea ce va porunci El, nimic altceva şi nimic de la ei. Acest fapt îi va deosebi pe prooroci de ghicitori şi prezicători, de cei ce fac descântece şi magii. Proorocii sunt, astfel, instrumente ale descoperirii dumnezeiești, glasuri binecuvântate, care transmit oamenilor voinţa divină.

Proorocia a luat ființă şi a lucrat numai în Vechiul Testament, când cunoașterea lui Dumnezeu era nedesăvârșită şi când învățătura de credință trebuia înviorată prin descoperiri, pentru întărire. Șirul proorociilor începe cu Samuil - ba chiar mai înainte, prin Moise şi Aaron - şi se încheie cu Maleahi, care a trăit în vremea Macabeilor, mai aproape de venirea lui Hristos. Numele profeților sunt scrise în cărțile Vechiului Testament, unde, în afară de cei amintiți, se adaugă regele David, care a scris frumoșii psalmi, Natan, Avacum, Sofonie, Agheu; toţi aceștia sunt parte a profetismului din Vechiul Testament, ultimul menţionat fiind cel cu care se încheie şirul profeţilor. De acum lumea așteaptă „plinirea vremii“ (Galateni 4, 4), aşteaptă pe Mesia, tânjind după izbăvirea prin Iisus Hristos, Care, ca Fiu al lui Dumnezeu, avea să descopere lumii toate tainele dumnezeirii. El, Mesia, va întruni în persoana Sa puterea împărătească a stăpânirii, puterea proorociei şi puterea sfințitoare a arhieriei. Mântuitorul a fost precedat în activitatea Sa profetică de „cel mai mare bărbat născut din femeie“, Sfântul Ioan Botezătorul. El nu este nici al Vechiului, nici al Noului Testament, ci este prorocul „plinirii vremii“, venind să pregătească Domnului calea şi să cheme lumea la pocăinţă. Prorocul Ioan este veriga ce leagă Vechiul de Noul Testament. El vine din pustia Iordanului, ca să lege firul vechilor profeți cu Noul Profet, care este Iisus Hristos!

Cărţile profeţilor cuprind în ele pagini de o rară frumusețe şi putere de convingere, pagini ce întrec poezia oricărei literaturi din lume, căci profeții sunt poeţi sacri, iar scrierile lor poartă pecetea religiei şi a adevărului. Găsim în ele forme retorice deosebite, figuri de stil alese, expresii de o fină sensibilitate sufletească şi artistică, personificări poetice adânc grăitoare, ironii pline de tâlc. Este uimitor cum, la distanţă de mii de ani, proorocii văd prin vreme şi vestesc poporului, în proorociile cele mai importante, proorociile mesianice, cu de amănuntul, semnele venirii lui Mesia şi-I descriu viaţa pământeană cu o uimitoare exactitate. Aşa, de pildă, proorocul Maleahi prezice venirea Înaintemergătorului (3, 1), Isaia spune că Mesia Se va naşte din fecioară (7, 14), Miheia arată că Se va naşte în Betleemul Iudeii (5, 1), Ieremia descrie amănunţit copilăria, minunile şi învăţăturile lui Mesia (23, 5-6; 31, 31), Zaharia prezice că va fi vândut pe 30 de arginţi (11, 12), Isaia arată că va pătimi şi că va învia din morţi (capitolul 53), Ioil vede cum Duhul lui Dumnezeu Se va revărsa asupra a tot trupul (3, 1), iar Prorocul Iezechiel vorbeşte de „un singur Păstor al unei singure turme“ (34, 23).

Legând una de alta proorociile mesianice, putem alcătui o scurtă istorie a vieţii lui Hristos, aşa cum s-a petrecut ea. Dintre proorocii vechi, a vorbit cel mai mult despre Hristos proorocul Isaia, care, pe drept cuvânt, a fost numit „evanghelistul Vechiului Testament“.

Grelele asupriri şi robiri au trezit conştiinţa poporului evreu şi i-au făcut vie aştepterea Izbăvitorului făgăduit de Dumnezeu. Această aşteptare o susţineau cu râvnă proorocii, care făceau să rodească în inima poporului nădejdea izbăvirii, asigurând neîntârziata venire a Mesiei.

Aşteptarea Celui prezis de proorocii a atins culmea în timpul grozăviilor lui Irod, când, de fapt, chiar venise „plinirea vremii“.

În sfârşit, a venit Mesia, Care S-a jertfit pentru oameni, răscumpărându-i din robia păcatului. El a restabilit pacea în sufletul tulburat, a chemat la sine pe cei obosiţi şi împovăraţi, a deschis calea mântuirii şi a întemeiat pe pământ împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. În noaptea venirii Lui, Cerul s-a manifestat solemn prin cântarea îngerească: „Pe pământ pace şi bunăvoire între oameni!“ (Luca 2, 14).

Aceștia au fost proorocii, mari şi mici, scrişi şi nescrişi, plăcuţi sau neplăcuţi oamenilor de sus sau de jos! Pe toţi Biserica lui Hristos i-a trecut în rândul sfinţilor săi. Ei au fost instrumente neiertătoare ale Cerului pentru îndreptarea poporului căzut în necredinţă, vorbitori ai Duhului Sfânt pentru luminarea celor abătuţi de la viaţa curată. Trâmbiţe înfricoşătoare ale lui Dumnezeu au fost, vestind urgia păcatului şi plata neascultării, glasuri mângâietoare pentru îndulcirea sufletească a poporului din robie. Vestitori credibili ai venirii lui Hristos au fost proorocii.

De aceea Biserica îi cinsteşte ca sfinţi şi îi consideră modele de conștiință vie pentru cei de atunci şi aievea.

                                                                                                 Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »