Maica Domnului bucuria creștinilor

      În luna august, după o aspră pregătire prin post şi rugăciune, în ziua de 15 creștinii întâmpină cea mai mare sărbătoare închinată Fecioarei Maria – Adormirea Maicii Domnului. Este o străveche şi venerabilă zi festivă a creștinătății de pretutindeni. În această zi de 15 august sărbătorim din vremi străvechi, hotărâte de Biserică, atât pământeasca adormire a Sfintei Mame a Mântuitorului, cât şi slăvita ei trecere în împărăţia Fiului biruitor. Din totdeauna, conștiința creștina ortodoxă a arătat Maicii Preacurate un devotament deosebit, ca şi încredințarea puternică în strămutarea ei cu trupul la cele veșnice şi nestricăcioase. Credinţa noastră ortodoxă este şi rămâne devotată celei care a născut, mai presus de fire şi de minte, pe Mântuitorul lumii… De aceea, fiii Bisericii noastre, mișcați de evlavie şi cucernicie, vin încărcaţi de daruri şi de flori înaintea sfintelor icoane şi în Bisericile în care Sfânta Fecioară este lăudată şi cinstită, ca să-şi arate profunda lor pietate.

Sfintele Evanghelii spun că, după zilele triste ale Patimilor şi după Răstignirea de pe Golgota, Maica Domnului a trăit în casa Evanghelistului Ioan. În acest timp, credinţa în Fiul său se răspândea în chip minunat, ducând până la marginile lumii - odată cu adevărurile şi minunile credinţei, şi numele Sfintei Fecioare Maria... Iar ea, Preacurata Maică, adormea dulce, probabil în zilele lui Claudiu Cezarul... Numele Fecioarei Maria a cucerit în două mii de ani toată suprafaţa pământului. De aceea, astăzi, pretutindeni, creştinii, în semn de cinstire şi respect, împletesc ghirlande de recunoştinţă în jurul tronului ei de împărăteasă, iar pe fruntea ei nevinovată aşează cu smerenie cununi de laude şi cântări, urmând modelul de preţuire al divinului său Fiu.

Mântuitorul Hristos a atribuit mamei Sale o cinste nemărginită. Pilduitoare este împrejurarea petrecută la Cana Galileii, când, la rugămintea ei, Iisus a făcut cea dintâi minune a Sa, prefăcând apa în vin. La rândul lor, apostolii o numesc „mama lui Iisus“ (Ioan 2, 1), văzând cinstea de care se învrednicise, de a deveni maica lui Dumnezeu.

          Deosebită de celelalte femei prin puritatea sufletului său, Fecioara Maria a rostit şi o profeţie, spunând despre sine, în clipa Bunei Vestiri, că „Domnul a căutat spre smerenia roabei sale şi că de acum o vor ferici toate neamurile“ (Luca 1, 48).

          Fecioara Maria este Maica lui Dumnezeu şi rămâne de-a pururi. Este sfântă prin credinţa ei, prin cinstea şi hărnicia ei, dar mai ales prin răbdarea cu care a primit cea mai mare durere din câte poate întâmpina o mamă, fără murmur, fără tăgadă – răstignirea Fiului său. Rămâne veşnic mângâietoare a celor ce se află în nevoi şi în primejdii: orfanilor mamă, bolnavilor vindecare, sprijin celor din necazuri, iar celor ce poartă în suflete floarea curată a credinţei, mare exemplu şi rugătoare fierbinte către Dumnezeu, pentru împlinirea cererilor lor. Prin veacuri, sfinţii şi învăţătorii Bisericii s-au înălţat atât de mult cu mintea scriind despre Fecioara Maria, încât i-au găsit cele mai frumoase – mai alese – nume. Au numit-o soare, au numit-o lună - căreia i se închină toate stelele mistice, a fost numită izvor - care adapă Biserica prin revărsările harului ceresc. Pentru măreţia ei a fost numită chiparos sau crin - ca una ce are parfumul natural şi strălucire imaculată. Sfinţii părinţi au văzut-o ca pe un munte înalt al sfinţeniei, neacoperit de vălul păcatului. Sfântul Ioan Evanghelistul, în Apocalipsa, o vede „îmbrăcată cu soarele, luna aşternut picioarelor ei, iar fruntea încununată cu douăsprezece stele“ (12, 1).

          Dar, dintre toate aceste numiri, nici una nu este mai frumoasă, mai plină de măreţie, decât aceea pe care Duhul Sfânt a descoperit-o lui Solomon în Cântarea Cântărilor: „Cine este aceasta care se iveşte lin, ca zorile?“ (6, 10). Zori… în adevăr, zori aducătoare de lumină, de frumuseţe, de nădejde şi mângâiere! Fecioara este înaintemergătoare soarelui slavei, adiere răcoroasă a luminii dumnezeieşti, vestitoare graţioasă a Răscumpărării. Ea este împărăteasa Cerului, este mireasa Duhului, este mama Fiului lui Dumnezeu! Cu ea se deschide capitolul mântuirii noastre. Ceva din slava Fiului s-a răsfrânt şi asupra mamei. Proorocul David a văzut, limpede şi măreţ, cum Fecioara s-a făcut părtaşă la slava împărătescului ei Fiu. În  psalmul 44 el cântă astfel această părtăşie: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată şi prea înfrumuseţată“ (Psalmul 44, 9) Cuvintele acestea sunt cele mai vii şi cele mai potrivite pentru a ne face o imagine limpede despre mutarea la cer cu trupul a Maicii Domnului.

Toate câte s-au întâmplat cu Fecioara Maria au fost mai presus de mintea şi înţelegerea omului. Semnele stricăcioase ale morţii s-au arătat şi în trupul mic, întins pe un pat, pe care îl prohodeau cu respect Sfinţii Apostoli, aduşi în chip minunat „de la marginile lumii“.

Însă moartea Fecioarei, cum ne învaţă slova bisericească, a fost doar o alinare de somn, un popas în înlănţuirea veşniciei, căci trupul ei a fost luat de heruvimi şi purtat pe drumul de urcuş ce duce în slava cerului.

Mormântul este acum gol. Când apostolii murmură încă rugăciunile sfintei prohodiri, racla Maicii Preacurate a urmat drumul slavei. Maica Domnului – ca o împărăteasă – gustă veşnic din măreţia Fiului, precum cântă şi Psalmistul: „Stătut-a împărăteasa de-a drepta Ta“. De atunci creştinii îi înconjoară tronul, unul cere izbăvire în primejdii, altul se roagă pentru sănătate în boală, unul cere mângâiere în necazuri, iar altul ajutor în nenorociri. Toţi cer milă de la izvorul milei. Pe ea o cinstesc toţi... În faţa măreţiei ei, nu este om care să nu-şi plece capul. Chipul ei este acoperit de strălucire dumnezeiască şi îmbrăcămintea ei este ţesută din haruri şi virtuţi, cum şi David zice: „Stătut-a împărăteasa de-a drepta, în haină aurită îmbrăcată şi prea înfrumuseţată“.

Este greu să ne închipuim ce lumină strălucitoare văd sfinţii în rai. Noi credem şi în ce spune Psalmistul şi în ceea ce mărturisesc Evangheliile, iar credinţa ne-o topim în exclamaţii de venerare. Noi trimitem doar mesajele sufletului spre tronul aurit al Preaslăvitei Maici şi zicem: Fii lăudată, Marie, Maica Domnului Nostru!

Maica Domnului dă definitiv sacralitate vieţii şi menirii feminine. Nimeni nu mai poate să nască a doua oară pe Domnul Iisus Hristos, dar orice femeie poate să-şi împodobească sufletul cu aceleaşi virtuţi, care fac să strălucească chipul sfintei Maici.

Ce nu poate să facă o femeie? Şi câte nu face o femeie, şi bune şi rele! Privind-o rău, marele predicator Ilie Miniat a spus: „Femeia îmblânzeşte lei, supune împăraţi, robeşte pe conducători, învinge pe viteji, sileşte pe oameni să-şi urască copiii lor, să-şi tăgăduiască părinţii...“

Maica Domnului a schimbat, însă, sensul înrobitor al patimilor sub care era privită femeia, ca urmaşă a Evei. Primele care au înţeles mesajul au fost apropiatele Maicii Domnului şi cele care l-au însoţit pe Fiul său prin colbul arid al Ţării Sfinte, în lungile Sale călătorii şi până la Golgota şi dincolo. Magdalena, cea întocmai cu apostolii, i-a vestit Învierea. Altele – smeritele mironosiţe – L-au slujit pe Iisus şi au plâns pe mormântul Lui pentru nedreptatea judecăţii, a osândei şi a morţii... Blânda Veronica, pe drumul greu al Crucii, I-a şters sudoarea cu năframa. Deci, câte nu pot să facă urmaşele Evei?!

Şi în vremea noastră, în fiecare zi, bunul păstor al lumii este biciuit, hulit şi tăgăduit de atâta lume cufundată în păcat şi necredinţă, iar femeile creştine Îl cinstesc pe Mântuitorul împreună cu Maica sa, ducându-şi pruncii la Sfânta Împărtăşanie, învăţându-i primele rugi, iar, mai târziu, ducându-şi copiii, ajunşi la maturiate, sub bolta Altarului sau păstrând amintire pioasă înaintaşilor.

De vorbe lipsite de conţinut e sătulă omenirea. De patimi grele atâta viaţă se macină în zadar... De îngâmfări şi îndrăzneţe porniri este iarăşi plină cu vârf inima lumii, de zvonuri şi spaime e robită... La răspântii stau atâtea cruci înfipte şi atâţia drepţi sunt pironiţi pe ele. În lume este belşug de durere, risipă de rău şi valuri de ură, care îneacă vadul vieţii, smulgând cu urlet puntea iubirii dintre oameni, făcând viaţa stearpă…

Toate aceste dezastre dispar şi se prăpădesc în ochii Maicii Domnului, în gândul celui ce se roagă, în sufletul celui ce i se pleacă, în fapta celui ce urmează îndemnul Fiului Său.

                                                                                                               Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Alegerea lui Saul – primul rege al lui Israel

   

Adăugați o legendă

     În viață nimic nu este întâmplător. Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi. Așa s-a întâmplat și cu Saul, cel ce avea să devină primul rege al lui Israel. A ajuns pe tron fără să se aștepte și a avut o domnie relativ lungă, între anul 1020 – 1010 înainte de Hristos.

Sfânta Scriptură ne istorisește cu detalii contextul și caracteristicile lui Saul. Astfel, textul biblic spune că era un om în Beniamin, pe numele său Qiș. Qiș era fiul lui Abiel, acesta era fiul Țeror, fiul lui Behorot. Părintele celui din urmă se chema Afiah și era un om puternic și bogat, de origine din spița lui Beniamin. Qis avea la rândul său urmaș pe linie masculină. Se numea Saul și era un bărbat chipeș și cu statură atletică. Nu era bărbat mai frumos în Israel decât el și nici mai înalt. De la umăr și mai sus era mai înalt decât toți ceilalți.

     Acest tânăr impunător își ajutata tatăl. Într-una din zile s-au rătăcit niște măgărițe ale lui Qiș. Tatăl și-a trimis fiul să le caute. Saul a plecat împreună cu câțiva argați pe urmele lor. A trecut muntele lui Efraim, a străbătut ținutul Șalișa, dar nu le-a dat de urmă. Au continuat căutările în ținutul Șaalim, dar nici acolo nu erau. Au căutat în pământurile lui Beniamim, dar nici pe acolo nu le-a aflat. Obosit de atâtea căutări zadarnice, când a ajuns în ținutul Țuf Saul i-a propus să se întoarcă spre casă. Însă argatul care era cu el, pare-se cunoscător al locului l-a îndemnat să meargă la un om al lui Dumnezeu, care se bucură de cinste: tot ce grăiește el se împlinește.

Saul, însă, ezita să meargă deoarece nu mai aveau nici provizii și nici un alt dar cu care să treacă peste pragul. Atunci argatul lui i-a răspuns:

-        Iată, am la mine un sfert de șekel de argint: i-l dau omului lui Dumnezeu, și să ne zică despre drumul nostru

     S-a învoit atunci Saul să meargă la văzător. În căutarea văzătorului - așa mai numeau evreii uneori pe profeți – au întâlnit niște fete care ieșeau să aducă apă. Acestea le-au indicat calea spre cel în care își puseseră speranța spunând:  Iată-l, este în fața ta. Grăbește-te acum căci astăzi a venit în cetate deoarece poporul aduce jertfă pe înălțime. Cum intrați în oraș, îndată îl veți găsi înainte să urce pe înălțime să mănânce, pentru că poporul nu mănâncă până nu vine el, că el trebuie să binecuvânteze jertfa, și după aceea vor mânca cei poftiți. Suiți-vă ca astăzi îl veți găsi.

Au ascultat îndemnul, s-au suit în cetate și l-au întâlnit pe Samuel în timp ce urca spre înălțime.

Domnul îl descoperise lui Samuel întâlnirea cu Saul în ziua anterioară: Mâine, pe vremea aceasta, îți voi trimite un om din ținutul lui Beniamin, iar tu să-l ungi cârmuitor peste poporul lui Israel; el va izbăvi poporul din mâna filistenilor căci am văzut cum poporul meu strigă către mine.

Confirmarea celor spuse de Domnul lui Samuel în ziua anterioară a revenit la întâlnirea cu Saul:  Acesta este omul despre care ți-am vorbit. El va cârmui poporul meu.

     Saul s-a apropiat de Samuel și i-a zis: Spune-mi, te rog, unde este casa profetului? Samuel i-a răspuns: Eu sunt. Urcă înaintea mea pe înălțime și vei mânca astăzi cu mine; iar mâine dimineață te voi lăsa să pleci și-ți voi spune tot ce este în inima ta. Cât despre măgărițele care ți s-au pierdut acum trei zile nu te mai frământa, căci au fost găsite. Dar pentru cine este tot ce este mai de dorit în Israel dacă nu pentru tine și pentru casa tatălui tău?

     Fiind surprins de aceste cuvinte Saul a răspuns:  Oare nu sunt eu din Beniamin, cel mai mic trib din Israel, iar familia mea nu este cea mai neînsemnată dintre toate familiile tribului lui Beniamin? Pentru ce mi-ai grăit așa cuvânt?

După acest dialog în care este reliefat contextul alegerii lui Saul ca rege, Samuel l-a invitat în încăpere și i-a dat un loc de frunte, în mijlocul celor treizeci de bărbați care erau poftiți. La invitat la masă și i-a oferit porția care era deja pregătită și păstrată. A ospătat cu ceilalți și a continuat să vorbească cu Samuel.

     A doua zi, Samuel a făcut ceea ce Domnul i-a cerut. L-a uns pe Saul rege turnând pe capul lui untdelemn. Apoi a zis: Oare nu te-a uns Domnul cârmuitor peste moștenirea sa?

                                                                                                             ( I Samuel; I Regi, 9, 1-17; 10,1)

     Așa a ajuns Saul rege. Domnul l-a ales când nu se gândea, iar el a făcut voia Domnului și a apărat poporul.

                                                                                                      Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

O pildă biblică despre regalitate și calitate umană

      Ascultați-mă oameni de frunte din Sihem pentru ca și Dumnezeu să vă asculte pe voi! Odată, copacii s-au pornit să-și ungă un rege. I-au spus măslinului: Fii rege peste noi! Iar măslinul le-a spus: Oare voi lăsa eu untdelemnul meu, prin care sunt slăviți și zeii și oamenii, ca să merg și să mă legăn peste copaci? Atunci copacii i-au zis smochinului: Vino tu și fii rege peste noi! Smochinul le-a zis: Oare voi lăsa eu dulceața mea și roadele mele cele bune, ca să merg și să mă legăn peste copaci? Atunci copacii i-au zis viței-de-vie: Vino tu și fii rege peste noi! Vița-de-vie a răspuns: Oare voi lăsa vinul meu, care-i veselește pe zei și pe oameni, ca să merg și să mă legăn peste copaci? Atunci toți copacii i-au zis mărăcinelui: Vino tu și fii rege peste noi! Iar mărăcinele a răspuns copacilor: Dacă într-adevăr mă ungeți rege peste voi, veniți și adăpostiți-vă la umbra mea, dar dacă nu, foc va ieși din mărăcine și va mistuii codrii Libanului.

Conform textului biblic Dumnezeu a intervenit în cârmuirea poporului său. Dar nu i-a anulat libertatea de acțiune și alegere. Nu de puține ori alegerile au fost proaste, deoarece principiile divine în baza cărora trebuia să se facă alegerea au fost încălcate de un popor care în răstimpuri aluneca spre viciu, minciună și idolatrie. Are oare legătură acest comportament cu timpurile în care trăim. Sigur că are. Nimic nu este nou sub soare și ceea ce a mai fost va mai fi, așa cum spune Ecleziasticul. Întotdeauna au fost vremuri în care oamenii de calitate au fugit de preluarea puterii publice, iar efectul a fost unul nefast pentru popor. Puterea a rămas pe mâna …ciulinilor, așa cum spune mica fabulă biblică despre putere. Într-un moment de criză politică și barbarie Ionatan a stat pe vârful muntelui Garizim și s-a adresat celor care-l ascultau:

                                                                                                                 (Judecători, 9, 1-15)

     

     Când cei mai demni copaci fug din fața responsabilităților, pădurea întreagă piere din pricina unui mărăcine!

                                                                                                             PIN

Citiți mai departe »

Imposibila întoarcere în Poiana lui Iocan și Pilda grâului și neghinei

1997 - Lansarea volumului Din Poiana lui Iocan in Agora Caldarastilor

   


 



          Profund și inspirat titlul a oferit scriitorul Dumitru Ion Dincă lucrării sale de investigație jurnalistică și evaluare critică, dedicată lui Marin Preda în general și volumului al II-lea din romanul Moromeții în mod special. Apărută la Editura Muzeul Literaturii Române cartea a stârnit interesul criticii de specialitate - asupra ei aplecând-și atenția personalități precum Daniel Cristea-Enache – și al celor interesați de noi căi de înțelegere a evoluției artistice, dar și personale, a celui mai de seamă romancier român din perioada comunistă.

     De ce Dumitru Ion Dincă? De ce a fost nevoie să se dezgroape un subiect și un volum – Moromeții II – care, conform unor voci, este o piatră de moară în cariera strălucită a lui Marin Preda? Ce poate aduce Dumitru Ion Dincă nou pe piața ideilor literare? În ce măsură lucrarea Imposibila întoarcere în Poiana lui Iocan  poate oferi o cheie de interpretare a controversatului volum?

      Ion Dincă are câteva elemente care țin de biografia personală, definitorii pentru a-i pricepe preocuparea. A fost jurnalist și este scriitor. Cele două calități nu sunt doar elemente componente ale unui curriculum vitae bogat, cu realizări suficiente pentru a aborda teme mari. Sunt calități puse în lucrare, așa cum se poate observa din acest volum. Interesul manifestate de Dumitru Ion Dincă pentru opera lui Marin Preda sunt mai vechi și au trecut de cadrul curiozității unui cititor avizat. Dosarul temei a fost îndelung alcătuit. Realizările anterioare, precum Piramidele Bărăganului (1981) sau  Din Poiana lui Iocan, în Agora Căldărăștilor ­– volum apărut în anul 1997 la Editura Omega – sunt dovezi evidente, referitoare la temeinicia preocupărilor anterioare de a lumina înțelegerea contextului și a surselor directe de inspirație, care au stat la baza volumului al II-lea din Moromeții.

     Pornită de la o investigație jurnalistică, condusă cu acribie de ziaristul Dumitru Ion Dincă, cercetarea capătă, odată cu trecerea timpului, greutate critică. Nu știu ce l-a apropiat pe Dumitru Ion Dincă de subiect. Poate statutul de jurnalist de teren, statut pe care Marin Preda l-a avut și calitate în care a fost reținut de memoria celor care i se destăinuie scrutătorului Dincă despre Preda – „ziaristul Marin Preda era așa un om care nu se băga în lucrurile altuia”, dă mărturie Spiridon Hampu - , poate locul nașterii – Dumitru Ion Dincă s-a născut la Clondiru, o localitate care nu începe doar cu o inițială comună cu Căldărăști, locul unde are loc investigația domnului Dumitru Ion Dincă, ci are și poziționare geografică oarecum asemănătoare, fiind la capăt de Bărăgan -, sau poate a fost profund marcat de personalitatea artistică a marelui romancier cu care, așa cum mărturisește în primul capitol al cărții, intitulat Considerații generale, a avut privilegiul întâlnirii personale. Indiferent ce motivații au generat preocuparea pentru opera și personalitatea lui Marin Preda, toate cele menționate au constituit un avantaj în abordarea subiectului, implicarea totală și documentarea riguroasă fiind evidente.

     Dacă sub aspectul stilului reportericesc notele critice referitoare la cartea Imposibila întoarcere în Poiana lui Iocan sunt ușor de evaluat, deoarece profesionalismul desăvârșit al ziaristului de meserie și vocație transpare în fiecare act și fapt, creionarea unei lentile prin care cititorul poate tălmăci Moromeții II reprezintă corolarul muncii depuse de Dumitru Ion Dincă și merită valorificat prin prisma istorie literare.

Dumitru Ion Dincă se avântă în timp, un timp pe care l-a trăit cu toate aromele și uscăciunile lui, dar paradoxal, își intitulează cartea Imposibila întoarcere. Pai cum Dumitru Ion Dincă s-a întors de câteva ori și îi transmite încă din titlu cititorului că întoarcerea este imposibilă!? Ei bine, o face! O face deoarece realizează încă o dată că romanul Moromeții II are istorie. Nu are nevoie de filtre, retractări, corijări…Este o operă stăpână pe soarta ei. Chiar dacă unii mai sunt în stare și astăzi să urle la mormântul lui Preda și să-l cheme să-și pună cenușă pe cap, în semn de pocăință pentru ceea ce ei consideră trădare și obol dat uni regim detestat, romanul lui Preda și Preda însuși stau drepți în fața istoriei, deoarece anii mulți, chiar foarte mulți, în care s-a realizat procesul de decantare a imaginilor surprinse cu minuțiozitate de marele romancier la Căldărăști – așa cum reiese din filele cu mărturii despre atitudinea lui Preda în perioada în care a locuit din motive profesionale la Căldărăști – s-au decanta. Preda a găsit un dozaj corespunzător între nevoia unei autocenzuri și coafări a ideilor pentru a putea fi scoase într-o lume atentă la nuanțe doctrinare și priceperea de a lăsa o operă cu valoare artistică incontestabilă. Dozajul corespunzător între compromisul ideologic și desăvârșirea artistică aruncă în istorie o operă a cărei valoare va crește, devenind document, odată cu scurgerea anilor. Constatările emise de Daniel Cristea-Enache sunt foarte inspirate: „Marin Preda a așteptat șaptesprezece ani pentru a încredința tiparului o carte profundă și curajoasă, aproape complet epurată de inflexiunile dogmatice”.

     Lucrarea lui Dumitru Ion Dincă oferă și un contra exemplu. Nu-l tratează polemic, însă transpare clar irosirea unui text scris la cald. Este vorba de scriitoarea Maria Banuș, aflată în delegație de informare asemenea lui Preda la Căldărăști și autoare a scrierii “Ziua cea mare, un simplu reportaj sub forma dialogului, în care păstrează chiar numele reale ale personajelor, nimeni altcineva, decât țăranii cu care a discutat”. Istoric vorbind, munca Mariei Banuș ar trebui să fie relevantă. Personajele ei sunt vii. Și totuși nu este. Maria Banuș și-a făcut treaba pentru care a fost trimisă acolo. Atât. Parcă avea textul înainte de descindere. Totul era predeterminat. Era ca un proces verbal tipizat, în spațiile libere urmând să fie completate numele persoanelor în cauză. În schimb, Marin Preda publică volumul al II-lea abia în 1967. „O gestație îndelungată, în fond filtrul de care a avut nevoie marele prozator, pentru a așeza personajele în matca lor, evitând zelul celor pe care i-am amintit și care i-au fost alături în 1949 la Căldărăștii Buzăului” – afirmă Dumitru Ion Dincă (p.10). Deci este clar, Dumitru Ion Dincă vine cu idei fezabile, desprinse din analiza contextului social, privitoare la motivele pentru care Marin Preda a avut nevoie de atâta timp pentru ca opera lui să capete alte dimensiuni artistice decât cele ale realismului socialist. Nu găsim aici un Preda orb, pur, în fața așteptărilor de conformare ideologică ale vremurilor dificile în care autorii trebuiau să-și ascută inteligența pentru a-și pune în valoare ideile fără să suspicioneze. Ar fi absurd să pretindem imposibilul, noi, cei care nu suntem străini de practicile selective puse în mișcare de un aparat bine pus la punct. Dar nici nu se poate vorbi de un roman-ideologie. Compromisul ideologic de care este acuzat Preda i-ar fi înecat definitiv opera dacă luminile minții nu-l ajutau să identifice căi de exprimare dibace, în care arta să fie principalul obiectiv, nu plinirea unor așteptări propagandistice. Iraționalitatea, agresivitatea, vitejia post factum, uitarea contextului au stimulat apetitul critic, chiar demolator al unor critici care, ideologi ai noilor vremuri prin abordarea lor, au considerat Moromeții II un eșec total. Dumitru Ion Dincă operează însă cu o altă măsură. Nu cere reîntoarcere, ba chiar o consideră imposibilă. Cere cumpătare în evaluare și cernerea sitei istoriei generale și literare. Scrutează viața reală a unora dintre personaje. Le scoate în careul public pentru a se exprima. Le dezvăluie faptul că sunt subiectul unei scrieri. Le urmărește atitudinile și le folosește mărturiile pentru a da jaloane de înțelegere și a realiza o interpretare în context. Contextul nu este o scuză, este o realitate, iar opera de ficțiune a lui Preda își trage seva mai mult din vieți și mai puțin din imaginar, așa cum, spre exemplu, procedează Breban.

      Măsura de operare în lucrarea scrisă de Dumitru Ion Dincă îmi amintește de Parabola biblică a neghinei și a grâului. În această parabolă se vorbește despre un om, un agricultor asemenea celor de la Căldărăști, Clondiru sau de oriunde, care a semănat grâu. Cum diavolul lucrează și oamenii îi fac voia, un rău făcător a aruncat neghină în ogor. Îngrijitorii ogorului și-au avertizat stăpânul că grâul este smălțuit cu neghină și ar fi potrivit să-l plivească. Stăpânul însă s-a opus. I-a asigurat că vine si vremea cernerii neghinei de grâu, dar pentru moment, atunci, în febra evenimentului, exista riscul ca să fie smulse firele de grâu, cele hrănitoare, împreună cu neghina.

     Aici bate si actul livresc al domnului Dincă. Scoate la lumină personajele. Cu tarele lor cu tot. Nu evită dificultatea contextului în care diavolul istoriei, sau imperiul răului – așa cum numea Ronald Reagan comunismul – și-a lăsat urmele, dar pledează discret pentru răbdarea pe care trebuie să o avem până la cernerea prin timp a ideilor și faptelor expuse de Marina Preda și date tiparului în vremurile pe care, cei care le-au cunoscut direct sau indirect, nu pot să nu manifeste luciditate atunci când judecă o operă. Deși nu am simțit pe pilea mea impactul devastator al perioadei descrise în roman, citind declarațiile personajelor acordate jurnalistului Dumitru Ion Dincă am avut un sentiment de deja vu. Bunicul meu Tudor îmi vorbea zilnic despre impostura umană și doctrinară a instaurării unui regim brutal, cu atitudini castratoare. De aceea, cumpătarea textului domnului Dincă m-a încântat. Vine o vreme și pentru neghină. Graba însă de a o scutura implică riscul de a arunca copilul cu copaie cu tot, iar Preda și opera lui nu merită așa ceva.

     Nu întâmplător Marin Preda a lăsat spațiul de creștere al bibliotecilor atâția ani în așteptare. Avea nevoie să prelucreze neantul pestriț al figurilor care ocupau scena colectivizării cu inteligența lor primitivă. E greu să fixezi în scris tipologii ale unor personaje cu aer eroic, dar care, privite la scară istorică sunt neomogene și inconsistente, așa cum se poate constata din însemnările reportericești ale lui Dumitru Ion Dincă. E greu și să te desprinzi de uniformitatea doctrinară atunci când colegii s-au ante pronunțat. Maniheismul sau chiar schizofrenia socială făceau ravagii. Binele și răul se amestecau, iar personajele identificate de domnul Dincă justificau răul ca pe o necesitate, chiar cu valoare pedagogică.

     În concluzie, Imposibila întoarcere în Poiana lui Iocan aduce idei noi și fezabile în dezbatere. Cartea ne așează pe masă parte din materia primă folosită de Marin Preda și prin intermediu personajelor ne readuce în context. Modul incitant, cu titluri jurnalistice, precum „În ce partid ar fi activat, după 1989, Marin Preda?” sau „Cum poți dumneata să guvernezi fără opoziție ? dă apetit cititorului să parcurgă integral volumul”.

     Trecând însă peste aceste aspecte, care sunt un semn al experienței scriitoricești dobândite în ani de muncă de către Dumitru Ion Dincă, cred că marele merit al scrierii este cel de a apăra memoria unui autor și al unei opere de plivitorii pripiți, care cu orgoliul propriei competențe, fac judecăți contabilicești, având pretenția că, fără echivoc, sunt singurii care știu să cearnă binele și rău.  O fac de multe ori cu exces de zel, având atitudini mușcătoare și inimi reci. Dar vorba lui Ion Heliade -Rădulescu în afirmațiile sale din Curierul românesc (1832): facil este a critica, anevoie a face, că orbului îi este mai lesne să tăgăduiască soarele decât să recunoască lipsa capacității organului olfactiv.

     Privind în ansamblu volumul al II-lea din Moromeții și utilizând informațiile pertinente puse la dispoziție de scriitorul Dumitru Ion Dincă – fără a pune sub obroc  o bine venită suspiciune, scrutătoare și clarificatoare, - se poate concluziona că și în al II-lea volum din Moromeții arta literară își menține rolul primei viori, că totul este tras spre artă.

                                                                                                        Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »