Cronici: ianuarie 2018

11 sfaturi ale Sfântului Ioan Gură de Aur

Adăugați o legendă

1.Nu încetez de a vă ruga, de a vă ruga cu lacrimi şi a vă cere ca, înainte de toate celelalte, să daţi copiilor voştri o bună educaţie. Dacă-ţi iubeşti copilul, arat-o prin educaţia ce i-o dai. De altfel, ai şi răsplată. Creşte un atlet pentru Hristos! Învaţă-ţi copilul din prima vârstă să trăiască cu evlavie în lume!

2. Învaţă-ţi copilul să nu pună nici un preţ pe bani, nici pe slava omenească, nici numai pe viaţa de aici. Dacă va avea astfel de gânduri, va fi un înţelept.

3. Să nu ne străduim, dar, să adunăm bani, ca să-i lăsăm copiilor noştri, ci să-i învăţăm virtutea şi să chemăm peste ei binecuvântarea lui Dumnezeu. Aceasta e cea mai mare bogăţie.

4. Ascultă cum se îngrijea Iov de creşterea copiilor lui! Nu-i răsfăţa peste măsură, aşa cum facem noi, ci le cerea să aibă viaţă desăvârşită. Dacă aducea jertfe pentru păcatele neştiute ale copiilor lui (Iov 1, 5), gândeşte-te ce judecător aspru era al faptelor lor ştiute!

5. Un tânăr de a cărui educaţie nu te ocupi este ca un pământ înţelenit pe care cresc mulţi spini. Să aruncăm, dar, asupra tinerilor focul Duhului Sfânt, să ardem dorinţele lor rele, să întoarcem brazdele ogorului sufletului lor şi să-i facem gata de a primi sămânţa. Să arătăm lumii pe tinerii noştri mai cuminţi şi mai înţelepţi decât bătrânii păgânilor.

6. Care artă poate fi egală cu arta de a educa sufletul copilului, de a-i forma mintea tânărului? Cel care practică această artă trebuie să fie mai priceput şi mai talentat decât un pictor şi decât un sculptor.

7. Voieşti a-l lăsa pe copilul tău bogat? Învaţă-l să fie om bun şi cinstit.

8. Învaţă pe copil să fie îngăduitor şi bun cu oamenii.

9. Să-i creştem pe copii cu multă sârguinţă în legea lui Dumnezeu şi să îndepărtăm pe cei tineri de orice răutate, mai cu seamă de neînfrânare şi împrăştiere.

10. Sufletul copiilor este ca pânza albă care în orice fel se va vopsi întâi aşa va fi până la sfârşit. Chiar de ar vrea cineva să o vopsească cu altă culoare, pururea se arată vopseala cea dintâi. Aşa şi copiii cei mici, când se obişnuiesc la bine, cu anevoie se întorc la rău.

11. Creşteţi pe copiii voştri întru învăţătura şi certarea Domnului, cu multă băgare de seamă.

Citiți mai departe »

Finalitatea educaţiei în concepţia Sfinţilor Trei Ierarhi

Trăim astăzi într-o lume care, deşi îşi caută armonia, este bruiată de note false şi discordante. O lume care, de multe ori, nu ştie să-şi aleagă calea de vieţuire şi reperele esenţiale. Tocmai de aceea, Biserica propune sfinţenia, ca unic drum de urmat. Pe această cale nu suntem singuri, ci suntem însoţiţi de sfinţi, ca modele accesibile nouă tuturor.

Sfinţii Trei Ierarhi – Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, prin preocupările lor comune, au determinat pe trăitorii veacului al XI-lea să-i serbeze împreună. Alături de „cei trei luminători“ ne aflăm astăzi, la sărbătoarea lor şi la sărbătoarea noastră.

Este sărbătoarea lor, pentru că au fost oameni aleşi, aici pe pământ, şi sfinţi, în cerul lui Dumnezeu. Este sărbătoarea noastră, pentru că ne bucurăm de prezenţa spirituală a lor şi avem garanţia că primim sprijinul pentru a nu greşi calea şi a ne orienta din vreme.

Elevul dintr-o şcoală teologică, la admitere, alături de dreptul vizibil de a urma respectiva instituţie de învățământ, primește şi oblăduirea şi modelul celor trei Sfinţi Ierarhi.

Astfel, el înţelege de la Sfântul Grigorie de Nazianz înalta teologie; înţelepciunea şi priceperea în propovăduirea cuvântului dumnezeiesc o învaţă de la Sfântul Ioan Hrisostom, iar modul eficient şi bine organizat, în care poate să-şi ajute aproapele, îl percepe de la Sfântul Vasile cel Mare.

Modelul educaţional propus de Sfinţii Trei Ierarhi şi finalitatea acestuia este mereu actuală, deoarece cultura pe care au acumulat-o în timpul studiilor a fost completată prin viaţa de sfinţenie.

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în Cezareea Capadociei, în familia unui bogat avocat şi retor. Marele arhiereu şi păstor de suflete a avut o cultură aleasă, formată prin studii îndelungate şi riguroase la Cezareea, Constantinopol şi Atena. A legat o strânsă prietenie cu Sfântul Grigorie de Nazianz. A fost profesor de Retorică, în anul 364 a fost hirotonit preot, iar şase ani mai târziu îl găsim episcop de Cezareea. S-a impus printr-o intensă activitate pastorală şi socială. A înfiinţat instituţii de asistenţă socială, azile şi şcoli. Propovăduitor al vieţii ascetice, el a reglementat viaţa anahoreţilor, care era fie una eremitică, fie organizată în comunităţi mai mici. Principalele sale scrieri sunt: Învăţături morale, Regulile mari şi mici, Despre credinţă, Omilii.

Sfântul Vasile cel Mare promovează o educaţie a libertăţii bine orientate. Fără a interzice cultura profană, îi ghidează pe tineri prin cuvintele: „Nu trebuie cu totul să urmaţi acestor bărbaţi, pe unde vă vor duce, încredinţându–le cârma minţii voastre, ci primiţi din cărţile lor numai cât este de folos“. „Dacă suntem înţelepţi, să luăm numai ce este cât mai aproape de adevăr“.

În viziunea Sfântului Vasile cel Mare, toată cultura joacă rolul de podoabă a spiritului. Fiecare demers intelectual îşi are rolul său în dezvoltarea spiritului şi înţelegerea adevărurilor divine. Această concepţie este exprimată în cuvintele: „După cum vopsitorii şi-au pregătit mai întâi, prin anumite lucrări, pânza ce trebuie să primească vopseaua şi numai apoi o pun în purpură sau în vreo altă culoare, tot aşa şi noi, dacă dorim ca icoana virtuţii să rămână neştearsă tot timpul, după învăţarea acestor cunoştinţe din afară (din cultura clasică) vom asculta pe cele sfinte şi pline de taine; după ce ne-am obişnuit să vedem soarele în apă, ne vom uita la lumina cea adevărată“.

Sfântul Vasile cel Mare acceptă ambele laturi ale culturii, atât cea spirituală, cât şi cea intelectuală, însă nu le aşează pe aceeaşi treaptă. Dobândirea unor cunoştinţe intelectuale nu trebuie să ducă la neglijarea culturii inimii. Soarta omului în eternitate depinde de educarea inimii. Un suflet ţinut în umbra intelectului iubeşte adesea ceea ce nu este vrednic de iubit şi urăşte ceea ce ar trebui să iubească.

Ideea pregătirii prin educaţie pentru lumea cealaltă a fost preluată şi de către marele pedagog Comenius, câteva secole mai târziu.

Educatorul este îndemnat de către Sfântul Vasile cel Mare să ţină un echilibru just între asprime şi indulgenţă: „Dascălul trebuie să se poarte nu numai cu autoritate, dar şi cu blândeţe, şi invers, nu numai cu blândeţe, ci şi cu autoritate“.

Educaţia trebuie să fie însoţită întotdeauna de dragoste, după cum afirmă Sfântul Vasile cel Mare: „Dragostea este un mare dascăl, în stare de a întoarce pe cineva din rătăcire, de a-i preface viaţa, de a-l conduce spre filozofie şi din piatră a-l face om. Dragostea ştie să facă pe om înţelept, după cum ştie a-l face şi blând“.

Sfântul Grigorie de Nazianz s-a născut la Arianz, aproape de Nazianz, în anul 329. Studiile le face la Cezareea Capadociei, Cezareea Palestinei, Alexandria şi Atena. Este hirotonit preot şi apoi episcop de Nazianz, în anul 372. În 379 devine episcop al Constantinopolului. S-a remarcat printr–un excepţional talent oratoric şi literar. Principalele sale opere sunt: Cinci cuvântări teologice, Cuvântări ocazionale, Scrisori.

În toate acest scrieri ale sale găsim un început de pedagogie profesională. În operele sale pot fi întâlnite mai multe principii pedagogice privind respectarea particularităţilor individuale, accesibilitatea cunoştinţelor, continuitatea învăţăturii.

Sfântul Grigorie de Nazianz consideră cultura un îndelung proces de selecţie a ceea ce este bun şi folositor, reamintind că, între toate bunurile pământeşti, pe primul loc stă educaţia – educaţia în înţelesul de cultură.

Cultura, după Sfântul Grigorie de Nazianz, are un rol purificator, care înalţă şi înnobilează, conduce pe drumul autoperfecţionării, alimentând neîncetat setea pentru desăvârşire spirituală.

Teologul, ca om al Bisericii, trebuie să fie cunoscător al culturii, dar, în acelaşi timp, să aibă o viaţă care vibrează cu normele Sfintei Scripturi.

Cultura laică este considerată ca o sursă de comparare şi exprimare a culturii teologice.

Secretul educaţiei creştine stă în strădania continuă de a asigura instinctelor din om o funcţionare normală, spre binele lui şi al semenilor lui, şi a nu le lăsa să devieze catastrofal în patimi.

Educaţia, prin urmare, este îndeosebi exerciţiul eroic al voinţei, constă în efortul suprem de a păstra pe om la nivelul sublim al purităţii şi simplităţii.

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut la 347, în Antiohia, ca fiu al unui militar. Rămas orfan de tată, este crescut de mama sa. Studiază dreptul, filozofia şi retorica, şi îşi desfăşoară activitatea ca avocat. Se retrage, însă, după ce cunoaşte o oarecare faimă, din cauza dezgustului faţă de viciile omeneşti. În anul 369 trece la creştinism şi se dedică studierii textelor biblice. În 374 se retrage timp de 4 ani în Munţii Antiohiei. În 386 este hirotonit preot, iar în 397 devine patriarh al Constantinopolului. A lăsat o bogată operă alcătuită din: Omilii asupra Sfintei Scripturi, Despre pocăinţă, Despre preoţie, Despre slava deşartă şi despre educaţia copiilor.

Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre finalitatea educaţiei este expusă în lucrarea „Despre slava deşartă şi despre educaţia copiilor“. Această operă constituie un adevărat tratat de pedagogie, conţinând precepte de o modernitate ce ne impresionează.

Sfântul Ioan Hrisostom consideră educaţia o chestiune capitală, din lipsa ei decurgând toate relele posibile. Un copil fără educaţie este considerat potrivnicul tuturor, al lui Dumnezeu, al naturii, al legilor, al vieţii sociale. A educa, ne sugerează Sfântul Ioan Gură de Aur, înseamnă a purta grijă copiilor şi tinerilor în ceea ce priveşte curăţia sufletească şi buna–cuviinţă, a-l creşte pe copil moral, om drept, a-l creşte în evlavie, a-i modela inteligenţa, pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui.

La acest proces educativ este părtaş atât învăţătorul, cât şi ucenicul. Sfântul Ioan Gură de Aur cere dascălului ca demersul său instructiv să fie însoţit de dragoste: „Înainte de toate, dascălul adevărat trebuie să aibă dragoste“.

Finalitatea acestei relaţii ucenic - învăţător este considerată benefică atât unuia cât şi celuilalt, Sfântul spunând: „Virtutea ucenicilor recomandă pe dascăl mai mult decât orice scrisoare“.

Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă, totodată, ca părinţii să admită copiilor accesul la pregătirea pentru o anumită profesie, pe care să o exercite fără rapacitate, şi să îndeplinească acele sarcini de care sunt capabili, cu condiţia ca aceste ocupaţii să nu prilejuiască făptuirea unui păcat.

Sfântul Ioan Gură de Aur recunoaşte că educaţia simţurilor este de mare importanţă. Aceasta se poate realiza cu precădere prin exemplul personal. Sfântul consideră că cea mai mare calitate a educatorului este convergenţa dintre vorbă şi act: „nimic nu este mai rău decât un dascăl filozof numai în cuvinte, iar nu şi în fapte“. Educatorul trebuie să fie convins de ceea ce spune şi ceea ce face, căci altfel nu ar putea să-i influenţeze în bine pe alţii. El trebuie să arate o cale precisă de urmat: „A învăţa pe cineva e lucru uşor, însă a-i arăta o cale oarecare, sau, mai bine zis, un mijloc sigur prin care să se realizeze cu uşurinţă cele învăţate, aceasta este de admirat“.

Din punct de vedere creştin adevărata educaţie este aceea care trece prin suflet şi duce la intelect, făcându-l pe cel ce o primeşte să–şi păstreze puritatea sufletească şi să meargă pe calea sfinţeniei.

Există o strânsă legătură între copil şi sfânt, între sufletul copilului şi sufletul sfântului. Sfântul este creştin desăvârșit dar, în acelaşi timp, şi copil desăvârşit. Sfântul se salvează de maturizarea prin păcat, de care este ispitit în lumea aceasta. Precum valurile mării macină pe nesimţite ţărmul de piatră, tot astfel valurile vieţii nimicesc cu timpul blocul de candoare al copilăriei.

Numai cine cunoaşte copilul înţelege cât de mult s-a depărtat de puritatea cu care a venit pe lume şi simte ridicându-se din adâncul fiinţei lui dorul de a redeveni copil. Acest dor, pe care îl caută cu atâta insistenţă poeţii, e nostalgia după candoarea unui Rai dispărut. În mijlocul acestui Rai sfinţii au trăit însă încă de aici.

Îngrămădirea obsedantă a elementelor intelectuale, duce la rătăcirea spiritului, care poate lua drept adevăr ceea ce nu este în realitate şi poate trece nepăsător pe lângă adevărul pe care îl caută.

Caracteristica semidoctului este aceea că nu-şi dă seama de limitele ştiinţei omeneşti şi ia drept absolut ceea ce este fragmentar şi relativ.

Numai ştiinţa ce Îl caută pe Dumnezeu are finalitate. Când cunoşti pe Dumnezeu, toate lucrurile din această lume ţi se luminează prin El. Când iubeşti pe Dumnezeu, toate lucrurile din lume ţi se vor părea bune de iubit.

De aceea, conceptul de educaţie la Sfinţii Trei Ierarhi este unul care are în vedere o pregătire intelectuală învăluită într-una spirituală.

Truda educatorului adevărat nu este de a-i face pe copii asemenea lui, ci să-i salveze pentru toată viaţa în simplitatea de spirit şi în curăţia inimii.

Ceea ce urmăreşte educaţia creştină este realizarea unei personalităţi religios-morale, trăirea în Hristos şi cultivarea dragostei pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

O generaţie nouă este o primăvară nouă. Şi ea este menită sigur veştejirii, dacă dorim să o creştem după asemănarea modelelor abstracte, impersonale şi intelectualiste propuse de o parte a culturii profane. Există un singur mijloc de a o salva: când educaţia fundamental reformată va creşte copilul după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Paul Iulius Negoiță

Gânduri rostite in anul 2001, pe vremea profesoratului la Seminarul Teologic Buzau, cu ocazia hramului Sfinților Trei Ierarhi, ocrotitorii spirituali ai instituției.

Citiți mai departe »

Sfântul Mucenic Trifon - Ocrotitorul holdelor

Creștinii de pretutindeni şi din toate timpurile sunt uniți între ei atât prin credinţă cât şi prin şirul neîntrerupt al sfinţilor care împodobesc calendarele. Pentru creștini sfinţii sunt modele care le amintesc de faptul că învăţătura lui Hristos nu este o abstracţiune, ci un mod de viaţă posibil şi necesar. Sfinţii sunt persoane care transcend veacurile şi devin contemporani cu fiecare generaţie , cu fiecare creştini. Creştinii pot găsi modele personale. Calendarul creştin are pe filele sale chipuri de sfinţi din diferite regiuni, timpuri, cu diferite îndeletniciri sociale şi profesionale. Firul de legătură între ei este unul singur - credinţa în Iisus Hristos.

În şirul sfinţilor se află şi mucenicul Trifon - ocrotitorul holdelor. Sfântul mucenic Trifon a trăit în secolul al III-lea, într-o localitate din provincia Frigia, situată în Turcia de astăzi, fiind martirizat în timpul împăratului roman Decius. Biserica îl pomeneşte la 1 februarie. Pentru creştinii agricultori din anumite regiuni ale Buzăului, şi mai cu seamă legumicultorii, ziua de 1 februarie este aşteptată deoarece în această zi se citesc rugăciunile de binecuvântare a holdelor şi cele de alungare a tuturor dăunătorilor.

Cu toate că în producţia agricolă actuală se folosesc substanţe chimice pentru protejarea plantelor de diferiţi dăunători, agricultorii consideră că rugăciunile de la 1 februarie – Moliftele Sfântului Trifon – sunt aducătoare de rod bogat, iar dăunătorii nu se apropie de ogorul şi seminţele stropite cu agheasmă de către preot.

Un fragment din rugăciunea Sfântului Trifon sună astfel: “ Să nu stricați nici holda, via nici grădina, nici orice pom roditor sau neroditor; nici frunza legumelor să nu o stricaţi din cuprinsul şi locul robului lui Dumnezeu. Iar de nu mă veţi asculta pe mine şi veţi călca blestemul cu care v-am blestemat, nu vă voi pedepsi eu smeritul şi nevrednicul Trifon, ci Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov, care va veni să judece viii şi morţii. Pentru aceasta precum v-am zis vouă: duceţi-vă în munții cei pustii, în copacii cei neroditori … ieşiţi din locurile acestea şi vă duceţi în locuri neumblate şi fără de apă şi neroditoare, cum mai înainte am zis vouă. Ieşiţi din locul şi cuprinsul robilor lui Dumnezeu, care pe mine mă cheamă in ajutor…”

Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Duminica Vameșului și Fariseului – fereastra Domnului și fereastra omului

Doi oameni s-au dus să se roage în Biserică. Unul dintre ei era fariseu, iar celălalt vameș. Primul, fariseul, reprezenta tipologia omului care se luptă pentru desăvârșire. De aceea contemporanii îl priveau cu respect, deoarece pe buzele lui invocarea respectării legii era nelipsită. Celălalt era vameș. Ce mai putem spune despre reputație când i-am amintit îndeletnicirea, îndeletnicire cu un conținut diferit de cel de astăzi. Practic, vameșii erau perceptori care jupuiau poporul, se foloseau de forța lor administrativă, îi umileau pe concetățeni și le impuneau sarcini grele, astfel încât venitul lor să fie cât mai mare, iar plata către autoritățile romane să fie suficientă pentru a-și menține oficiul. Vameșii vremurilor de atunci erau urâți de popor, deoarece abuzau de forța publică pe care o aveau și jupuiau poporul de bani, iar simpatica oamenilor nu este niciodată afectată mai cumplit decât atunci când vine vorba de bani. Dacă ne-am gândi ce ne-a deranjat cel mai mult în relațiile cu unii și cu alții vom constata că am fost destul de afectați în sufletul nostru de impunerea unor sume pe care le-am considerat nemeritate sau nedrepte. Cât am fi de detașați de cele materiale, totuși un blocaj…să-i spunem comportamental intervine în relația cu cei care impun diferite dări. În fine, nici oamenii din timpul Mântuitorului nu reacționau diferit, iar vameșul reprezenta tot ce era mai degradat sub aspectul respectului semenilor. Oamenii trăiau frustrarea neputinței de a-și apăra agoniseala de acești vulturi răpitori. Deci îi urau pe vameși.

Deci, avem în textul evangelic o antiteză între doi reprezentați ai tagmei lor și, dacă ar fi să lucrăm cu categorii sociale, prin deducție logică toți fariseii erau buni și toți vameșii erau răi și astfel trebuia să-i vadă societatea, iar Dumnezeu ar fi trebuie să privească lumea prin aceleași ferestre.

Ei bine, Mântuitorul a dorit să arate că ceea ce ne definește pe fiecare dintre noi nu este poziția noastră socială, aderența la o categorie sau alta profesională, ci faptele și atitudinea noastră. Mântuirea obiectivă oferită de Dumnezeu omului în general poate fi impropiată subiectiv, individual, de fiecare dintre noi în funcție nu de ceea ce suntem, de locul unde suntem, ci de felul în care suntem.

Deci, granița categoriilor sociale desenată de societatea timpului se dovedește a fi falsă și conjuncturală. Fariseul nu era ce părea și nici vameșul nu se comporta cum ne-am fi așteptat. Deci, nu toți fariseii erau buni și nici toți vameșii răi. Iar Mântuitorul nu făcea evaluări publice omenești, de dragul rangului și al diplomației. Spunea adevăruri care dureau și nu dulcegării protocolare. De aceea, despre farisei au avut adesea exprimări plastice și aspre. I-a considerat lupi răpitori îmbrăcați în piei de oaie, orbi, fățarnici, morminte văruite, etc.

Confruntarea publică la care erau puși în pilda Mântuitorului fariseul și vameșul nu era un turnir, nici o dezbatere, ci în momentul cel mai intim al existenței noastre spirituale: rugăciunea. De aceea îi așeză în templu, acolo unde ochiul semenului poate citi exteriorul, însă Domnul vede adâncurile cugetului.

Și iată cum suna zisa fariseului către Domnul: Mulțumescu-ți, Doamne, că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitor, nedrept, sau și ca acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână și dau zeciuială din toate câte le câștig. Era sau nu prea era rugăciune…Era adresată Domnului sau propriei vanități? Ce rol mai putea avea Dumnezeu în așa situație? Sună a laudă și nu a rugăciune. Este ca atunci când mergi să te spovedești și începi să înșiri păcatele tuturor, comparându-le cu dreptatea și cinstea ta, uitând că în realitate tu ești subiectul momentului și despre păcatele ar trebui să faci vorbire.

Tot așa și fariseu venise să-i atragă atenția Domnului asupra perfecțiunii sale. Plămada mândriei din el dospise și se înmulțise. Atât de parte a mers în actul său de glorificare a propriei persoane încât nu a fost suficient să se laude pe sine în fața Domnului, ci a considerat necesar să-I atragă atenția și asupra deficiențelor aproapelui. Socoteala lui personală cu Dumnezeu era încheiată și, atunci, trebuia să-i atragă atenția Domnului și asupra aproapelui. Dacă nu-l vedea? Dacă nu-l auzea?

Ce spune cu un soi de ură despre vameș fariseul: că este răpitor, nedrept…

După ce se ocupă de cel ce se ruga împreună cu el subliniindu-i defectele revine în forță la etalarea propriilor calități: postește, dă zeciuială din tot…și câte și mai câte laude și-o mai fi adus fariseul pentru a-l ajuta pe Dumnezeu să stabilească distanțe corecte. Deși era cunoscător legii vechi uitase în totalitate de cuvintele regelui David: jertfă cea mai plăcut lui Dumnezeu este inima înfrântă si smerită (Ps. 50) . Așa se ruga un rege….

Dar cum își făcea rugăciunea vameșul? …stand departe, nu voia nici să-și ridice ochii la cer, ci bătându-și pieptul zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul. Era, deci conștient de păcatele sale. Slujba îi crease mediul și prilejul să facă destule nedreptăți și probabil nu le ocolise. Acum avea inima strânsă de remușcări și de teama ca Dumnezeu nu-i va asculta ruga-i fierbinte. De aceea nu îndrăznea să-și ridice ochii spre cer. Smerit se ruga: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul! Adică, Doamne știi toate faptele mele, știi cât rele sunt. Tu știi toate! Iar eu – mai cugetă vameșul – știu că mila Ta este mai mare decât faptele mele. Iar-mi păcatele și fii milostiv.

Deznodământul celor două rugăciuni a fost unul previzibil pentru cei care au firescul lucrurilor și demnitatea de a-și recunoaște faptele nefericite și de a lăsa în seama Domnului evaluările. Mai îndreptat s-a întors la casa sa vameșul, conform textului scripturii.

Practic rugăciune vameșului îi adusese iertarea în fața Domnului. Din momentul acela nu mai conta ce spuneau oamenii. Domnul dădu-se verdictul. Pe când fariseul, prin formalismul lui putea privit din exterior ca având o viață ireproșabilă. Dumnezeu care vede toate a zărit altceva prin fereastra Lui. A văzut un om vanitos, ne iubitor de aproapele, formal în tot ce face. Un om cu un conținut viciat, pe care oamenii îl puteau considera un model, dar al cărui comportament Dumnezeu nu l-a primit.

Așadar, plăcerea de a plăcea oamenilor, târgul pe care ți-L imaginezi că-l faci cu Dumnezeu, sacrificiile pe care le faci din vanitate nu sunt bine primite. Inima smerită a păcătosului care are curajul să spună că a greșit și dorința de a primi iertare sunt mai bine primite în fața Domnului decât eforturile vanitoase ale cuiva care deși nu încalcă legea este rece cu fratele său și are pretenții contractuale de reciprocitate în relația cu Dumnezeu.

Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Egalitate de șanse?!

Am avut prilejul unui parcurs destul de lung în calitate de inspector școlar. Am urcat treptele unei activități de anvergură mai largă și de pe fiecare treaptă lucrurile își schimbau unghiul sub care se destăinuiau. O singură schimbare reală nu am putut percepe: ameliorarea egalității de șanse. Dihotomia, falia dintre urban și rural are hăul constant. Nicio apropiere, nicio punte trainică. Sigurul mod în care s-a redus decalajul – un mod contestat de altfel – au fost modalitățile de accedere la liceu în perioada în care elevul din rural mișca mai bine în timpul evaluărilor și notele din clasele V-VIII aveau o pondere mai mare la examenul de admitere. În aceste vremuri, șansa accederii și amestecării – evident nu fără crampe – a ruralului cu urbanul prin licee era ceva mai vie.

În rest se păstrează decalajul, un decalaj creat de atâția factori perturbatori. Infrastructura, resursele de tot felul, distanțele, speranțele fac diferența și construiesc tipologii umane cu consistență diferită. Deși esența este comună tiparele deformează călătoria prin viață, încă din perioada școlarității.

Pentru o imagine clară referitoare la ceea ce afirm ar fi necesar un periplu în afara granițelor orașelor. Scăderea demografică a adus multe școli în ruină. Zac în uitare rușinându-se de cum arată și așteptând să fie iertate de umilința degradării în ochii tuturor. Așteaptă să-și încheie istoria cu ceva mai multă demnitate.

Un alt obiectiv ar putea fi vizitarea școlilor care sunt funcționale, unele dintre ele destul de bine întreținute. Cu toate acestea, o discuție cu elevii sau părinții ar putea duce la concluzia diferențelor de orizont și de oportunitate între elevii din mediul rural și cel urban. Șansa celor din rural o reprezintă o genă bună, o ambiție puternică sau o familie care acordă foarte multă atenție școlii. În rest, e greu să aduci la același nivel de șansă copiii dintr-un oraș cu cei care parcurg zilnic distanțe calculate uneori în ore. Îmi amintesc, spre exemplu de elevii de la Bisoca. O școală frumoasă, profesori implicați, dar copii care, în timp de iarnă, străbat kilometri să ajungă la școală. Acolo sobele sunt asemenea unui brad împodobit…cu pantofiori umezi, iar la lecții copiii stau în papuci. Mai poate fi vorba de egalitate de șanse?

Pe de altă parte, există un factor recent care afectează egalitatea de șansă: accesul la internet, pe care mai toți copii îl au. Internetul fără educație, fără orientare, nu este o sursă care să creeze oportunități decât în măsura în care școala dezvoltă spiritul critic, puterea de discernere și capacitate de opțiune.

Un acces liber la un spațiu virtual atât de vast poate anula sau diminua efectul școlii. Familia nu este de multe ori nici ea educată să înțeleagă ceea ce se întâmplă cu ea. Cu toate acestea, rămâne pe umerii familiei să facă ceea ce probabil nu este competentă: cizelare, orientare, rigoare în petrecerea timpului unui copil.

Dacă s-ar face o statistică care să vizeze inventarierea cărților cumpărate de multe familii din satele românești vom afla cam unde ne situăm. Îmi e teamă să mă gândesc la ce tip de cărți ar putea fi cumpărate, m-aș opri doar la cifre.

Deci, departe de școală, fără apetit, bani sau motivație pentru lectură, vlăstarele ruralului rămân pe seama profesorului google și a magicului televizor, care nu lipsește de nicăieri. Am văzut case care abia stau în picioare, dar au atârnate de colțul mai solid o parabolică, iar locuitorii, uitând de tot cea ar putea să facă, stau cu ochii zgâiți pe ecran, paralizați, privind la ceea ce nici pe marginea șanțului nu au putut vedea. Proliferarea mocirlei, a scandalului și a mocirlei, oferite de posturi de proastă calitate, înlătură orice șansă de acces la calitatea informației, la decență, la respect. Când bietul om, împreună cu familia vede ce vede de la vedete care apar la televizor, ce poate face decât imitație. Ura, disprețul, minciuna, gunoiul elimină șansa viitorului. Copii rămân în bătaia tuturor vânturilor, devenind candidați la tâmpire și ajutor social, ne înțeleg nimic din ceea ce face diferența dintre o ființă umană și o altă viețuitoare. Ce poate înțelege un copil sau un tânăr în urma unei conectări la sursele de informație precum cele netul sau televizorul, fără orientare? Vor crede că libertatea de a minți, de a manipula, de a jigni, de a șantaja, de a lenevi în fața unui ecran sunt drepturi mai presus de orice obligație.

În aceste condiții, egalitatea de șanse nu este posibilă. Rădăcinile etice, înțelegerea rostului vieții, capacitatea de a selecta informație de calitate, orientarea sănătoasă în viață sunt doar câteva deziderate greu de atins.

Am văzut miniștrii ai educației preocupați de diferite aspecte ale sistemului. De desființarea școlilor profesionale, de eliminarea auxiliarelor pentru care era încasat comisionul de predecesori, de reformarea sistemului sub aspectul formei, jucând la ruletă numărul anilor de studii care migrau ba spre liceu, ba spre grădiniță. Am văzut președinți preocupați de cumpărarea de armament, sau de alte aspecte care să întărească imaginea instituției prezidențiale. Nu am văzut încă nici un responsabil public care pună în mișcare un proiect de librării mobile, sau de școli de vară prin sate. Nu am văzut caravane și tabere decât politice, deși mi-aș fi dorit să văd echipe care să facă orientare profesională adevărată, să sprijine educația adevărată și egalitatea de șanse reală.

Ne-am luat noi arme și construim imagini prin care să uimim lumea cu puterea pe care o avem. Nu ne vor ajuta la nimic dacă prostia va învinge. Împotriva ei nu există armă, ci doar o trudă îndelungată, un interes comun și un efort susținut. Nu ar fi de mirare ca noi să ne temem și să ne protejăm de dușmanul extern în timp ce sucombăm din cauza prostiei interne.

Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Prea puțini!

Nu mă interesează politica militantă. Mă interesează politica socială și politicile publice. Îmi influențează vița și drept urmare vreau să le înțeleg și, de ce nu să le influențez. Dar ce fac dacă nu sunt în haită? Ca o mică paranteză, îmi amintesc cum un politician ma invita să fac parte din haină, că lupii numai în haită răzbesc. Poate, așa este. Dar dacă nu ai vocația turmei ce te faci? Ai dreptul la cuvânt sau trebuie să fii trimis acasă ca ultimul nebun. Ei bine, ai. Un stat normal respectă și un singur individ, atunci când cere ceva. Știți care a fost cea mai mare jignire la adresa protestatarilor anti-guvernamentali? Faptul că nu erau considerați suficienți la număr! Pentru a închide o prostie cum a fost aceea și un singur protestatar este suficient. Este mai important numărul sau principiul? Un infractor poate scăpa de legea penală dacă vecinii lui votează în majoritate pentru absolvire?

Citiți mai departe »

Cenzuri înțelepte

Sfântul Ierarh Epifanie

De la Episcopie veneau mai întotdeauna telefoane matinale, uneori chiar prea matinale. Erau în general convorbiri scurte, despre chestiuni legate de studierea religiei în școli sau de provocările administrative ale orașului. Interlocutorul era Preasfințitul Epifanie, care suna fără filtrele colaboratorilor, pentru că îi plăcea să aibă informații de la sursa competentă. Obișnuit cu acest stil și ritm de lucru trebuia - în calitatea mea de inspector de religie la Inspectoratul Școlar Buzău în vremea aceea -, să fiu tot timpul bine înarmat cu informație, pentru că nu-i scăpa nimic și era extrem de preocupat de domeniu. De aceea, nu m-a surprins telefonul. Era, parcă, puțin, cam devreme, undeva până în ora 7.

Răspund și aud vocea pe care o cunoșteam atât de bine

- - Părinte Paul! Unde ești? Mi se adresează fără altă formulă introductivă.

- - În drum spre serviciu! am răspuns eu, mai mult să impresionez cu modul matinal în care-mi încep munca.

- - Ai ceva urgent dimineață? Pe la ce oră ai putea trece pe la mine?

- - Pot veni chiar acum, sunt pe aproape, am răspuns eu reverențios.

- - Te aștept în Sfântul Altar, la Catedrală, îmi răspunde cu o oarecare urgență în glas.

Evident, m-am întrebat ce poate fi atât de urgent. Ce s-ar fi putut întâmpla. Erau destule probleme referitoare la studierea religiei în școlile publice în aceea perioadă de așezare al lucrurilor. Legislativ totul era clar - până la o mică confuzie legislativă creată de confuzul ministru Ecaterina Andronescu, în 2002, când se amesteca statul Religiei de parte a trunchiului comun cu cea de disciplină opțională -, însă constituirea unui corp profesoral de calitatea și selectarea lui dura, iar de aici veneau suficiente provocări.

Am ajuns sub teii proaspăt ieșiți din iarnă de pe Aleea Episcopiei, am parcat mașina și, cu oarecare emoție legată un posibil inconvenient creat de către colegii mei profesori, m-am îndreptat spre ușa din laterale a Catedralei Voievodale. Am intrat. Stătea cu fruntea sprijinită în cârja episcopală și se ruga. Fluxul luminii creat de deschiderea ușii l-a scos din meditație. Văzându-mă s-a îndrept brusc și a venit către mine.

- - Episcopii se ceartă între ei? M-a întrebat săgetându-mă cu privirea-i iscoditoare!

- - Nu…dar…

- - Nu sau da?

Eram deja încurcat. Nu înțelegeam întrebarea și nu pricepeam de ce îmi era adresată tocmai mie. Nu puteam fi victima unei intrigi de palat, deoarece nu făceam parte dintre cei care râvneau ceva și nici nu putea face apel la competența mea în dreptul canonic. La un subiect de drept, cu siguranță, mi-ar fi cerut să organizez în scris un anumit răspuns. Deci nu părea genul de interogație la care să aștepte argumente canonice.

- - Nu! Am răspuns eu precaut, dar nu suficient de convins.

- - Atunci în carte despre mine, în articolul e care l-ai scris, de ce se ceartă?

- - Am rămas puțin nedumerit…și de abia după câteva fracțiuni de secundă am început să intuiesc de unde venea revolta…

2003

Se pregătea un volum omagial, care trebuia să marcheze împlinirea vârstei de 70 de ani. Evident, am fost și eu invitat de părintele Costică Panaite, consilierul cultural al Episcopiei să am o contribuție. Cum poziția mea nu era una de colaborator direct și în același timp, pentru a evita prezumția de lingușire de care se învredniceau toți cei care aduceau laudă cuiva, chiar și doxologie meritată am evitat să scriu ceva legat direct de calitățile sale. Consideram că nu este firesc să fac alt tip de referiri, având în vedere vârsta, distanța ierarhică, dar și înțelegerea greșită a modului în care trebuie să mă raportez la anumite realități efective sau circumstanțiale. Părea rușinos să lauzi. Am devenit buni critici și observatori mediocri ai calităților celor din jur și, evident, am răsturnat valorile prin asemenea atitudini colective. De aceea, am considerat că un articol indirect, neutru m-ar caracteriza mai bine – deși, slavă Domnului aveam ce scrie de bine! Uzând de surse bibliografice, am încercat să abordez momentul cu originalitate și precauție. A trimis spre publicare un eseu despre Sfântul Epifanie Arhiepiscopul Ciprului, personalitate bisericească pe care Înaltpreasfințitul Epifanie o considera ocrotitor spiritual și în cinstea căreia a ridicat clădirile școlii și paraclisul de lângă Mănăstirea Rătești. În acest articol, bazat pe mărturii istorice, se pare că strecurasem și o eroare de oportunitate. În câteva fraze am redat un conflict pe care personalitatea abrazivă a Sfântului Epifanie l-a creat în relația cu Sfântul Ioan Gură de Aur. Împăcarea celor doi se pare că nu survenise în viața aceasta, dar nu era o ruptură, o schismă reală, și nici o ceartă în duh, ci o contradicție, reperată și menționată, poate cu prea mult mult patos, de istorie. Vorba Părintelui Bartolomeu Anania...oamenii deștepți se mai și ceartă. Nici între Sfinții Epifanie și Ioan Gură de Aur nu a fost osmoză. Iar istoria a păstrat acest amănunt, în fapt prea puțin relevant dacă privim realizările, luptele și suferințele celor doi ierarhi.

Aducerea Moaștelor Sfântului Ioan Gură de Aur

La momentul redactării articolului nu vedeam așa lucrurile. Consideram că teologia nu admite nici măcar omisiuni, nu doar originalități de fond. Greșisem se pare...și de aici venise urgența telefonului.
- Părinte Paul, dacă vrei să apară articolul te rog fie să-i împaci, fie să omiți acest aspect. Dar eu zic că ar fi mai bine să-i împaci. În asemenea volume este doar loc de pace. Iar dacă te-ai gândit , citind despre Sfântul Epifanie, că i-am împrumutat anumite calități mai dure și ai strecurat acest aspect în carte, să știi că nici eu nu m-am luptat decât să păstrez ceea ce este al Bisericii și să obțin drepturile pe care le are!
Am înțeles mesajul, am înțeles multe din acest dialog, am priceput ce înseamnă înțelegerea momentului, a oamenilor și mai ales ceea ce contează după o viață. Nu bătaia cu vorba rămâne, nici clocotul firii la întâlnirea cu ceea ce crezi că nu e drept sau corect, ci ceea ce construiești în oameni și în spațiu, ceea ce lași cu adevărat.
Nu i-am împăcat pe cei doi sfinți, nici măcar de dragul dialogului. Dar acum aș face-o...măcar în text.

Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Putin câte Putin

- Știi ce ar trebui la noi? zice Nae

- - Ce?

- - O tiranie ca în Rusia…

Textul a fost publicat în 1901. Este un fragment din Situațiunea lui Caragiale…și din nefericire dorința lui Nae a fost împlinită cu vârf și îndesat cinci decenii.

Scăpați din teribila strâmtoare, ne-am aruncat în brațele Vestului salvator. Am pornit pe calea democrației, despre care Churchill spunea că este un sistem politic prost, dar totuși cel mai bun din câte a inventat omenirea până acum. Oricum, democrația este singur formă de organizare care permite reforme fără violență. Instituțiile unei entități statale democratice permit folosirea rațiunii în abordarea chestiunilor politice.
Am devenit membrii în structurile euro-atlantice și ne-am schimbat total viața, descoperind libera circulație și economia de piață. Ne-am integrat în Uniunea Europeană. Am fost entuziasmați, dar romantismul anilor de început s-au cam dus. Colosul unional funcționează după bagheta germană, cu diezi francezi. Englezii și-au luat bemolii și au plecat. Sigur, în interiorul ori în afara Uniunii britanicii vor merge pe calea democrației tradiționale. România cea decisă este prezentată de unii deja obosită de atâta europenizare. Au și ei un grad de dreptate. Nu totul merg bine, însă soluția nu este fuga. De această dată nu e sănătoasă. Este important să negociezi și să-ți aperi interesul. Acolo este cheia viitorului. Cu toate acestea din ce în ce mai des se apar melancolii rusești. Propaganda rusă prin intermediul internetului este activă. Putin câte Putin se încearcă acreditarea ideii că modelul rusesc s-ar potrivi la noi. Melancolicii care au uitat de cozi, mizerie, frig, rații și granițe închise sunt interesați de subiect. Au votat până acum partidul care a fost cel mai aproape de comunism, iar acum sunt dezamăgiți și ar da înapoi. Alături de ei se mi adăugă și câțiva dintre cei care realizează că nu pot stârpi corupția și că au pierdut lupta cu sistemul care-i domină. Ei se gândesc galeș la autoritarismul lui Putin.
Așa se gândește prin poporul lui Ștefan și nici la nivel înalt nu sunt excluse pasiunile rusești. Mai marii momentului, care au tot felul de probleme prin justiție, ar închina mâine țara, întorcând vorbele romanilor - să piară lumea dar să fie justiție - pe dos.

Putin, veșnicul Putin, care este ce vrea și cum vrea, căruia Constituția îi stă în genunchi și-i dă câte mandate dorește, iar adversarii își i-au rămas bun de la lumea rusă sau chiar de la lumea de aici, este modelul, zeul, posibila scăparea pentru categoriile amintite. Îmi este imposibil să înțeleg admirația pe care o manifestă unii din generația mea, care deși au trăit o scurtă perioadă în comunism, s-a bucurat de libertate. Dacă te mai uiți și la faptul că au avut oportunitatea de a călători, de a cunoaște istoria, de a înțelege viața prin intermediul unor ocupații profesionale aflate în directă relație cu oamenii, această preferință pare absurdă, așa cum absurd este faptul că Putin ar fi modelul de președinte cel mai potrivit pentru o țară ortodoxă, fiindcă, dă dovadă de plină bărbăție la Bobotează și se îmbăiază regizat, pentru că participă la anumite evenimente religioase, pentru că are atitudini ferme referitoare la anumite minorități. Ei bine, eu nu cred în ortopraxia putinistă. Categoric, Putin are nevoie de ortodoxie, și poate că are nevoie și clerul ortodox de liniște. Îmi amintește această situație despre o fabulă a lui Havel, în centrul căruia se află un vânzător ceh, care în vitrina magazinului avea o pancartă care proslăvea Partidul Comunist. Nu credea în ce scria acolo, dar, pentru a nu avea bătăi de cap, o afișase. Poate fi vorba de așa ceva și nu de un bizanț după bizanț, de o armonie funcțională biserică-stat. Apetitul lui Putin pentru putere, modul în care își prezervă poziția, situația lui familială și alte atitudini, nu scot la iveală prea multe coordonate biblice în practica cotidiană a lui Putin. Nici argumentul că statul dă anumite sume bisericii nu-l face pe Putin mai bun creștin. Viața și modul în care cineva se raportează la Decalog și la Fericiri sunt criteriile de evaluare care se despart apele.

De aceea, admirația pentru modelul Putin este o mare naivitate, este un pas mare în hăul trecutului. Chiar dacă bustul lui acoperă o țară, din care nimic nu se mai vede, aceasta nu înseamnă nici pe departe că avem un exemplu de bună practică. În fapt, Rusia nu poate exporta un model economic de succes și nici unul politic de urmat. Formele de patriotism punitiv, reflexele totalitare, legitimarea tiraniei ca soluție pentru crize nu sunt în favoarea nici unei generații sau nici unui popor. Există tendința orientării spre lideri autoritari. Nici Trump nu pare a fi un cuminte. Însă, în țările democratice rolul acestor conducători este jucat în limite clare, care pot fi împinse dar nu învinse. La noi și la alții ca noi, asemenea orientări sunt un semn de imaturitate a lentilei prin care ne privim viața. Altfel nu pot să-mi închipui cum poți admira un sistem care te ține cu ferestrele închise, pentru a satisface dorința de putere a unui singur muritor.

Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Îl urăsc pe Caragiale!

Da! Am stat, am analizat și am deliberat: îl urăsc pe Caragiale! Am fost un dubiu, dacă să-i găsesc circumstanțe atenuante ori ba. Orice autor și orice om are nuanțele lui de gândire și de raportare la context, are lupta lui cu prezentul, cu viciile, cu neroziile vremii. Are frustrări și ziceri către contemporanii lui. Dar Caragiale nu se potolește. Nu stă în timpul lui. Sare mereu pârleazul și ne urmărește ca un ochi diabolic și un gând necurat. Ce-i lipsește acestui om de nu stă în veșnica lui odihnă la care a fost trimis și se tot așază în gura românului mai mare sau mai mic. Moș virgula, nu are nicio circumstanță atenuantă! Nu poate să fie scuzat prin argumente semantice, cunoștea bine limba, deși rădăcinile îi erau din alt sol, din pământ grecesc. Știa bine sentimentul boborului căci l-a ținut de braț la berărie, iar atunci când ar fi trebuit să și fie alături cu înțelepciunile bătrâneților a fugit la prea puțin amuzanții nemți.

Așadar, oricâte motive ai căuta să nu-l urăști pe Caragiale este imposibil. Nu vrea să stea în vremea lui ci ne bântuie, vorbind din noi precum demonii care-i chinuiau pe demonizații din Gadara sau de oriunde și oricând. Acest individ, flecar, grecotei, ironic până la cinism își tot bate joc de noi. Este un fel de Dracula care ne bântuie. Nu ne suge sângele, ci ne pune în minte și între buze comportamente și vorbe pe care noi, românii, altfel nu le-am face și nu le-am rosti. Păi cum să te porți în halul în care sforarul Caragiale, ca un Gepeto al tuturor personajelor sale, obligă, siluiește personajele sale să se comporte dacă nu este ceva necurat între fibrele noastre?! Doar numele sunt vechi. În rest nimic nu este lăsat deoparte în lucrarea noastră de azi. Dacă am face un exercițiu, precum elevii care se joacă cu sinonimele sau am face rebus, ori am exersa pe gap-uri, ori fraze eliptice și am lăsa spații libere în texte, pentru a completa nume de astăzi în locul celor de ieri, am constata cât de repede găsim în mintea noastră sinonimul, numele potrivit, personagiul pe măsură. Deci, Caragiale, acest pamfletar judecat chiar și de unii dintre contemporanii lui pentru literatura minoră, pentru scriitura care consumă doar momentul, pentru modul ridicol în care vede realitatea, dacă nu ar lucra cu lucruri necurate, în mod logic, ar fi fost uitat demult. Dar, din păcate, atunci când privești în jur, zeci, sute, poate mii, sau poate milionul de mustăți rânjesc în spatele fiecărui interlocutor și îi șoptesc ce să facă și cum să spună. Nu are limite acest individ. Nu se uită deloc la chipul omului. Nu-l interesează că este mai de sus, sau mai de jos, mai prost sau mai învățat, conducător sau condus, stăpân sau supus. Este acolo și, fără preget îi sucește vorbele și faptele făcându-l de poveste. Ba mai mult decât orice duh, nu zace într-unul singur. Spre exemplu, te uiți la doi, trei, cetățeni onorabili, doi politicieni puternic pătrunși de grija țărișoarei și…ce constanți…doi, trei …caragiale. Te pierzi cu firea și te înspăimânți. Cum poate acest mort demult să-i bântuie în așa hal. Nici nu știi dacă este un dialog în trei sau sunt doar trei măști și un Caragiale care, ca un mare actor de dramaturgie schimbă permanent pielea personajului și plin de sete joacă singur în fiecare rol, sub fiecare chip.

Așadar nu este de glumă cu acest Caragiale, cu acest duh care ne bântuie de atâta vreme, care nu ne dă odihnă și pace. Ne obligă prin mijloace malefice – că altfel, rațional nu poate fi gândită o astfel de relație între Caragiale și popor – să-i împrumutăm psihologia, să ne purtăm asemenea personajelor lui, iar noi nu rezistăm tentație.

Textele lui trebuie arse urgent. Trebuie să scăpăm de obsesia, de dominarea, de bântuirea acestui individ, care, în loc să stea cuminte în raft de bibliotecă umblă nebun pe străzi, prin instituții, vorbește din fiecare dintre noi, ne manipulează cum dorește.

Trebuie să facem urgent ceva, să existe voință politică să scăpăm, acum moment de centenar de diatribele cacofonicului Ion Luca Caragiale. Prea a mutat acest Caragiale toată țara în Hanul lui Mânjoală!

Dacă nu luăm măsuri cu expulzarea rapidă a lui Caragiale de pe aici există riscul să ne pierdem identitatea noastră de români, născuți din bravii Traian și Decebal, iar localitatea Haimanale, unde s-a născut Caragiale, să împrumute numele țării unde locuim.

Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

File din viața lui Iisus - ispitirea din pustie

Există o simetrie, sau mai bine zis Adam și Hristos sunt cele două puncte cardinale ale mântuirii omului. Adam este păcătosul, începătorul unui neam de păcătoși. Iisus este Izbăvitorul, Cel care a pus alt început lumii pervertite și fără speranță. Între aceste două extreme se află diavolul care a lucrat cu viclenie, ducându-l le Adam la cădere și a continuat să uneltească în întreaga istorie, chiar și împotriva lui Iisus.

Cum a putut lucra împotriva lui Iisus? A putut pentru că i s-a îngăduit. Pentru că Hristos era Dumnezeu adevărat, dar și Om pe de-antregul. Luare firea omenească, cu toate afectele ei, mai puțin cu păcatul, să o îndumnezeiască. Liniștea satanei a fost tulburată și în mândria și ambiția lui de înger căzut a căutat să-l ducă în ispită chiar și pe Iisus.

Îndată după consfințirea publică a misiunii sale, Iisus a plecat în cealaltă parte a Iordanului, în pustie să se roage.

Regiunea unde a poposit este descrisă ca fiind sălbatică și îngrozitoare, fiind înconjurată de stânci aspre și creste pleșuve. Doar animalele sălbatice călcau acele locuri sinistre. În această singurătate adâncă Iisus Hristos a petrecut în rugăciune patruzeci de zile și nopți. A îndurat greutățile și asprimea locului, dând model de viețuire atâtor schimnici din vremurile ce au urmat. S-a rugat, a cugetat, a postit și s-a pregătit pentru marea lui chemare.

În tot acest timp Satana l-a cercetat, l-a pândit, și după patruzeci de nopți a încercat să facă ceea ce a făcut cu Adam și Eva, care, deși nu erau în asceză ci în belșugul Raiului au căzut, dovedind încă o dată că omul la bine are imunitate mai scăzută decât la rău.

Dacă de primii oameni s-a apropiat în chip de șarpe – ca simbol al vicleniei -, de Domnul poate că a încercat să se lipească cu mârșăviile lui în chip de înger. Îi era mai ușor dar și mai greu decât în Rai. Pustia nu avea bunuri ispititoare precum Edenul, dar Iisus nu era îndestulat – ba chiar era în profundă lipsă după atâta asceză -, precum protopărinții Adam și Eva în Rai.

Mai înainte de a pleca în pustie Iisus fusese prezentat în mod sărbătoresc lumii, ceea ce pentru Satan ar fi constituit un prilej de a incita la mândrie, dar și la căutarea celor materiale după atâta ajunare.

Cu prefăcătorie își urzi planul și-l puse în lucrare și se prefăcu înger spunând: Dacă Tu ești Fiul lui Dumnezeu, zi ca aceste pietre să se facă pâini.

Iisus venise în pustie după îndemnul Duhului, care în chip de porumbel se pogorâse peste el, la apele Iordanului. Postea din dragoste divină. Da, El, Dumnezeu, postea. I se încredințare darul minunat de a-i scoate pe oameni din ticăloșie.

Iisus postea aspru pentru Adam care se dedulcise la desfătările Raiului. Domnul ne spune că hrana nu reprezintă totul pentru omul adevărat. Nici în cea mai cruntă lipsă nu trebuie să dispară reperele morale. Cu atât mai puțin hrana nu poate fi motiv de desfătare. De aceea Iisus îi răspunde diavolului: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu cuvântul lui Dumnezeu.

Așa se sfârșește prima încercare de corupere a lui Iisus.

Dar cum urzitorul răului nu are pace trece la al doilea asalt. A văzut argumentul textului sfânt în limba căruia a grăit Iisus și a încercat să-l împingă la nemăsurată încredere în Dumnezeu, îndemnându-L să se arunce de pe înălțimile celui mai mare turn al Templului din Ierusalim. Satana îl încuraja la o așa nebunie spunând că îngerii Domnului îl vor însoți pe toate căile și vor avea grijă să nu fie vătămat de nimic.

Planul meșteșugit al diavolului nu a primit nici de această dată răspunsul dorit. Domnul de venise în lume să uimească sau să distreze. Toate minunile au fost însuflețite de cea mai teribilă dragoste față de oameni. Au fost binefaceri minunate. De aceea în răspunde făuritorului răului: Scris este! Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul Tău!

Iisus mai lămurește o problemă: încrederea prea mare în ajutorul lui Dumnezeu pe care unii oameni așează ca argument pentru faptele lor necugetate.

Nici după acest eșec Satana nu s-a potolit. Îl duse pe Iisus pe un loc înalt și încearcă să-l ispitească oferindu-i strălucirea lumii. De acolo se vedea tot ceea ce ar fi putut avea. Ar mai fi rezistat cineva? Câți nu se pierd pentru că le-a scăpat măsura lucrurilor? Câți au puterea de a spune NU la ceea ce strălucește, deși cunosc posibilele consecințe. Ei bine, Domnul a spus NU. Ba mai mult decât atât cu asprime l-a mustrat pe purtătorul vicleniei și i-a zis: Piei Satano! Scris este: să te rogi Domnului Dumnezeului tău și numai lui să-i slujești.

Satana s-a dus, iar noi am primit mesajul rezistenței la ispită. Fericit este cel ce este ispitit și poate spune nu chemărilor păcătoase. Cu virtute este încununată fruntea lui. Cel neîncercat nu are bucuria izbândii, dar ce-l ispitit devine virtuos prin rezistența lui. Iisus a răbdat cu putere încercările extreme ale diavolului ce l-a provocat cu bogățiile lumii sau care a încercat să-i speculeze starea de slăbiciune sau foame. Patruzeci de zile este o vreme care-l îngrozește pe Satana, dar și anumite boli proteice, precum cancerul, care nu suportă un tratament atât de aspru.

Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

O suveranitate pierdută!

Ceea ce spun scriu în aceste rânduri sunt sigur că știm cu toții. Și totuși este suficient să știi, sau e nevoie de mai mult? Da, este nevoie să aplici, să te împotrivești, să faci conexiuni între lucruri. Verbul a cunoaște este de evitat în fixarea obiectivelor didactice, fiind prea general. Este un verb care are nivelului lui de ineficiență și în cotidian, atunci când îi lipsește acțiunea. Poate fi un instrument static sau dinamic, în funcție de ce atitudine pe care o avem după ce știm. Sunt multe aspecte din viața cotidiană, de la politică, la medicină, la etică, la rectitudine, despre care știm și totuși nu avem voință să facem ceea ce ce trebuie în raport cu ele. Suntem precum copiii, care tobă de teorie știu din văzute sau din auzite…cum se montează un bec, au văzut simulări pe calculator în laboratorul de informatică, în tutoriale sau în programul educațional AEL, dar atunci când inevitabilul se produce și becul pocnește aventura cunoașterii s-a sfârșit. Frica de electricitate sau lipsa îndemânării paralizează totul. Ori, suntem conștienți că direcția în care mergem nu este cea mai bună, dar, spiritul de turmă nu permite să ieșim din rând.

Câte nu știm despre modernitate?! Îi cunoaștem avantajele, dar și dezavantajele. Le acceptăm pe ambele. Pe lângă incontestabilele avantaje aduse de timpurile moderne, dispariția unor preocupări și unor abilități tradiționale vulnebilizează omul modern, îl lipsește de anumite instrumente ale supraviețuirii independente. Îl face dependent de sisteme publice și veșnic îndatorat. Mediul rural, spațiul aflat în cea mai mare cursă de actualizare a condițiilor de viață, aduce și cele mai mari provocări în lupta cu ultimele redute ale rezistenței independente sau naturale. Cu toții purtăm în noi teama unor boli cumplite, conștienți fiind că sunt inevitabile felului în care trăim, însă acționăm cu prea puțină convingere. Avem preocupări teoretice despre hrana sănătoasă, dar la capătul unei cure de search dăm buzna la frigider, desfacem cu grijă ambalajul pe care scrie un nume străin, o destinație îndepărtată și o dată de expirare care bate viitorul. Cum s-au obținut asemenea performante? Cu ce preț? De ce era nevoie tocmai de acolo și așa? Evident, e mai ieftin, poate mai confortabil să culegi produsul dintr-un mare supermarket, mai relaxant pentru egoul propriu să-l iei de la entitate informă, al cărui proprietar nu-l știi, decât să-l faci pe vecinul…cu bani.

Mutarea vieții spre accesul la servicii și eliminarea tuturor posibilităților de trai pe cont propriu, reprezintă victoria și viciul modernității. Suntem interconectați la rețele imense de canalizare, prin care colcăie mizeria unei lumi, nu mai putem lua apă de la fântâna din fața casei pentru că pesticidele pe care le folosește vecinul cu lopata în grădina de zarzavat, pentru a înroși pătlăgica odată cu supermarketul au otrăvit pânza freatică, luăm totul la caserolă că este mai scump să crești, că statul stă cu ochii pe tine, că vecinilor le miroase. Alergăm toată ziua, apoi punem mâna pe coș, îl ticsim și ne exprimăm mulțumirea unui trai civilizat. Apoi, evident, privim la televizor sau pe internet și aflăm că nu știu care produs era atât de bun încât nu s-a stricat șapte ani. Evident, era prea puțin natural să se altereze. Trăim uimiri și spaime când aflăm că nici morții nu se mai strică, după o viață de îmbuibare cu tot soiul de conservanți. Ce să mai spun despre angoasa pe care o simțim când vedem cum rata îmbolnăvirii de cancer este în constantă urcare.

Românii au fost salvați de orice criză și au putut supraviețui pentru că cineva la țară i-a ajutat cu alimente crescute în gospodărie. Tânăra generație însă, fie că a început să-și piardă abilitatea de producător sau crescător, fie că are la îndemână ajutorul social, care nu-i folosește nici celui care-l primește, pentru a trăi demn, nici comunității care este văduvită de brațe de muncă. Cel mai mult au de câștigat cei care ne aliniază la marele canal de consum, bazat pe oferte și pe domnia cantității. Pentru ei ajutorul social și scoaterea din joc a forțelor care mai pot mișca ceva este la fel de benefică precum pentru politicieni. Nici statul nu are nimic de pierdut. Un politician de pe la noi – de altfel un talentat scriitor -, dar, să-mi fie iertată atitudinea incorect politică, totuși armean, adică bun speculant, era revoltat că oul din gospodărie scapă impozitării statului.

Așadar, suntem conectați la sisteme în afara cărora nu mai putem juca. Statul îți trasează atât de bine tușele de acțiune, încât, deși liber până în pânzele albe, te porți ca un supus care lucreză unde trebuie, căci ai de plătit conexiunile și evacuările

, înghiți ce trebuie, ca nu mai abilitatea și puterea să-ți alcătuiești singur meniul și te bucuri că ești modern și liber. Ești atât de liber încât faci ce trebuie, iar dacă, cumva, ai pretenția la o suveranitate personală, constați că ai cedat-o de dragul cantității.

Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »