Spre vremuri sănătoase, sper!

         În zi de duminică ne-a părăsit încă un an, anul 2017. Cu bune, cu rele, s-a dus. A lăsat amintiri dar, cu siguranță, a lăsat și răni. Timpul fuge. E mai grăbit ca niciodată. Simți nevoia sa-l somezi să stea. Măcar o clipă să se oprească din nebuna-i goană în care ne cară fără să ne întrebe dacă vrem să-l urmăm în ritmul lui brutal. Suntem prinși în joc. La început totul se numără în zile, apoi în luni,  în ani, în zeci de ani, până când realizezi că se socotește iarăși în ani, în luni, în zile…dar și în ceasuri… apoi în clipe. Trăim risipiți prin gânduri și vremi. Când suntem tineri nu ne privește prezentul. El este darul viitorului, la bătrânețe dulceața trecutului ademenește, dar e bine încapsulată. Am înghiți cu mai puține hopuri nestatorniciile timpului dacă, măcar la jumătatea vieții, în marea vâltoare, ar lua-o mai ușor, atât cât să sorbi mai în tihnă bucuriile mici ale unor împliniri sperate și lucrate. Dar timpul a cinic. Te împinge cu mai multă forță. Soarele răsare…apune, iar răsare…Vremea trece nepăsător prin noi, peste noi. Roata se mișcă.

            Există un moment când facem nod vremii. Este o stație prin care trecem cu viteză constantă, dar la care privești cu melancolie și speranță. Este schimbul de ani. Este…momentul acela în care…faci bilanțuri și construiești planuri. În fața unui pahar de șampanie bilanțul mai poate fi îndulcit, cât despre planuri… ele nu lipsesc niciodată. Uneori rostite, alteori atât de bine pitite în cotloane de suflet sau minte nu-s lăsate să iasă la iveală prea mult, căci vorba românului…nu-ți face planuri că află… lovi-l-ar toaca… și le strică. Oricum ar fi tezaurizate, dorințe planificate, mici și mari fac parte din ritualul trecerii de la un an la altul.

           Suntem în Ianuarie, în luna care poartă numele mitologicului Ianus, zeul cu două chipuri. Unul către trecut și celălalt către viitor. Un singur cap, două fețe. De ce? Pentru că Ianus privește la trecut, dar și la viitor. Privind înfățișarea lui realizezi că schimbarea anului nu are efecte magice. Nimic nu se restartează sau reconfigurează. Trecutul îți descoperă viitorul și viitorul încolțește din trecut. Nici măcar voia liberă nu este atât de liberă, pentru că este legată de trecut. De aceea, hotărârile gigantice de la început de an nu prind viață prea rapid. Marile schimbări nu se produc așa. Pentru a fi altfel, pentru a schimba ceva în bine nu e nevoie de Revelion, ci de insistență și perseverență. Deci viitorul se citește în trecut, schimbările încep în primul rând de la noi și nu de la context, iar momentul unor abordări diferite poate fi oricând.

2017 s-a încheiat. Este deja aproape uitat. Cu siguranță, a lăsat destule urme în fiecare dintre noi. În același timp, 2017 a fost un an plin de evenimente la scară mare, în lume, unde fenomenul terorismului ne-a înnebunit pe toți. Atâta sânge, nebunie, neputință, suferință nevinovată erau greu de imaginat.

     Aici, la scară mică, dacă anul 2016 a fost anul promisiunilor 2017, a fost anul încercărilor civice. Nu prea s-au potrivit. Parcă nu au fost pagină după pagină. Parcă, totuși, în România nu prea e sănătos să-ți faci planuri prea semețe. Cum poate fi anul 2018. Nu știu și îmi e teamă să-l judec de pe acum. Oricum, starea anului va depinde totuși de starea noastră. Haideți să-l facem un an sănătos! Nu cred că va debuta așa. Dacă în anul 2016, un fost an electoral, speranțele celor mulți erau mai fierbinți ca niciodată, anul 2018 începe cu ciocniri de viziune și cu alt tip de așteptări, în altă tabără, căci, din nefericire, noi, românii, suntem împărțiți în tabere.

      Este posibili ca, pentru unii, puțini, Ianus le indică viitorul, însă pentru destui, chiar dacă au crezut că s-a plinit vremea lor, că în sfârșit li s-au pârguit roadele, s-ar putea să constate că privirile lui Ianus nu sunt în direcția în care s-au bucurat să creadă că sunt. Vor realiza că a fost vorba de o percepție fetișistă, nu de rațiune. Cât despre cei cărora le-a strălucit steaua, dacă vor săvârși violențe împotriva adevărului este imposibil să nu le meargă prost.

       Roma obișnuia să lase în timp de război porțile deschise pentru ca dușmanii să fie înfrânți de zeul salvator, Ianus. Bucureștiul nu este totuși Roma…iar porțile lăsate fără gardă înaintea unor inamici interni dovediți, nu este un act de înțelepciune. Fie ca timpul să-mi înece tentele pesimiste și să-mi corecteze eventualele erori de logică economică sau socială. Prefer să pornesc în evaluările personale, de la experiențele pe care anii trecuți mi le-au oferit și să mă includ între cei care consideră că suspiciunea reprezintă calea regală a înțelegerii, așa cum spunea Rochefoucauld. Dincolo de micile tocmeli cu realitatea, este clar că nu există casă comună în care să stea înțelepciunea și iluzia. De aceea, chiar și pentru cei care au încercat ispita unui sado-masochism rafinat s-ar putea ca, în plan social, 2017, să fie anul beției pierderii iluziilor, un an în care spectacolul aservirii, al selecției trucate, în care lipsa reciprocității și egalității în fața instituțiilor statului să devine o constantă. Ne vom sastisi oare de atâta melancolie dubioasă? Avem aproape 365 de zile timp să definim anul care tocmai a început, să constatăm dacă orologiile istoriei, care au fost anunțate în anul care s-a încheiat, vor bate și dacă happy end-ul mult visat va purta numele 2018 .

Până atunci, să punem mâna pe treabă că de noi depind multe și dacă suntem optimiști incurabili să începem cu prezumția bunelor-intenții și mai ales să ne purtăm sănătos.

       Eu vă doresc un an mai bun, în care țara să nu cadă umilinței de fiecare zi, iar euforia urii și a uzurii care a cuprins societatea să rămână  să se schimbe într-o stare sănătoasă. 

                                                                                      Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Lăsați să vină rușii la noi!

     Despre ruși numai de bine, evident, dacă este vorba despre scriitori ruși – alții decât Dughin, evident. E bine să-i lăsăm pe ruși să vină la noi. Cultura rusă nu poate fi exclusă din viziunea culturală a unei Europe mari și creștine, în același timp. Europa politică nu se așază peste cea culturală. Noi trebuie să privim dincolo de numărul steluțelor de pe steagul albastru. Așadar, fie rușii bineveniți! Fie chiar și unii scriitori care au încercat amăgirea transmiterii ideologiei bolșevice, precum Kazantzakis sau Istrate. Ultimul, din câte știu s-a pocăit pentru fapta lui, cel din urmă nu am auzit să o fi făcut-o. Oricum, și operele lor spun ceva despre Rusia, chiar dacă, iese mândră în față             Rusia socială, umbrind-o pe cea culturală. Dar ce-mi veni cu rușii –despre care, bunicul meu, luptător la Cotul Donului, nu mi-a spus prea de bine – și al căror impact politic negativ și manipulator se strecoară în răstimpuri printre noi? Îmi place literatură rusă și recunosc. Cred, fără a fi mai mult decât un cititor, că cei mai potriviți purtători de drept ai titulaturii de romancieri sunt scriitori ruși. Puterea lor de alcătuire a personajelor, a scenelor, ai ideilor, complexitatea psihologică a mediului în care personajele sunt puse la lucru, reprezintă argumente pentru un respect fără dubii. Desigur, nu este o lectură facilă și nu este deloc comercială, însă cine vrea să aibă la îndemână ceva mai ușor de citit poate încerca nuvelistica rusă, iar cu câteva zile în urmă mi-a picat în mână Odată, toamnă – antologie de proză rusă. Cu girul marilor prozatori ruși, prezenți între filele lucrării selecționate de reprezentanții Editurii Rațio et Revelațio și cu intrarea pe scena limbii române a altor autori mai puțin cunoscuți, scriitura rusească grăiește cititorului român. După ani în care ne temeam de rusificare, acum limba rusă se  metamorfozează în română, își pleacă imperialul genunchi în fața unui popor mai mic, dar la care iși dorește să aibă acces.

     Pentru melancolici, curioși sau însetați de cultură, antologia Odată toamna, încearcă să înverzească pentru români veștedul interes pentru o cultură care vine din gura unui popor care nu ne-a fost de multe ori drag în istorie.

                                                                       Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Dopingul și sportul

      Contextul a făcut să lucrez la un material –publicat ulterior la editura Omega din Buzău – despre utilizarea substanțelor stupefiante în sport. Ocazia a fost minunată deoarece, din dorința de a înțelege cât mai bine fenomenul sportiv am căutat o bibliografie cât mai aromată care viza cronici sportive. Am descoperit cronici care sunt adevărată artă scriitoricească. Autori precum Ioan Chirilă sau Mihai Flamaropol m-au făcut să-i citesc fără gândul că m-aș depărta de artă sau literatură. Frumoasele noastre duminici cronicate de Ioan Chirilă erau frumoasele mele ceasuri de relaxare printre crampoane, ambiții, speranțe, campioni și poate, în străfunduri, trișori.

Am descoperit în acea perioadă de documentare, abătută deja de la farmacologie, farmacotoxicologie, sau chimie famaceutică și medicină sportivă, o cărticică ce merită citită. Olimpia în exil – o carte despre noblețe și dezonoare în sport. Autorul, nimeni altul decât Traian Ungureanu, voce politică singulară, autor de eseuri și atitudini diverse. Citisem articole scrise de Traian Ungureanu, răsfoisem Proștii Europei – cum se sinucid civilizațiile, dar nu m-am gândit că pot găsi în scrierile sale atâta rafinament scriitoricesc pus în slujba celor care iubesc sportul. Ei bine Olimpia în exil este o carte pentru iubitorii de sport și de literatură, fără discriminare. Figuri mai vechi și mai noi, eroii intră în scenă și sunt prezentați de Traian Ungureanu publicului…de bibliotecă. Cine vrea o lectură agreabilă trebuie să parcurgă parțial sau integral următorul cuprins: Olimpia în exil (la Berlin, Moscova și Beijing); Nicolae Dobrin – poet, fotbalist, gâscan ( 1947-2007); Astfelo s-a scris istoria, Angelo! Erou cuminte, Florin Dumitrache ( 1948-2007); Gigi Catorz; Cum am cucerit Europa (prin tragere la sorți); Râpă și regenerare ( desăvârșire în Giulești); Modelul care nu minte; Prezentul continuu; Zidane absolvit; Parada fragmentelor; Vital?; Mașinism versus umanism (pentru bunul simț electronic); Meciul continuă – victoria și egalul sunt excluse ( despre densitatea istorică zero); Cum doarme dorul de frontiere (în gol, despre arta pierdută); O lume accesibilă ( fără Edmund Hillary); Jocuri sud-africane de noroc ( stupiditate și diversitate); Fanatism și ateism (o brichetă în minus la Palermo); Deutschland unter –uber alles! ; Il paziente inglese (colecția Capello, galeria Pieris); Tom autonom; Ultimul zbor cu Busby Babes; Maestrul Fisher s-a mutat (de la motel Tarantino la hotel Wittgenstein); Ceva de neocolit ( în căutarea lui Antonio Puirta).

      Cum, și în cazul cărților ca și al grupelor din competițiile sportive diagnosticele se zbenguie între funerar și incendiar - așa cum scrie Traian Ungureanu în deschiderea uneia dintre cronici, merită să fie citit mai degrabă ceva incendiar decât ceva funerar, iar cartea Olimpia în exil are destule descrieri ale unor faze fierbinți, dar și afirmații incandescente: G. Becali este un om mărunt, care colecționează palate, mașini, voturi, biserici, publicitate și români în viu. De ce mărunt? Pentru că, spre deosebire de oamenii mari, Becali nu poate deosebi un scaun stătător de o ființă de sine stătătoare. Pe scaun te așezi, pe ființă, tot așa, după ce-i spui, conform tarifului, să se facă scaun. L-ați văzut pe Gh. Hagi în urma demisiei de la Steaua: purta, încă, urma șezutului apăsat al lui Becali și semăna deci cu votanții, ziariștii, preoții și celelalte obiecte din colecția lui Gigi Catorz.

     Cam în acest fel este scrisă cartea, și, în opina mea   nu trebuie ratată. Cultura este o formă de doping admis chiar și în sport.

                                                                                     Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Premoniție livrescă

Pe ulițele Deduleștiului, oamenii mergeau în cârduri spre Biserică. Unii doar triști, șușotind în spate istorii despre moartea și viața părintelui Gheorghe Popescu, alții, mai în față, pesemne rudele cele mai apropiate, împreună cu preotul actual al satului, ginerele răposatului, Ionel Bîșceanu, plângeau parcă cum nu s-a plâns nici un mort și, oricum, nici unul trecut de nouăzeci de ani. Dacă l-a acesta atmosferă apăsătoare mai amintim și copiii care erau prin copaci, scuturând ușor frunzele galbene amețite de toamnă pentru a vedea mortul sau curioșii săltați pe garduri, încercând muncă de reporter sau chiar de iscoadă starea era de-a dreptul este cum nimeni nu mai văzuse.

-        Nu seamănă deloc! Parcă nici nu a fost el!

-        Sigur este sau au pus acolo ceva? Zise un sătean mai sceptic care trăsese cu urechea curios la o crâșmă în Râmnicu, unde moartea cruntă a preotului Popescu, la moșia sa cu moară și Eleșteu din Tăbăcari, smintise lumea și doar de asta vorbea.

Nici nu avea cum să nu zguduie pe tot cel ce asculta sau repovestea crima ce se petrecuse la Podgoria. Părintele Gheorghe Popescu, rudă a patriarhului Iustin Moisescu, după o viață închinată străvechii biserici din Dedulești – lângă care, de curând s-a descoperit sub o movilă uitată, chiar la capul mormântului părintelui o biserică de care satul nu știa, un locaș acoperit în grabă să nu fie profanat de cetele cele multe de năvălitori care veneau dinspre Raiaua Brăilei -, mergea, dus de carul cu boi spre odihna veșnică. Mergea și parcă nu mergea el. Soția era deja acolo de mai bine de zece ani și nici măcar ea nu l-ar fi recunoscut. Era mutilat de nebunie și sărăcie. Cum ajunsese așa? Harnic fiind, trudea zilnic în vie, iar via își dăduse rodul și anul acesta. Muncise toată ziua împreună cu femeile care-la ajutau să deretice prin casă, dar și printre acareturi. Femeile însă, în ziua aceea nu au mai trecut pragul părintelui. Erau și ele obosite după o zi de cules. Părintele a plecat singur, dându-le ceas de întâlnirea a doua zi, dacă nu va ploua. Cum a doua zi a plouat, doar a treia zi au putut să se vadă la capăt de rând, înarmate cu uneltele și recipientele necesare. S-au așezat, dar părintele nu mai apărea.

-        O fi dând sfat cuiva, începem noi și vine că-i om harnic și nu se lasă, spuse una dintre ele.

Celelalte s-au învoit și au început cu voie-bună munca, în răcoarea unei dimineți limpezi. Soarele se ridicase bine deasupra caselor, dar părintele nu mai apărea. În cele din urmă, Maria, ceea care venea cel mai adesea în slujba părintelui Popescu zise:

-        O fi uitat bătrânul ce ne-a zis, merg să-i amintesc!

Și a plecat printre rânduri, a coborât pe lângă moara cu apă care zăcea în nemișcare de ceva ani, căci era început de nouă eră și lucrurile nu prea mai erau ca înainte, coboară pe buza heleșteului, încercând să se strecoare spre casa cu prispă. Cu ochii spre ușa casei, pe care nu o vedea dacă este sau nu deschisă, dar parcă era…se împiedică de un topor care alunecase cu lama în mâl, dar cu coada îi propti trecerea. Dă sa-l apuce, și, îngrozită, urlă de spaimă din toți rărunchii. Dădură năvală și celelalte femei, cu foarfecile  în mână, fugind, după, sunet, ca mușcate de streche fără să știe de ce fug și încotro. Când au ajuns-o pe Maria au zărit pata mare de sânge, care se ridica de un roșu închis plutind pe marginea plină de noroi a apei. O fi tăiat părintele ceva și acum le pregătește sau…Doamne-ferește…Au început să-l strige pe părintele dar nici vorbă de răspuns...Femei vrednice, dar și pline de bărbăție a pus mâna pe ce au găsit și, cu gânduri negre au pornit, mai mult împingându-se spre casa de lemn cu prispă boierească. Au pășit ușor, dar scândurile podelei țipau sub tălpile lor. Erau convinse că părintele a vrut să pregătească ceva și i s-a făcut rău sau poate, altceva mai groaznic s-a petrecut…Asemenea  biblicelor mironosițe care au dat dovadă de curaj mergând a doua zi la Mormântul Mântuitorului, în timp ce apostolii, acei bărbați care-l urmaseră pe Domnul stăteau ascunși de frica iudeilor, aceste femei au intrat în casă și cu ochii plin de groază l-au găsit pe părintele Gheorghe Popescu zăcând desfigurat într-o baltă de sânge. Au alertat pe toată lumea, au alertat poliția, iar în câteva ceasuri unul dintre criminali a fost prins, în gara din Râmnic, în timp ce voia sa plece oriunde cu puțina-i pradă aflată prin casa părintelui. Era un eliberat din închisoare pe baza unui decret dat de comuniști pentru a răvăși societatea – un decret asemănător cu cel dat în anul 2017 și la noi, act care a pus în libertate mulțime de infractori care nu erau pregătiți pentru a fi liberi și care s-au apucat de năzdrăvănii rapid, unul spărgând chiar catedrala din Râmnicu Sărat, aflată în construcție.

Fără casă și fără rost, doi dintre infractori, au mers la casa părintelui gândind că în acele vremuri, cel care încă nu-i luase statul comunist tot, ar mai putea fi o sursă de furt. După cum povestește criminalul prins, au intrat în casa părintelui înainte ca acesta să ajungă și, atunci când a intrat au încuiat ușa și l-au ucis cu toporul. Au scotocit și au căutat ore întregi în speranța că vor găsi comori. Cum mare lucru nu au găsit, au trântit ușa de perete, au aruncat, în fugă, toporul în eleșteu, să se afunde de greutatea lamei și au pierit, dar, ca orice criminal nu s-au îndepărtat prea mult de locul crimei și unul a fost prins rapid.

Așa s-a încheiat istoria pământească a Părintelui Gheorghe Popescu, iar acum era dus spre gropnița ridicată din timp în tristețea satului și sub ochii înlăcrimați ai fiicei, devenită preoteasă a satului, după ce ginerele părintelui îi luase locul. Plângea părintele Ionel și să gândea la cele scrise pentru o carte ce urma să apară la editura litera sub denumirea Legende și povestiri deduleștene. Cartea a văzut lumina tiparului. Istoria aceasta tristă nu apare, dat multe dintre texte sunt pline de lupta oamenilor cu supraviețuirea, cu felurite morți violente și sacrificii în binele oștesc. Legende și povestiri dedulește este o carte realmente frumoasă. O carte ce ar trebuie reeditată cu sprijinul autorităților pentru că, în spiritul marilor nuveliști care au scris despre istoria românilor și cumplitele lupte purtate cu cotropitorii, cartea părintelui cărturar – cel vizitat în cerdacul lui, care astăzi stă cu fruntea gârbovită spre pingele, de mari cărturari și personalități precum Antonie Plămădeală -, reprezintă u act de cultură și un dar de neprețuit oferit memoriei locurilor. Scrisă cu grijă și trudă cartea zace, oarecum în uitare, așteptând să fie redescoperită și pusă în valoare. Povestirile sunt extraordinare. Tenta lor istorică și drama eroilor, moartea lor – deloc mai blândă decât a părintelui Gheorghe Popescu – te introduc în tărâmul legendei, dar și al vieții. Plină de toponimice și nume care sunt purtate încă în amintirea bătrânilor care mai povestesc la gura sobei nepoților lor Legende și povestiri deduleștene merită citită. Măcar cei de pe valea Râmnicului, trebuie să afle sau să-și reamintească despre: Cele două babe, Lacul Liței, Legenda Stufoasei, Hanul Hagiului, La Roiu, Râpa muntelui, Scărișoara, La morminte, Țurganul, Anghel Haiducul, Țuică vizitiul, Podul Nanturoiei, Izvorul ruginei, Poiana Stelei, Carmanlic, Casa Voinei, Scara Pisicii, Răzmerița Țuicarilor.

De obicei, cărțile au istoria lor. Parcă, această carte ale căror texte sunt ca o premoniție livrescă despre o moarte violentă și mult mai nedreaptă decât alte morți este legată este legată prea strâns de viața autorului. Părintele Ionel Bîșceanu a plecat de aici de ceva timp, iar povestirile sale merită să respire chiar și după această plecare. În speranța ca aceste texte, publicate în anul 1982 își for lua soarta în mâini, vă invit, cu cartea în mână să treceți pe valea Râmnicului și să vedeți ceea ce doar v-ați imaginat.

                                                                             

                                                                                       Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Oare chiar m-am întors de la Athos?

Da! Dan C. Mihăieș s-a întors de la Atos!  L-am văzut chiar eu live, în sala de festivități a Bibliotecii Județene Vasile Voiculescu din Buzău. După ce l-am tot văzut în emisiunile Omul care aduce cartea și Cartea de la ora 5 , ca orice provincial bucuros de oaspeți proaspeți, m-am bucurat să aud că se va opri și la Buzău sa-și lanseze cartea despre experiența de pe Muntele Athos. M-am îmbrăcat corespunzător. Am ajuns la Bibliotecă și, în ciuda împotrivirii mele cam sumare de a nu sta în primul rând – în definitiv cui nu-i place în primul rând -, am fost invitat să stau în față. M-am așezat și la scurt timp s-a instalat la masa de prezidiu invitatul. S-a prezentat, cu bolile și așteptările sale, cu scuzele și timiditățile eventualelor bâlbe, cu modestie și cu șarm. Cum noi, românii, încă suntem bucuroși că putem vorbi despre politică, și Dan C. Mihăilescu și-a exprimat câteva idei și câteva nemulțumiri și, brusc, se uită spre mine, probabil pentru că eram singurul îmbrăcat la cravată și spune:

-        Tinere, poate mâine poimâine ai să conduci și bine ar fi să știi care sunt părerile unui om care stă între cărți

Evident, m-am înroșit puțin și am rotit privirea astfel încât să scurteze referințele. Nu era un gest de modestie, ci de oarecare lehamite, după experiențe publice care mi-au ronțăit din viață. Eram fericit acum să fiu liber să ascult cu mintea golită de balastrul inutilității un om de cultură care scrisese o carte despre Athos, un loc despre care studiasem, unde fusesem invitat, dar pe care nu-l văzusem. Ei bine, Dan C. Mihăilescu nu doar că a fost, a văzut, ci a și învins scriind. Un text frumos, pe care l-am citit cu creionul în mână. Era mărturia unui laic, care a pornit spre Athos la vârsta potrivită, când înțelegerea lucrurilor transpare altfel ființei. Dacă ar fi fost mărturia altcuiva, un cleric, spre exemplu, părea o datorie, o obligație din fișa postului. Autorul nostru pelerin face și scrie ceea ce simte și, uneori, este mai elocvent, decât poate fi un profesionist, pentru că vede ceea ce un ochi obișnuit a uitat să mai observe: Faptul este că nu am simțit când mă topeam. Și când armura argumentației cârșelnice se lichefia în năvala cântărilor, sub sfânta povară a vocabulelor precum sophia și Panaghia, metanoia, Hristos anesti, isichia, soria, armonia, eleutheria, parusia tu Hristu prin aiuritoarea mișcare rotitoare a candelabrelor uriașe, care-ți fixa suflarea și văzul direct în halucinație. Nu înțelegeam nimic din liturghie, făceam tot felul de presupuneri, dar, dintr-o dată, jocul candelabrelor, aprinse și stinse, dansul imponderabil al călugărilor, foșnetul paginilor cu partituri,  coregrafia fâlfâitoare a coriștilor (…) petrecerea icoanelor ….

Dan C. Mihăiescu nu are exprimări tehnice. De multe ori este doar text care vrea să transpună cititorul în lumea trăirilor sale, deloc clar, însă memorabile. A vorbit cu sinceritate despre experiența sa spirituală la întâlnirea cu spiritul Sfântului Munte. Uneori chiar a epatat, însă în mod cert, sunt experiențe în urma cărora nu mai ești cel de ieri. Și dacă-ți dorești nu-ți revii. Spre exemplu, într-unul dintre scrie: Totuși, la sfârșit, când a început lunga perindare a credincioșilor la sărutatul icoanelor m-am strecurat cu tăcută vinovăție afară. Nu am fost și nu sunt un om “închinat la icoane”.

Regret sincer și profund acest lucru, dar nu am să mă prefac niciodată. Rămân un slujitor al firescului și al autenticității. Autofalsificarea mi se pare o perversiune. M-am simțit literalmente scrijelit de privirile celor pe lângă care mă fofilam vinovat, oameni care-și așteptau rândul la icoane și pe lângă care eu alunecam netrebnic, să ies cât mai iute afară…

Fără a pretinde că este ce nu este, cartea lui Dan C. Mihăilescu despre Athos merită deschisă. Nu este o monografie, nu este o scriere perfectă dacă utilizăm lupe teologice, dar este o mărturie personală și, oarecum la cald, despre un timp de experiență spirituală care, așa cum se poate concluziona din mesajul subliminal al cărții, și uneori chiar din mărturie directă, ceva din autenticitatea pelerinului a suferit curburi imposibil de nivelat. De aceea se întreabă dacă, totuși, s-a întors de la Athos. Omul se întâlnește cu el însuși și această întrevedere nu rămâne mută și nici nu se mai bâlbâie, pentru că vorbește altfel: Mă simt ca un hoț cu mâna prinsă-n pungă, așa că ies fuga afară din biserică, unde pe dealuri defilează halucinant (iarăși halucinant –n.aut.) fuioare de ceață, cucuvăile cântă precum ciocârliile, iar prin cotloane șipurăsc pisici scheletice. (…) Mă simt impoderabil și inutil.

Vă asigură că lectura textului este ponderabilă, poate fi citită pe tronsoane, în funcție de timp, și nu este inutilă. Hrănește stilistic.

                                                                                                                     Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Actualizarea temei

Mario Vargas Llosa

     Șire mare știre: Mazăre, fostul primar al Constanței, a plecat în Madagascar. Interpretări diverse: suntem proști, ne crede proști, a plecat cu banii noștri. Nu știu dacă suntem proști sau nu, dar complici suntem. A plecat și a făcut ce a făcut cu voia noastră. Poate nu cu a fiecăruia, dar cu voia majorității. Deci, ca unul dintre noi fiind să urăm drum bun și viață lungă să se bucure de ce i-am dat. Cât despre inteligența noastră nativă poate că suntem, deși, cred că Andrei Pleșu întreba oarecum retoric: cum se explică faptul că un popor așa deștept are conducători cum sunt cei ce-i avem?!

     În rest, fără îndoială, orice conducere reprezintă mai mult decât un joc al hazardului. Mâna celor care decid are o contribuție de necontestat. Îmi aduc aminte că, în timpul unei șederi în Anglia la studii, pus în situația de a-mi descrie țara de origine am vorbit despre plusurile geografice, demografice, istorice și am aruncat o vorbă și despre un punct slab: conducătorii. Am fost corectat aspru:

-             Cei ne-i vorbit până acum este foarte interesant, dar evită să vorbești critic despre conducători. Dacă primele aspecte legate de frumusețile țării nu sunt meritul vostru, cele privitoare la calitatea politicienilor sunt în sarcina voastră. Voi i-ați ales, nu vă plângeți de ei la noi!

Ei bine cam așa stau lucrurile. Se pare că nu învățăm prea multe lucruri din istorie și nici nu știm ce istorie să Învățăm. Hai să învățăm câte ceva din literatură. Am putea răsfoi antologia editată de Valerie Mileș, O mie de păduri într-o ghindă. Dar nu…nu astfel de literatură cuminte ar avea legătură cu subiectul. Mai potrivită ar fi o scriere a lui Mario Vargas Lliosa. L-am citit pe Llosa din scoarță în scoarță în scoarță. Uneori mi-a pus la încercare apăsat răbdarea – în Războiul sfârșitului lumi -, alteori pudicitatea – în Visul Celtului sau Cinci colțuri-, sau, pur și simplu mi-a plăcut cum a rescris Șeherezada. Aveam tendința să-l judec după aspect și parcă nu dădea cu ce citeam. Simțeam uneori că vrea să-mi vândă un produs comercial, cu prea mult sex, cu prea mult violență și mă simțeam deranjat de faptul că încearcă să treacă granițele oricărei nișe și vrea oblige cu forme de siluire intelectuală cititorul cu pretenții să suporte o imaginație împinsă peste limitele de acceptare ale cuiva care citește pe copertă câștigător al premiului Nobel pentru literatură. Oricum, Maria Vargas Llosa nu te lasă să-i abandonezi cărțile. Are un stil direct, cuvintele curg bine. Metafora este bine dozată, iar stilul aluziv, care poate închide într-un timp oarecare sau într-un spațiu definit scrierea nu este luat în calcul. Llosa joacă tare. Personajele lui sunt puternice, iar autorul nu întinde un deget să-i împingă pe cei puternici de pe scenă, sau să-i salveze pe cei slabi. Fost candidat la președinția Perului – o boală incurabil,  - Llosa nu are doar oase de romancier, ci are și stomac de politician, iar caracteristica aceasta transpare și în opere. Ei bine, cei care ați parcurs aceste rânduri, poate vă întrebați și ce are aface Mazăre cu literatura latino-americană?! Parcă pe acolo alt politician are casă și pasiuni, din același partid și totuși altul?! Mazăre mergea doar pe la Carnavalul de la Rio și revenea. Acum a luat alt drum, altă destinație! Ei bine, are. Pentru a înțelege cât mai bine unde suntem, și spre ce ne putem îndrepta, cartea de eseuri Arme și utopii a lui Llosa este perfectă. Pe parcursul unui număr de 400 de pagini poți întâlni figuri care s-ar dori imitate și în alte locuri. Cititul acestui volum este profilactic, deoarece, pe lângă câteva scrisori deschise, textele descriu suferințele unui continent apăsat de dictatori feroce, care și-au îngrozit popoarele. Spre exemplu, momentul căderii dictatorului Nicaraguan Somoza este descris astfel: e clar că dispariția lui nu poate produce decât bucurie și alinare în toată lumea, căci tirania pe care o întruchipa a fost una dintre cele mai abjecte, dintr-o lume unde, după cum se știe, tiraniile abundă. Tot la acest capitol se pot găsi si alte detalii legate de  alegeri falsificate grotesc, crimele în numele unei filozofii, al unui proiect economic și social pe care vor să-l materializeze cu orice preț…

     Llosa, descrie adevăratul scop al dictatorului în mandatul lui astfel: Regimul lui Somoza a fost ceva mai rudimentar, mai dezlânat și mai abstract decât dictatura tehnologică din vremurile noastre: un predecesor troglodit. Apariția acestei specii ale cărui prototipuri au fost Trujillo, Papa Doc, Perez Jimenes și supraviețuitorii de acum, ca Stroessner și Baby Doc. E vorba de dictatura personală a pungașilor cu fireturi, fără pretenții sau reforme istorice, cu țelul clar de a se înșuruba la putere cu orice preț și de a stoarce țara până la limită.  Ei bine, iată cum fiul unui  nenorocit care se chinuia să trăiască din slujba pitorească de revizor de latrine în Managua, ceea ce i-a adus pompoasa poreclă Mareșalul de Hazna, a marcat viața unui popor care nu a știut cu cine să plece la drumul istoriei. Tacho Somoza a fost stăpân atotputernic peste vieți, locuințe și afaceri timp de douăzeci de ani, fără întrerupere, tiranizându-i pe oameni și punând mâna pe proprietăți. Moștenitorii lui, Luis, pentru unsprezece ani, și Anastasio, din 1967 și până acum, au fost emuli demni de mizeriile tatălui lor și, dincolo de exercitarea puterii în stat, au continuat să crească averea familiei.

     Am redat doar câteva fragmente din lucrare. Cititorul se poate întâlni și cu alți dictatori și cu alte practici. Cum nimic nu este nou sub soare și ceea ce a fost va mai fi – așa cum grăiește Ecleziasticul – trebuie mare luare aminte ce facem cu soarta noastră. Nu este o glumă. Slavă Domnului, Mazăre a plecat. Nu a făcut-o cu mâna goală, iar regimul actual nu a lansat vreo propagandă că ar fi plecat cu un tren cu aur, însă au rămas alții, deloc puțini, deloc cuminți, deloc sătuii.

Dragostea prea mare sau neglijența unei populații poate duce la dezastre. Cei care vor să cunoască și detalierea nebuniei dictatoriale – în eventualitatea în care au uita-o pe cea a lui Ceaușescu -, ar putea lectura tot din Mario Vargas Llosa Sărbătorea țapului.

Declararea unor instituții democratice sau a unui stat democratic nu însemnă nimic, atâta vreme cât aceste entități nu funcționează democratic. Somnul națiunii naște monștrii, iar lupta pentru democrație și păstrarea curată a puterii nu încetează niciodată. Relația dintre popor și politician trebuie să fie cam după următoarea povestioară:

-        - Unde te duci bade?

-        - La București taică…pe la copii…

-        - Și ce ai în sacul acela de rafie?

-          -  …ce sa am teicuțele…șoareci.

-         - Șoareci?!

-        - Da, șoarece.

-        - Și sacul de cel miști așa dacă ai șoareci?

-        - Păi trebuie să-l mișc din când în când! Altfel îmi mănâncă sacul!

                                                                                        Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Verba volant, scripta manent

     Tot citesc dezbateri despre modificarea legilor justiției. Destule voci nemulțumite sunt tratate cu aroganță de către unii dintre membrii puterii legiuitoare. Democrația sau societatea românească sunt puse iarăși în fața unei provocări. Cunoaștem dictaturi care îmbracă forma unui singur om, dar parcă acum, aceiași tipologie are mască diferită. O fi poporul român păcălit de situație, fără să aibă o vină, o complicitate a acțiunilor preliminarii? Nu au știut cu adevărat ce votează? Sau, pur și simplu, atunci când au făcut-o au fost complici gândindu-se la cum vor mânca singuri după sobă, din bucatele pe care puterea le va rupe de la stat și le va da lor. Fără a continua cu abaterea de la un subiect cultural, pentru unul banal, nu trebuie să uită că nu poți vota incorect și aștepta să fii condus corect!

Dar, mai bine ne întoarcem, la dialogul condus de Gabriel Liiceanu și purtat cu Andrei Pleșu, la Televiziunea Română. Au fost emisiuni frumoase, altfel decât poți vedea la orice alt post și cu alt prilej. Unele le-am văzut, altele le-am ratat. Munca de popularizare a unor idei filozofice și sociale este apreciabilă. La vremea respectivă, mi-am notat anumite idei, iar pe altele le-am scăpat, întrerupt de telefon sau de alte conversații. De aceea, apariția cărții în care este redată stenograma dialogurilor este bine venită, cel puțin în ceea ce mă privește. O fi o apariție editorială care scoate pe hârtie texte din imaginile video, deoarece, în noile legi ale justiției, probele video nu mai constituie mărturii? Sau doar dorință de a pune la dispoziției un material dialogat. Am reluat temele. Însă, părăsite oarecum de modalitățile de lucru socratice parcă nu mai au același farmec. Nu mai au aceiași cadență și, pe alocuri, se pierde cadența dialogului. Cu toate că se încearcă păstrarea formulei dialogare și inimitabile a lui Pleșu – dom'le – apelarea la scris, la ceea ce Platon detesta dar folosea considerând scrisul ca fiind înregistrarea gândului mort, lipsit de borne de interpretare, a mai luat din farmecul conversației, dar, în același timp îți dă posibilitatea să participi la turnirul verbal cu creionul în mână. Deci, în cele din urmă demersul este util. Un dialog pe teme de calitate și cu mesaje care au miez. Merită salvat timpul risipit cu conversații mărunte și dedicat textului, devenind parte în dialog. Dacă televizorul te admite doar ca privitor sedentar, cartea te face parte, te scoate din starea de terț și te face părtaș la o tematică frumoasă, aparent ușor abordată, însă, după putință fiecare se poate afunda, în funcție de cât aer au în plămânul cultural. 

                                                                      Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Din Adam sau Marchizul de Sade?

      Fosta Adam căzut în păcat, iar urmașul lui Cain și-a ucis fratele. Erau vremuri crunte, când umbrele omenirii încă nu-și vedeau siluetele
prin neguri. Dar parcă cinismul și absurdul nu creșteau ca în unele din prozele actuale. Caut cu sete un text curat, cu imaginații sănătoase și limbaj acceptabil. E greu de găsit un text bun, care să nu răspândească angoasă sau să nu-ți creeze impresia că te afli în ghetouri.   Orizontul morții dă fiecare pagină, monștrii cu sau fără chip stau în cap de filă, dinamica personajelor literare care încearcă oarecare normalitate sunt rare. Eticheta culturală a scrierilor este adesea zdrențuită. Fluxul trăirilor este spart de anormalități care trebuie să șocheze. Nici formă de ideal, sau mesaj. Chin, pară și foc, cititorul cu tensiometru sau ligheanul lângă fotoliu.

Îmi amintesc un discurs al scriitorului Mario Vargas Llosa care vorbea cu admirație despre Marchizul de Sade, transmițând convingerea că scriitorul poate să facă în scris tot ceea ce nu are cum în realitate. Așa o fi…dar parcă…

     Am încercat ultimele reviste sau antologii de proză. Nu este ușor să găsești ceva care să treacă peste un anumit nivel de normalitate ideatică sau verbală. O combinație cât de cât echilibrată am aflat în salatiera literară Freeman's, Cele mai bune texte noi.  Texte colectate și selecționate de pretutindeni sunt puse cap la cap pentru a crea o paletă largă de emoții și abjecții. Și aici absurdul stă în casă cu miraculosul și fermecătorul, dar parcă nu te mai simți descendent din Sade.  Predilecția spre adâncul nefericirii și cultivarea spaimei te face uneori să te regăsești în cuvintele eroinei din nuvela Grădina cu flori – unul din textele pline de normalitate – care se confesa astfel: m-am simțit ca un grăunte minuscul plutind în mijlocul unui spațiu pustiu, unde nu putem vedea și atinge nimic. Și același personaj gândea: viața mea este făcută din repetiții de cifre. Viața cititorului este marcată de lipsa unor alternative pe care să calci cu încredere că nu sunt putrede, mai cu seamă după ce ai parcurs ceva pași și dezamăgit, în același echilibru trebuie să faci plin de regrete pentru timpul pierdut drumul invers. Ușurința cu care autorii te trimit într-o vrajă amețitoare sau să-ți inducă frica de fiecare por, din fiecare respirație, din fiecare clipire te trimit la gândul terapiei post-literatură și nu a alinării prin literă.

                                                                              Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Pastorala prin literatură

     Una dintre disciplinele care se studiază în cadrul școlilor teologice de orice nivel poarta denumirea de Pastorală și are ca obiectiv transformare viitorilor slujitori în păstori buni. Evident, predarea acestei discipline presupune fundamente teoretice și practice bazate pe o bibliografie corespunzătoare. Literatura – și aici vorbesc de literatură în general, nu de cea patristică - nu face parte dintre lucrările recomandate în lista lunga de cărți și articole care merită studiate pentru luminare. Sunt destule figuri ecleziale care pot constitui elemente de legătură între religie și societate. Unele sunt subiecte, altele au zugrăvit, cu talent, chipuri de clerici. De la Petre Vintelescu, mare profesor de liturgică ce a dedicat un studiu chipurilor de clerici din literatură, la Daniela Șontică – jurnalist cu care am avut privilegiul colaborării la Jurnalul Național și la Lumina -, care a publicat un studiu cald despre Ion Agârbiceanu, preocuparea pentru chipurile pictate de texte sau alcătuitorii de texte purtători de reverendă a fost constantă.

     Rezultat al unei existențe începute în mediul rural și al unei formări teologice, din respect profesional – să zicem – am fost preocupat să-l citesc pe părintele Agârbiceanu. Am plecat de la experiența rurală și teologică și am ajuns să parcurg cu mare plăcere întreaga operă, de la primele scrieri la volumul În pragul marii treceri. Deși scriitura este inegală, mesajul este permanent prezent, morala creștină trăind o mistică împreunare cu literatura. Agârbiceanu nu a căzut în stupidități de gândire, ci a avut capacitatea de a reflecta asupra omului ca atare. În portretele sale, la categoria om este inclus și slujitorul Bisericii, tratat uneori cu admirație, alte ori cu discrete nuanțe satirice, mult prea cuminți față de cele ale lui Damian Stănoiu și mult mai curate în comparație cu descrierile tagmei de către un alt fugar din rândurile ei, Tudor Arghezi. Păscălierul este un text care cu blândețe și delicatețe colegială povestește istoria unui Constantin, devenit păscălier în satul lui, Curmătura. Un ciclon de evenimente duc personajul principal din cârciumi și viață ușuratică, în straie negre și har.             Formația sumară nu a prins decât educarea aparențelor, așa cum se vede din partea de început a scrierii, dar și din comportamentul ulterior al personajului,  lăsând esența ne coaptă. Istoria păscălierului care intrase, pentru un mânzoc –o mândrețe de cal dat pentru o bucoavnă -, în posesia unei cărți minunate care nu minte niciodată, o carte vindecătoare, luată de la cel cel dăduse brazdă pe noul părinte Constantin, la toate boalele și necazurile vieții folositoare se repetă cumva, ciclic, dar este tratată cu …delicatețe…în interior. Chiar și părintele Agârbiceanu plasează acțiunea departe, cândva, deși, cu siguranță, această pasiune a răsucirii vorbelor și deschiderii cărții este o practica ce nu rupe cu istoria niciodată. Nimeni nu pune cartea pe vreascuri. 
     Îmi amintesc, îndemnul dascălului Nea Oană, care, de 1 ianuarie, când se citesc în unele locuri Moliftele Sfântului Vasile, mă pregătește și spune:

-        - Părinte, vezi Agheasmatarul astă vechi? Pune-l în geantă. O să-ți fie de folos!

-        - Păi am unul nou! Îl scot în semn de mândrie și de inspirație….

-        - Ei, părinte, vezi matale, asta e nou și e frumos….dar nu este destul

-        - E tot ce trebuie în el! Sunt și Moliftele!

-        - E și nu prea….răspunse bâiguit și încercând să-mi spună mai mult. Nu e tot ce trebuie, pentru că după ce dumneata sfințești apa o să-ți ceară să citești din cartea fermecătoare blăstemele cele mari, iar cartea fermecătoare este asta zdrențuită…și părintele Nițu a avut-o și ce bine i-a mers…că așa vor oamenii.

Ei bine, dreptate avea. Așa vor oamenii și până îi înveți altfel…sau dacă nici nu prea multe argumente să-i lămurești cum stau lucrurile continui tradiția păsăclierului.

Îmi amintesc un dialog între un ierarh și un călugăr despre care faima de deschizător al cărții ajunsese până la mai marile urechi:

-        - Macrine! Am auzit că deschizi cartea!

-         - Preasfinția ta…sunt călugăr prost și nu pot ceti fără carte, răspunse cel cercetat.

În concluzie, povestea Păscălierul merită folosită la Pastorală, așa cum frumos de citit și de luat pildă sunt și alte lucrări în care grația sau obida slujitorilor Domnului a mișcat condeie.

                                                                                              Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Fără Moise...

     Ciocnirea sau încopcierea – după caz – a două texte într-o biată minte poate da crampe de gândire, vorba lui Patapievici.

De ună zi mi-a picat pe ecran un text asumat de un număr semnificativ de membrii ai Academiei Române, care și-au folosit blazonul pentru a atrage atenția asupra a ceea ce ei numesc colonizarea României și pierderea suveranității, referindu-se la necesitatea schimbării traiectoriei țării. Sigur, strigătul este legitim și legal. Cine se preocupă de asemenea chestiuni dovedește altruism, lăsând la o parte preocupările individuale, poate egoiste, pentru a trage un semnal de alarmă. Ori fi acești semnatari cu voință liberă, adică fără a fi predeterminată atitudinea lor de trecut? O fi bună exprimarea din vârful catedrei a opiniei? O fi potrivit momentul aruncării pe piața declarațiilor de tot felul, inclusiv a afirmațiilor referitoare la justiție acest mesaj? Rămâne să analizeze fiecare și să judece în consecință.

     Problema însă rămâne! Care este soluția? Cu cine plecăm la drum? Este suficient că privim cu îngrijorare , cum însuși Președintele privește?

     Ei bine, chestiunea nu este atât de simplă deoarece presupune o folosire a darului suprem primit de fiecare dintre noi de la divinitate: libertatea. Privilegiul libertății, luat in discuție din  vechime să până astăzi, de gânditori mai vechi sau mai noi, de scriitori precum Dostoievski – în Legenda marelui Inchizitor, sau, să spunem Mihai Neamțu, reprezintă cheia de boltă a asumării schimbărilor de tot felul și a căilor pe care putem păși sau nu.

     Pentru o armonioasă ­– să zicem – înțelegere a conceptului este util și plăcut de citit un text aparținând lui Gabriel Liiceanu, intitulat Au oamenii nevoie de libertate și inserat în volumul pe are autorul îl consideră cel mai apropiat de literatură din toate scrierile sale: Continentele insomniei.

     Produsul gândirii unuia dintre autorii care nu se bucură de prea multă dragoste în breaslă- aceasta dacă în zona condeierilor se poate vorbi de generozitatea majoritar împărtășită a contextului – este interesant și are ca element istoric, dar și metaforic travaliul prin care a trecut poporul evreu în drumul său spre pământul făgăduinței.

     Sunt două mesaje puternice. Primul se referă la eliberarea prin supunere, căci însuți Dumnezeu, îndrăgostit de poporul lui îi dorește libertatea, dar o poate oferii numai în condițiile supunerii față de el. Al doilea, face trimitere la calitatea celui care își asumă rolul de model, de călăuză - cu suferințele adiacente -,în cazul de față, Moise, cel  care a scos poporul din locul negativului pur.

Moise este agent al libertății, protagonist al scenariului. El este singurul care, primind dinăuntru supunerii sale necondiționate misiunea eliberării și mesajul libertății, poartă libertatea în lume, aducând-o în mijlocul unei colectivități dezorientate, degrabă cârtitoare și gata oricând să se îndoiască, să piardă încrederea, să se răzvrătească, să rupă legăminte.

 Așadar, Sarcina lui Moise este teribilă: el pleacă la drum cu un popor de sclavi și trebuie să ajungă în Canaan cu unul care câștigă libertatea…

     Autorul acestor rânduri surprinde dificultatea drumului libertății, chiar și atunci când arătătorul îți împrăștie răspântiile. Metafora celor patruzeci de ani de călătorie printre dume, pentru ca tarele generației vechi să coboare în pământ nu este o profeție și nici o garanție a liniei de sosire într-un timp determinat. Este doar un exemplu minimal, o redare a unei spețe, în dezlegarea căreia însuși Dumnezeu făcea mutările. Chiar și așa, misiunea lui Moise, singurul prins cu toată ființa lui în proiectul eliberării și al libertății viitoare și singurul care-i trage pe toți în direcția ei, nu a fost ușoară.  

     Moise a fost rodul elecției divine. Nu a fost ales dintre sclavi și nici nu avea în el semnele corupției morale, care ar fi îngreunat trudnica muncă divină prin care evreii trebuiau scoși cu fața la lumină. A fost un act sinergic, o comuniune divino-umană. Dar ce se întâmplă cu popoarele care nu au un Moise, spre exemplu cu noi?  Pot fi sclavii unui sistem, trecuți în alt sistem în care nevoile și dorințele sunt exacerbate, să facă alegeri cu adevărat cu adevărat libere de contingența foamei, huzurului, minciunii, lenei,  capabili de alegeri lucide? Este modelul Moise repetabil? Putem trece dincolo de texte? Sau doar clamăm eliberarea de sub dominația străină și ne vârâm, sărind din lac în puț, sub poala unor personaje obscure, care din potențiali sclavi ai lumii mari, ne leagă de glie pe pământul nostru, devenit moșia lui?!

  

                                                                             Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Privilegiul de a nu fi filolog

Curios să văd ce mai este nou prin anticariate, am aruncat un ochi curios și spre rafturile cu literatură și critică literară. Am încercat mai multe volume, care mai de care mai zdrențuite. Unul dintre ele însă, deși avea o copertă uzată de atâta ședere mi-a atras atenția – Tudor Vianu – Arta prozatorilor contemporani. L-am luat și am încercat să-l deschid. Virgin. Pagini ne tăiate și foi ne umblate. De ce oare? Nu merita? L-am luat. Cel puțin numele autorului îmi era cunoscut. Ne studiind sistematic literatura, îl sărisem până acum. Deși nu aveam îndoielii asupra calității criticii și istoriei literare aparținând greilor literaturii, Călinescu, Perpessicus, Manolescu pe care i-am citit cu pasiune, sau a lucrărilor precum cea a profesorului Ion Rotaru pe care le-am răsfoit, lipsa formației de filolog m-a împins spre lecturarea întâmplătoare a unui volum care mi-a plăcut. Simplu, cu limbaj clar, cu o structură eficientă Arta prozatorilor contemporani , volum apărut la Editura Contemporană în anul 1941, mi-a oferit privilegiul de a deschide o fereastră spre autori cunoscuți, dar și mai puțini cunoscuți. Lucrarea prezintă creșterea frumoasă a limbii române odată cu genurile literare și reprezintă o etapă intermediară între clasic și contemporan. Lucrarea este așezată în XII capitole și este prefațată de textul Dubla intenție a limbajului și problema stilului. Capitolele sunt următoarele: Scriitori retorici, Începuturile realismului, Călătorii romantici, Prozatorii Junimei , Scriitori Savanți, Realismul artistic și liric, Intelectualiști și esteți, Ironiști și humoriști, Portretiști eseiști, Doi ctitori ai romanului nou, Fanteziști, Romancieri.

A fost o lectură agreabilă și instructivă, în egală măsură. Merită pătrunderea în unul dintre terenurile fertilității estetice prin spirtul critic al lui Tudor Vianu și, dacă este posibil în ediția din anul 1941. Farmecul și mirosul filelor te fac să simți bucuria scriitorilor care, cu lampa aprinsă și trupul încordat dădeau filelor de hârtie tot ce era mai bun.

                    Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Polymatia

     Lumea este în frământări permanente. Atunci când anumite concepte sau ideologii devin politici publice aplicate imperativ, excluzând orice marjă de mișcare în afara cadrului fixat de autorități societatea pierde beneficiul diversității. Nu întâmplător, Uniunea Europeană are din ce în ce mai multe contestări. Patul lui Procust prin care se încearcă trecerea tuturor domeniilor de activitate nu mai îmbracă forme lucide ci devin ideologii seci. Unul dintre domeniile care au fost trecute prin filtrul unional este învățământul. Formal rezultatele sunt bune.        Sistemul Bolonia a creat oportunitatea recunoașterii diplomelor și standarde europene comune. Până aici totul pare în regulă. Chestiunea care a început să muște din ce în ce mai rău din încrederea publică în sistemele de învățământ se referă însă la fondul problemei, la felul cum se face școală, la finalitatea educației. Concret…mai face școala educație? Mai știm ce este educația? Mai există educație sau totul este instrucție sau dresaj, necesar construirii unor generații care să răspundă la un anumit tip de stimul, necesare unei societăți fade și cu mare nevoie de resursă umană standard. Diferența dintre schooling și educațion crește.       Elevul este supus la un download informațional. Nu este învățat cum să învețe, ci ce să învețe. În acest context, pe care l-am rezumat frugal fenomenul de homeschooling începe să atragă din ce în ce mai mult societatea. Diferite personaje sau personalități – precum actrița Sam Sorbo- promovează noul sistem în care familia trebuie să joace rolul central în educație. Practic, sistemul de învățământ se face vinovat de standardizare, omorârea creativității, uniformizare. Adevărat, uniformizarea a schimbat destinul multor tineri. În același timp, teste precum Pisa scot la iveală fenomenul analfabetismului funcțional, un fenomen care creează indivizi identici educați – sub aspect formal – totuși diferit dotați cu capacitatea înțelegerii unui text sau unui enunț. Or fi oare proști unii și deștepți alții sau ne confruntăm cu sisteme care închid orizonturi pentru a realiza o evaluare unitară și pentru e construi personalități care să se înghesuie pe același culoar. O fi având dreptate Einstein – care, în paranteză fiind spus, nu a primit nici o șansă de la direcțiunea colegiului evreiesc pe care-l urma, iar atunci când tatăl s-a a discutat cu directorul din dorința de a-l orienta profesional a fost lăsat perplex de răspunsul acestuia care-l sfătuia să nu-și mai bată capul, deoarece oricum nu va face nimic în viață (Ronald W. Clark, Einstein - The life în time  -, când spunea: Toți suntem genii. Însă dacă judecăm un pește după abilitatea de a se urca în copaci, el va trăi cu impresia că nu este deștept.

     Pe lângă aspectele legate de evaluare, școala actuală mai este acuzată și de incapacitatea de a educa, în adevăratul sens al termenului și de tendința de a înfunda urechile și mintea elevului cu informații, fără a-l ajuta să aibă spirit critic. Adică școala este o masă gata preparată. Pe care elevul trebuie să o servească cu încredere. Cum rezultatul este vizibil într-un orizont mare de timp eșecul unei generații poate fi sigur. În același timp, dispare și istoricul unui alt timp educativ. Un alt viciu ar consta în cantitatea mare de informații livrate în condițiile în care informația nu reprezintă o achiziție da valoare în condițiile societății digitalizate și nu numai. Spre exemplu, încă din Grecia antică exista conceptul de polymatie, enunțat de Heraclit din Efes astfel:  Mulțimea cunoștințelor (polymatia) nu te învață să ai minte.

     Așadar, informația este utilă dar nu pentru a fi memorată, ci pentru a fi utilizată eficient decât filtrată educațional, cu spirit critic. Deși trăim în societatea inflației de diplome, un număr foarte mic de persoane au beneficii clare de pe urma anilor dedicați vânării unei diplome. Deci, societatea este la răscruce, iar părinții care vor să reducă rolul ideologic al școlii în favoarea educației și creativității au dreptate.

                                                              Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Clasa palatină

-       

-      Maiestate?

       -        Taci din gură Leano! Noi nu suntem monarhie! Noi suntem republică!

-        -           Eu… doar întrebam dacă mai e state de vizitat!?

Amuzantă, dureroasă, nepotrivită poate această glumă. Cu siguranță, însă, foarte adevărată. Românii s-au procopsit cu incultura și impostura unui regim în care cineva, fie și omul doi în stat, devenise savant de renume mondial, academician cu studii și doctorate. Ce bătaie de joc la adresa unui neam care-și pierduse elitele intelectuale prin exil, prin pușcării sau prin morminte.

Mi-a picat cu ceva timp în mână lucrarea lui Tudor Vișan-Miu, La școală cu Regele Mihai – povestea clasei palatine. Am achiziționat-o rapid și am citit-o cu reală curiozitate. Nu sunt regalist, deși bunicul meu, născut în același an cu Regele Mihai, a încercat să-mi transmită respectul cuvenit unei instituții a stabilității. Nu îmi era străin, deci, Regele Mihai. Îl ascultasem din exil la posturile interzise în țară, i-am urmărit prestația ulterioară, uneori confuză și mult prea diplomatică – să zicem – cu anumite personaje controversate și toxice pentru români. Ceea ce m-a fascinat totuși a fost educația acestui om, care, deși nu era la nivelul de elocvență a tatălui său, Regele Carol, fiind mai modest intelectual, transmitea atitudine solemnă a unui om educat. I-am căutat trecutul și am constat că nu avea diplome înalte sau titluri academice. Știam de la bunicul meu despre clasa palatină, dar nu mi-o integrasem ca pe o informație ce merită atenție sporită. Și totuși, Mihai I al României era un om extrem de educat, așa cum sunt și multe alte capete încoronate, sau cum a fost și soția sa Ana – care, într-un interviu acordat Eugeniei Vodă, la emisiunea Profesioniștii – a demonstrat ce înseamnă să fii educat. Deci, școala, bibliorafturile cu diplome nu sunt deloc garanția a educației. Cine o fi de vină? Să fie profesorii, care au preocupări intelectuale sumare uneori? Să fie mediul informațional care dă drept egal la cuvânt intelectualului și imbecilului, așa cum afirma Umberto Eco în Cronicile unei societăți lichide? Or fi motoarele de căutare care au desființat categoria autoritate științifică, înlocuind-o cu numărul accesărilor? Sau o fi chiar pierderea sensului curat al educației? Merită citit textul despre clasa palatină pentru a înțelege mai bine sinonimele educației. Pentru exemplificare redau doar un scurt fragment din prefața lucrării: Ne întrebăm adeseori ce îi distinge pe regi și pe regine, pe aristocrați și pe boieri, ce îi face să fie diferiți și să poată reprezenta modelele demne de imitat. Dincolo de zestrea genetică și de poziția socială ceea ce impresionează la reprezentanții vechilor elite este educația. Atenția față de felul în care se formează omul în primii ani ai vieții este semn al civilizației, al rolului conducător și al sentimentului datoriei față de ceilalți și față de sine sedimentate vreme de generații. Educația nu înseamnă pentru reprezentanții nobilimii doar acumulare de informații, ci și fasonarea unui caracter. Nu erudiția este unica țintă. Se căutau dezvoltarea calităților morale prin educația religioasă, a simțului estetic prin contactul cu frumosul, interiorizarea manierelor elegante, perfecta mânuire a conversației de salon, dezvoltarea fizică prin practicarea sporturilor, obișnuirea cu rolul de protector și de model. Chiar și atunci când aluatul învățăcelului nu era cel mia fericit și când caracterul adultului se dovedea a fi îndoielnic, în general tot rămânea ceva în urma educației de acest tip: o oarecare eleganță, o grație a viețuirii chiar și în cele mai ingrate împrejurări, puterea de a răbda și de a rămâne vertical.

     Așadar, Confucius avea dreptate când spunea: Natura ne aseamănă, educația ne deosebește.         Priviți imagini, gestică, mimică, limbaj la doi conducători români: Ceaușescu și Regele Mihai.      Doar natura îi aseamănă…

                                                                                  Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Stin polis

     Stin polis, adică spre oraș, spre Istanbul am plecat și eu după aproape douăzeci de ani de la ultima descălecare. M-am uitat anterior pe diferite variante de călătorie. Toate păreau interesante, dar parcă Istanbulul mă atrăgea cel mai mult. Curiozitatea de a vedea cum a reacționat un oraș cu rădăcini adânci în fața unei lumi globale, care uniformizează, m-a făcut să plec pentru câteva zile spre vechiul Byzantion. După 1990, când era principala și destul de facila destinație comercială avea toate datele unui loc agasant, părăsit de vechea elită bizantină și lăsat pe mâna invadatorilor. Studiile de bizantinologie sau texte de roman sau proză istorico-științifică scurtă, precum cele aparținând autorilor Vintilă Corbu, Robert Graves, Charles Diehl, mi-au construit imaginea unui Constantinopol puternic, un oraș irepetabil. Nu regăseam nici un fel de continuitate între ceea ce a fost înainte de 1453 și după. Singurele elemente de legătură erau valurile Bosforului și minaretele crescute peste Sfânta Sofia, biserică sub cupola căreia Patriarhul de Constantinopol se dorea a fi patriarh ecumenic, patriarhul întregii lumi cu jurisdicție pe măsura dorințelor și astăzi are valoare de simbol, pe când scaunul de Roma….Dar revenind la cât e vechi și cât e nou în orașul lui Constantin cel Mare de astăzi, evident am căutat să văd ce mai spun cărțile. Am aruncat un ochi prin propria bibliotecă și am regăsit însemnările lui Gala Galacticon puse hârtie la întâlnirea cu orașul: În ceața opalină care îmbracă Stambulul transpar siluetele marilor moschee și columnele minaretelor. Turnul Galatei se vede vag, mai mult din cap decât din picioare, și pare o necrezută apariție din arhitectura poveștilor orientale (….) Cerul este mereu un cort de in și de cânepă, cu petice de hermină, cari spânzură printre minarete. Cornu-de-Aur se pierde în fumăria universală și numele Eyub, rostit în preajma noastră, ne învăluie o clipă cu vraja și cu feeriile lui Pierre Loti.

      Aproape de linia mării, promontoriul – deasupra căruia se înalță fantomele, moscheea lui Ahmed, Sfânta Sofia și Sfânta Irina – ne înfățișează o grădină înclinată și un amestec de clădiri și de cupole, rezimate pe ziduri puternice. Este parcul vechiului Serai și încurcatul edificiu în care oblăduiau vechii sultani, zis și palatul Top-Capu, astăzi un labirint de amintiri istorice, de odoare și de chioșcuri.

Sfânta Sofia, cu patru minarete, se distinge de Moscheea lui Ahmed, care are șase. Sultanul Ahmed a avut nobila ambiție să ridice să ridice un locaș de închinăciune care să-l întreacă pe a lui Justinian și pe lângă aceasta să aibă șase minarete ca moscheea Kaaba din Meca. Credincioșii lui Allah l-au admis la primul punct, dar i-au stat împotrivă în punctul al doilea: Moscheea ta nu poate să aibă șase minarete! Numai cea din Meca are șase. Atunci Sultanul Ahmed a poruncit să se adauge moscheii din Kaaba încă un minaret, ca să aibă șapte.

Sfânta Irina nu a fost niciodată moschee, ci a fost făcută paznică trofeelor turcești; azi e un fel de muzeu militar. Este străvechea bazilică în care Împăratul Teodosie a adunat conciliul al doilea ecumenic și în care Sfântul Grigorie de Nazians a rostit vestitul lui cuvânt de adio…

     Pitorească descriere, cum nici nu putea fi altfel, având în vedere cui aparține.  Dar îmi doream mai mult. Șabloanele de gândire impuse de autori nostalgici și de conflictele românilor cu turcii îmi răpeau cumva dreptul de a înnoda firul, de a încerca să înțeleg ce este cu adevărat nou și ce este vechi în această lume atât de adâncă în ceea ce privește originea ei.

     Am încercat să găsesc alte surse de documentare. Ghiduri turistice sunt însă ele nu te ajută să pătrunzi sensuri, doar te ghidează, vorbind rece despre oameni, timpuri și locuri. În cele din urmă am descoperit o lucrare care merită citită. Aparține lui John Freely și se numește Istanbul – orașul imperial și a apărut la editura Trei. Deschizând primele pagini am avut sentimentul că nimic special nu mă așteptă: orașul imperial se profilează dintr-o dată, dramatic, pe fundalul palid-azuriu a cerului și al apelor, cupolele și minaretele sale înălțând-se pe dealurile ce mărginesc ambele maluri ale Bosforului. Continuând, însă, am constatat că autorul reușește să prezinte continuitatea vieții și a existenței unui oraș care a fost capitală a trei imperii – și nici astăzi pare că nu ar sta cuminte, după accederea fostului său primar, Erdogan, la cea mai înaltă funcție în stat -, și stă, asemenea unei păsări imense cu aripile proptite pe țărmurile a două continente.

     Scrierea Freely este utilă și destul de plăcută la citit. Stabilește un echilibru între abordarea științific-aridă a temei și plăcerea de condeier. De asemenea, cartea dă o imagine de ansamblu, pe care noi, românii, nu ne-am permis să o avem. Melancoliile noastre ca moștenitori ai lumii bizantine – Bizanț după Bizanț – ne țin departe de istoria ulterioară căderii Constantinopolului. Ei bine, lucrarea pomenită are meritul de a face cititorul să înțeleagă că acolo s-au schimbat stăpânirile și au crescut pe vechile edificii minarete și moschei, însă spiritul populației a rămas același. Nu a avut loc o gonire a populației, o asimilare și nici măcar o suprapunere, ci o simbioză. Constantinopolul a fost și a rămas oriental. Partea nevăzută a reprezentat legătura dintre vechiul Constantinopol și noul Istanbul. Imaginea actuală a băștinașilor locului nu este aceea a unui copac care și-a tras seva din două pământuri diferite. Orientul cu plusurile și minusurile lui a stat și stă în străfundul celor care locuiesc în Istanbul. Nu sunt mai buni sau mai răi locuitorii de astăzi decât cei de altă dată. Interfața este alta. În fapt, sunt adânc afundați în istoria lor comportamentală și se mențin, cu mult prea puține adăugări, pe linia provenienței lor.

     Așadar, pentru a înțelege mai bine istoria orașului imperial, continuitatea lui, cartea lui John Freely poate fi un instrument util, nu foarte istovitor dar nici extrem de facil, un text scris totuși din exterior, cu o detașare care lasă cititorului dreptul la concluzii.

                                                                                           Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Cu mreaja în adânc

Una dintre figurile marcante ale culturii românești, ale diplomației și ale vieții bisericești în a doua jumătate a secolului al XIX-lea este Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală. Cu o listă de lucrări impresionate, profunde, cu tematică culturală și religioasă, Antonie Plămădeală reprezintă un reper pastoral și cultural. Deși pare că este puțin dat uitării, iar moștenirea sa culturală este puțin valorificată, deși are valoare certă, pentru cine dorește să studieze teologie cu adevărat poate găsi în operele de spiritualitate ale ierarhului român duhul filocalic. De asemenea, predica lui este vie. Oarecum diferit expusă în comparație cu alți predicatori, ba chiar și cu restul operei sale, textele predicilor sunt tributare literaturii și talentului de povestitor al Mitropolitului care își doarme somnul de veci sub o candelă veșnic aprinsă, pe prispa de la Mănăstirea Brâncoveni.

A doua jumătate a secolului al XX – lea a reprezentat spațiul de încopciere dintre teologie și literatură, sau teologie și cultură, în cadrul căruia s-au manifestat plenar două personalități: Antonie Plămădeală, teologul – literat și Bartolomeu Anania, literatul teolog. Desigur, au mai existat și alte personalități culturale de calibru, Dumitru Stăniloaie, Nestor Vornicescu, etc., însă preocupările literare cele mai rodnice aparțin celor doi slujitori ai bisericii amintiți mai sus.

Între teologul-literat Antonie Plămădeală și literatul teolog Bartolomeu Anania sunt destule coincidințe. Ambii au fost ierarhi în Ardeal. Primul, după ce a ocupat scaunul arhieresc de la Buzău (1980-1982) a fost ales Mitropolit al Ardealului, având în jurisdicție și Arhiepiscopia Clujului, Vadului și Feleacului; al doilea, după ce a ajuns Arhiepiscop în orașul unde organizase grevele studențești de la Cluj și a primit, pe lângă anii de temniță grea și interdicția de intra în oraș. Ambii au trecut prin temnițele comuniste, e drept cu intensități ale tratamentului diferit. Ambii au fost mitropoliți, deși Bartolomeu Anania, a fost succesor parțial al Mitropolitului Antonie, deoarece, după alegerile de Mitropolit al Transilvaniei, a doua zi, o parte din Ardeal s-a dus Cluj, apărând o nouă mitropolie. A fost prima negare a principiilor statuate în legea cultelor din 1948, care prevedea că Mitropoliile se organizează doar în provinciile istorice și prevederile mai vechi care spun că organizarea bisericească o urmează pe cea civilă.

Continuând pe șirul asemănărilor, ambii au legături cu America. Bartolomeu Anania ajunge în America pentru a fi ferit de urmările unei detenții cumplite, pe care o descrie memoriile sale, Antonie Plămădeală, doctor la Oxford și reprezentat al Bisericii Ortodoxe Române în toate forurile ecumenice, poposește în Statele Unite cu misiuni diplomatice, poate asemenea ierarhilor de altădată, în vremea în care clauza națiunii celei mai favorizate, obținute de România pentru jocul aparent rebel al lui Ceaușescu și pentru simularea drepturilor omului percepută corespunzător de americani, dar cultivată pentru a crea breșe dincolo de Cortina de fier, era în pericol. Această întâlnire a creat speculații sau curiozități greu de satisfăcut astăzi, dar, cumva stimulate de relatarea făcută în memoriile sale de Bartolomeu Anania.

Pe șirul asemănărilor dintre cei doi putem continua mult. Am să mă mai opresc doar la două asemănări și o deosebire. Ambii au dorit și nu au reușit să ocupe scaunul patriarhal. Antonie Plămădeală era văzut ca viitor patriarh. Cultura, eleganța, talentul predicatorial, stilul administrativ îl recomandau. În fața fostului Patriarh Teoctist nu s-a putut impune, deși în 1986 avea deja vechime în calitate de Mitropolit, iar longevitatea fostului patriarh s-a constituit într-o piedică în calea posibilei succesiuni. Mitropolitul Bartolomeu Anania a avut îngăduința divină de a prinde și ultima alegere de patriarh, dar a pierdut la vot.

Există, așadar, destule asemănări, unele căutate, poate, altele întâmplătoare, aceasta dacă este ceva întâmplător în viață.  Sunt și aspecte de esență, de fond, care trag linie de demarcație între cei doi: unul era teologul-literat, celălalt literatul teolog. Fără dubiu, ambii au o operă vastă. Dincolo de prezența pe scena vieții publice, au fost personalități profunde, care nu și-au irosit talantul, ci au lăsat în urmă o moștenire culturală importantă. Antonie, a scris mult – iar Dicționarul teologilor înregistrează cu destulă acribie munca sârguincioasă a mitropolitului. Lucrări de spiritualitate (tradiție ți libertate în spiritualitatea românească, Ca toți să fie una, etc.), lucrări cu caracter istoric ( Lupta împotriva deznaționalizării românilor din Tranvilvania în timpul dualismului austro-ungar în vremea lui Miron Romanul (1874 - 1898), după acte, documente şi corespondențe, Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918), după documente, acte şi corespondențe rămase de la Elie Miron Cristea), cărți de istorie literară centrate pe scoaterea în evidență a rolului pe care l-au avut unii slujitorii ai Bisericii în viața culturală și literară a poporului român ( Clerici ortodocși ctitori de limbă și cultură românească, Dascăl de cuget și simțire românească, Leon Asachi în cultura română), predici pline de pilde și istorioare, unele culese și repovestite din operele scriitorilor ruși sau occidentali ( Tâlcuri vechi la texte noi, Cuvinte la zile mari ), însemnări și recenzii ( Gânduri pentru frumuseți albe),biografii ( Cine sunt eu? Ce spune eu despre mine convorbiri cu Arhimandritul Teofil Pârâian)  și un roman (Trei ceasuri în iad, București, 1970, ediția I, 1993, Edit. Junior Club , 303 p.) Mitropolitul Antonie a fost un teolog literat. A fondul este teologic, forma primește adesea formă literară. Literatura este un vehicul, o pasiune căreia i-a alocat multe ore de lectură în vasta și organizata bibliotecă pe care o avea și pe care am zărit-o în copilărie prin deschizătura ușii biroului unde fostul episcop al Buzăului (1980-1982) lucra după un program bine structurat și saxon organizat. De fapt, în cei doi ani de activitate la Centrul Episcopal de la Buzău a amplificat cursul unei culturale vechi, transformând locul într-o universitate culturală. Mari personalități de pretutindeni treceau pragul palatului brâncovenesc de la Buzău. Scriitori, poeți, filozofi, teologi de anvergură europeană, actori. Pleșu, Liiceanu, Geo Bogza, Besoiu sunt doar câteva nume care au vizitat Buzăul. Antonie Plămădeală era așadar amfitrionul acestor întâlniri pline de sevă.

Pe de cealaltă parte, Valeriu Anania era un literat teolog. Scriitor talent. Logician bun. Vorbitor organizat. Flexibil în folosirea diferitelor stiluri și genuri literare, prieten cu Tudor Arghezi sau Gala Glaction – cel care a rămas repetent să fie coleg cu Arghezi -, lasă în urmă o teologie bine lucrată semantic – iar conținutul textului Biblic tradus este o dovadă- și o operă literată care izvorăște din ființa lui, fără să dea impresia trudei Mitropolitului Antonie.

Ambii au fost clerici și au împărtășit această condiție în raport cu condeiul. Statutul acesta impune un unghi de abordare specific și anumite colmatări tematice. Cel mai bine definește relația cleric-scriitor caracterizarea sau chiar butada referitoare la Galaction: când Galaction a intrat în cele nici Biserica nu a câștigat și literatura a pierdut.  Desigur, este asumată coabitarea dintre slujitor al Domnului și scriitor la cei doi ierarhi, evident cu efecte tematice și de abordare. Dar cum ne place să întrebăm ce ar fi fost dacă? Oare ce ar fi fost dacă erau doar scriitori? Dumnezeu știe! Oricum, Valeriu Anania s-a bucurat de succes literar consistent. Antonie Plădeală, se regăsește mai mult în Biserică și din acest motiv cred că este mai degrabă teologul – literat.

Și pentru a încheia șirul paralelismelor, cei doi au în comun o alcătuire alegorică ce se apropie sub aspectul ermetismului epic. Realizarea aparținând lui Valeriu Anania se numește Străinii din Kipukua, iar cea a lui Antonie Plămădeală Trei ceasuri în iad. Acțiunile sunt diferite, plasarea în timp și spațiu este total diferită, în fine, subiectul în sine este altul. Și totuși, după ce încerci să pipăi atent cu mintea cele două romane ai senzația unui deja vu. Ai sentimentul unei continuități a părții nevăzute. Ambele par avea un mesaj identitar asemănător. În străfunduri simți aceiași curenți de gândire și un ermetism influențat de condiția clericală, care impune filtre conștiente sau mai puțin conștiente de expunere, ceea ce dă complexitate fără să complice operelor, dar nu fac deloc ușoară viața cititorului obișnuit cu fluide care nu trebuie prea mult analizate înainte de îngurgitare. Cele două romane te mai fac să bați și pasul pe loc și chiar să mai dai și câte un pas înapoi. Cititul galop sau la pas este exclus. Densitatea culturală nu te lasă. Ai nevoie să urmărești cu creionul ceea ce citești. Ermetismul lucrărilor este accentuat și de faptul că cele două lucrări au fost scrise în comunism. Pare că cititorul este mai puțin vizat. Cel care reprezentat principalul ochi era cenzorul. Cenzura a făcut astfel literatură și nu doar a blocat-o și mutilat-o. În cazul celor două romane scrierea pare un joc de șah, în care fiece mutare avea o amploare de gândire atât de mare încât adversarul, regimul, să nu te prindă în șah. Deci, pe lângă prima autocenzură din motive de apartenență, autorii au avut nevoie de încă un pas în profunzime, pentru a depăși sensibilitățile de interpretare ale lectorilor impuși de sistem. Fără această manieră de alcătuire cele două opere nu ar fi apărut. Chiar dacă s-au prins cei ce puteau bara tipărirea, complexitatea alcătuirii le-a permis să se închidă ochii și cărțile să vadă lumina tiparului.

Pentru cele două romane precizarea și înțelegerea contextului scrierii este fundamental. Sigur, seamănă cu unele scrieri actuale care folosesc psihanaliza, iar cititorul mai puțin cunoscător al vremurilor ce au trecut poate să le descopere în cheie modernă, să spunem. Realitatea însă este diferită. Sunt alegorii care au ca scop exprimarea unor părți autobiografice care îi apropie pe cei doi autori în gândire și acțiune literară, pentru că au împărțit aceleași vremuri și același spațiu. Cele două romane sunt așa de diferite și totuși atât de asemănătoare. Probabil, peste ani, când duhul regimului care a fost se va risipi, limba în care au fost scrise se va uita, iar sensul dat de cititor va fi altul. Trebuie menționat totuși că scopul modului de alcătuire a celor două romane a fost diferit. Autorii trebuiau să fie cu un nivel de inteligență mai sus decât autoritățile diriguitoare pentru ca mesajul lor să poată zbura spre public.

Sunt interesante cele două romane. Au în spate doi oameni cu experiențe culturale vaste, dar și cu istorii persoanele greu de imaginat astăzi. Trei ceasuri în iad nu pare a fi o extindere a talentului unui romancier, ci mai degrabă o dorință de a transmite un mesaj care nu putea fi ambalat altfel. Este un text cu simetrie saxonă a frazei, cu note corecte așezate pe partitură, dar cu sunete care surprind în clipa atingerii textului. Auzi muzica, dar parcă din ea nu se naște pofta repetitivă a refrenului, ci îți vine să fredonezi altceva, să iei partitura în mână și să vezi dacă tonul este cel indicat sau trebuie să faci un exercițiu coral și să cânți pe altă voce, ba coborând cu baritonii în adânc, ba decolând cu sopranele.

Străinii din Kipukua are la fel de mult miez cultural ca Trei ceasuri în iad , dar în ceea ce privește stilul este diferită. Forma aerobică a scrierii permite cititorului să se strecoare mai ușor printre evenimente, chipuri, oameni, zei și enigme.

Oricum au fost două opere săltate peste cardul cenzurii și trimise în lume. Pot fi citite în scopuri literare, pentru stil, dar pot fi privite și ca forme de manifestare a libertății interioare în vremuri de îngrădire. Merită citite, deschide ferestre multiple, dar nu este un demers ușor. Citirea lor, mai ales a romanului Trei ceasuri în Iad seamă cu experiența trăită de personajul următoarei istorioare, împrumutate din Tolstoi de către Antonie Plămădeală și și așezat în manieră proprie în cartea Tâlcuri noi la texte vechi. Îl repovestesc și din memorie, mai ales că mica povestioară pare să aibă legătură cel puțin cu titlul romanului.

  Se spune că era un călugăr ce îndura o cumplită suferință și își tot ruga moartea spunând:

-        Mai bine m-aș chinui trei ceasuri în iad decât să rabd atâta suferință!

Dumnezeu, tot auzind tânguirea monahului i-a trimis în cele din urmă un înger cu care să facă înțelegerea, după voia lui. A mers monahul în iad și au început chinurile. Se chinuia și se chinuia și parcă trecuseră sute de ani, iar îngerul nu mai venea să-l scoată. Disperat a început să-și schimbe gândurile la adresa îngerului spunând:

-        Neserios înger! M-a uitat aici!

Dar, în cele din urmă îngerul apare. Călugărul cu speranță îl întreabă de ce l-a lăsat atât de mult timp și de ce și-a încălcat înțelegerea. Însă îngerul i-a răspuns:

-        Nu a trecut decât o oră!

Probabil scrierea criptată a acestor texte de roman au fost un iad. Un iad cu multe ceasuri, în care trebuia să ocolești ceea ce ar fi fost normal să spui direct, să găsești căi ocolitoare pentru a călători cu ideile prin hățișul ideologic, să suferi imposibilitatea de a te exprima pe tine și totuși să găsești modalități de a spune ce simți. Cât de crunt a fost iadul comunist e greu de evaluat din postura mea, care am prins doar mică perioadă. Merită însă pătrunderea în experiența celor care au fost nevoiți să trăiască, să scrie și să gândească, privind cu ochii tulburi spre orice orificiu în așteptarea îngerului salvator. A venit el în sfârșit? Poate că nu, însă zugrăveala actuală a iadului parcă nu-l mai arată ca fiind atât de negru cum este prezentat în romanul alegorie Trei ceasuri în iad.

                                                                                        Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »