Cronici: martie 2018

Postul – răgaz divin pentru cugetare

„Ajută–mă, Hristoase al meu, să merg în rai, ca să nu Te mâhnesc, pentru că este dureros ca, după câte ai făcut pentru mine, să mă ştii în iad“, spunea Cuviosul Paisie Aghioritul, raportând viaţa trecătoare a omului la veşnicia dragostei lui Dumnezeu.

Noi, oamenii, în viaţa aceasta, simţind-o trecătoare, încercăm să ne câştigăm veşnicia. Unii dintre noi încearcă să se înveșnicească aici, sau …doar aici, în lumea şi pentru lumea aceasta, legându-se de lucruri trecătoare, ce dau numai aparenţa veşniciei. Alţii caută ceva mai mult, Îl caută pe Dumnezeu, oriunde sunt, oriunde merg, sufletul lor simţind ceea ce a simţit Fericitul Augustin şi a exprimat prin cuvintele: „M-ai făcut spre Tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul meu, până se va odihni întru Tine“.

Sufletul, căutând adevărata veşnicie, o va afla. Căutările lui nu trebuie să fie pe căi lungi şi îndepărtate, ci aproape de casă, unde zăreşte o turlă de biserică şi aude un clopot, unde cineva, setos ca şi el de viaţă veşnică, se roagă chiar şi pentru cei ce, din binecuvântate sau mai puţin binecuvântate pricini, nu sunt de faţă.

Acest loc nu este altul decât Biserica, Biserică în care s-a botezat, poate s-a cununat, dar, de care, din nefericire, de prea multe ori a uitat.

În semn de dragoste Biserica nu l-a uitat, ci îl aşteaptă, ca pe fiecare dintre fiii ei, chiar şi în al doisprezecelea ceas.

Odată deschisă uşa Bisericii, cel ce intră, conştient sau nu, a deschis uşa veşniciei, a intrat în antecamera veşniciei şi aude aici cuvintele: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga“ (Matei 6, 33).

Dar cum să cauţi împărăţia cerurilor când până acum ai fugit de ea, când atâta timp ţi-ai neglijat sufletul, ca şi când nu ar fi al tău!?

Biserica te învaţă cum, Biserica îţi arată calea, dar tu trebuie să vrei să o urmezi, căci Dumnezeu Însuşi călătoreşte cu tine.

Calea pe drumul perfecţiunii este asemenea urcuşului abrupt pe care l-a urmat Moise pe muntele Sinai sau asemenea drumului de la Ierihon la Ierusalim. Greutatea păcatelor, mulţimea lor, te poate îngenunchea, însă Dumnezeu este Cel Care te va sprijini şi te va ridica. Scopul urcuşului neîncetat este împărtăşirea cu Sfânta Euharistie, garanţia vieţii veşnice.

Drumul spre marea Taină a unirii cu Hristos este scurt din punct de vedere metric, de la pronaos la Sfântul Altar, însă din punct de vedere spiritual este lung şi anevoios.

Pasul peste pragul Bisericii este un început, un început frumos şi dătător de speranţe, însă este doar o linie de start spre ţinte spirituale. Viteza spre linia de sosire este încetinită doar de… propriile păcate.

Cuviosul Paisie Aghioritul spune că „pentru a veni cineva la lumina lui Hristos, trebuie să vrea să iasă din întunericul păcatului“. Cuviosul compară păcătosul cu cineva închis din greşeală într-un beci întunecat. De îndată ce vede o rază, ce vine printr-o crăpătură, caută să vină la lumină. Va deschide încet–încet crăpătura, caută să iasă la lumină. Va încerca să iasă din bezna păcatului.

Între păcat şi virtute, între moarte sufletească şi viaţă veşnică există o mare prăpastie, peste care putem face punte prin credinţă, prin dragoste de Dumnezeu şi de semeni, prin smerenie, dar mai ales prin pocăinţă.

Cuvântul filocalic spune că „cel ce împlineşte poftele pătimaşe ale trupului locuieşte ca un închinător şi făcător de idoli, în pământul Chaldeilor. Dar, când a început să deosebească puţin lucrurile şi să dobândească astfel simţirea modurilor de purtare la care–l îndatorează firea, a părăsit pământul Chaldeienilor şi a venit în Haranul Mesopotamiei, adică la starea dintre virtute şi păcat, care încă nu s-a curăţat de înşelăciunea simţirii“.

Între pocăinţă, iertare şi împărtăşire există o strânsă legătură.

O mare suferinţă a adevăratului creştin este îndepărtarea, pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, de la Sfânta Împărtăşanie. Această îndepărtare creează o tensiune interioară creştinilor, benefică procesului de întărire spirituală şi curăţire interioară.

Măsura opririi de la primirea Sfintei Taine a Împărtăşaniei este ceva firesc, deoarece nu poţi să te uneşti cu sfinţenia lui Hristos impur şi nevrednic fiind, căci Sfânta Împărtăşanie e foc ce arde pe cei ce o iau cu nevrednicie.

Multe din canoanele disciplinare formulate atât de sinoade cât şi de diferiţi Sfinţi Părinţi, prescriu, în cazul săvârşirii anumitor păcate, oprirea penitentului de la Sfânta Împărtăşanie. Întinderea acestei îndepărtări variază nu numai de la un termen de spovedanie la celălalt, ci se numără chiar cu anii, de la 1 la 25, ba chiar 27 de ani şi 35 de ani, ori se întinde pentru toată viaţa, adică până-n ceasul morţii.

În legătură cu aceste dispoziţii canonice, nu putem evita chestiunea raportului în care se regăseşte actul Sfintei Împărtăşiri cu Trupul şi Sângele euharistic al Domnului faţă de taina pocăinţei şi, mai cu seamă, faţă de canonul pentru îndepărtarea de Sfânta Euharistie. Trebuie privită împărtăşirea ca o răsplată pentru virtute, ori mai degrabă ca un mijloc pentru câştigarea perfecţiunii?

În ordinea perfecţiunii, împărtăşirea cu Sfânta Euharistie reprezintă termenul cel mai înalt de spiritualitate la care poate aspira un creştin. Într-însa, fiinţa noastră întreagă, cu fondul ei cel mai intim, ajunge pătrunsă de prezenţa Mântuitorului. El locuieşte în noi şi noi suntem în El. În chip logic însă, aceasta însemnă ca tot ceea ce este imperfecţiune, tot ceea ce este păcat să fie eliminat din sufletul nostru. Eficacitatea acestei Sfinte Taine este de neconceput atâta vreme cât fiinţa omului mai serveşte de adăpost păcatului. Deci, prin Sfânta Euharistie se iartă păcatele, iar penitentul se împărtăşeşte de Hristos numai dacă ea este primită într-o inimă înfrântă şi smerită.

Creştinul trebuie, prin urmare, să conlucreze şi el cu harul dumnezeiesc, prin dorinţa şi eforturile sale de a rupe coabitarea cu păcatul, în vederea realizării acestui ideal de spiritualitate. „Se cuvine - zicea Sfântul Nicolae Cabasila - ca întru sudoarea frunţii să ne câştigăm această pâine (Sfânta Euharistie), ce pentru noi s-a frânt şi numai pentru fiinţele cuvântătoare s-a rânduit; căci Domnul a zis să ne sârguim pentru hrana care rămâne (Ioan 6, 27)“. S-a poruncit, adică, să ne apropiem de această cină nu fără nici o grijă şi fără a face nimic, ci străduindu-ne. Cu alte cuvinte, ca oameni care facem eforturi pentru a ajunge acest ideal de spiritualitate, „Hristos, în Euharistie, nu este numai (principiu) purificator şi un tovarăş de luptă, ci şi premiu (răsplată), pe care trebuie să-l ia cel ce se luptă“.

Ar fi, însă, o greşeală să ne închipuim că perfecţiunea morală poate fi rezultatul simplei voinţe libere a omului, adică al eforturilor lui; de asemenea, nu trebuie să rămânem cu impresia că un creştin nu se poate apropia din nou de Dumnezeu, până ce mai întâi n-a ajuns un om perfect din punct de vedere moral. Omeneşte şi teologic vorbind, aceasta este un lucru imposibil. Canonul de pocăinţă, la care se angajează penitentul pe timpul opririi sale de la Sfânta Împărtăşire, nu este decât un mijloc de corijare spirituală şi morală, de realizare a unor prefaceri radicale în viaţa proprie, atitudine corespunzătoare căinţei şi convertirii lăuntrice. Oprirea de la Sfânta Împărtăşire şi canonul de îndeplinit în acest interval au, deci, numai menirea de a opera o convertire a penitentului spre Dumnezeu, o exercitare a virtuţilor celui ce se pocăieşte, iar nu realizarea perfecţiunii însăşi. Perfecţiunea nu se poate realiza decât prin ajutorul Domnului, cu Care ne unim în Sfânta Împărtăşire. „Căci, dacă a sluji lui Dumnezeu este a I te supune, a asculta de El, a face toate după îndemnurile Lui, eu nu văd - zicea Sfântul Nicolae Cabasila - când ne-am putea supune mai bine lui Dumnezeu, decât atunci când ajungem membrele Lui (prin Împărtăşirea de El): cui poate să poruncească mai bine capul decât membrelor?“

Prin urmare, dacă Sfânta Împărtăşire constituie cel mai înalt mijloc de perfecţiune, apoi acordarea ei nu se poate concepe fără anumite condiţiuni etice, fără unele merite din partea noastră; mai precis, nimeni nu poate fi primit la Sfânta Împărtăşire fără căinţă, fără sforţări şi întoarcere spre Dumnezeu, fără o inimă înfrântă şi smerită.

Împărtăşirea cu Sfânta Euharistie este deci o răsplată a eforturilor noastre concrete de a ne întoarce la Dumnezeu şi a ne uni cu El, după ce am fost restabiliţi în har prin taina pocăinţei; desăvârşirea acestei uniri n-o face cu putinţă însă decât însăşi această unire reală, prin primirea Trupului şi Sângelui Domnului.

Dată fiind, în vechime mai ales, râvna fierbinte a creştinilor de a se împărtăşi, îndepărtarea termenului de unire cu Domnul, prin luarea Sfintei Euharistii, îi făcea să se resimtă mai adânc printr-o astfel de măsură şi, deci, să fie mai zeloşi în eforturile lor de îndreptare. Astfel se dezleagă în istorie şi în doctrină raportul între pocăinţa dobândită prin canon şi taina Sfintei Euharistii.

Actul împărtăşirii apare, aşadar, ca un mijloc sau, mai bine zis, ca un termen al perfecţiunii. Căci din punct de vedere al eficacităţii psihologice a tainei pocăinţei, ca taină, efectul ei s-a consumat prin căinţa sinceră şi din adâncul inimii, precum şi prin mărturisirea deschisă a păcatelor. Acestea sunt momente constitutive în taina spovedaniei şi, pe baza lor, penitentul capătă iertarea prin preotul duhovnic, deci reabilitarea în har, adică împăcarea cu Dumnezeu. Sau, cum zice Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, „s-a apropiat de nevinovăţie şi a dobândit harul dumnezeiesc“. Creştinul a căpătat în acel moment dreptul de împărtăşire. Canonul de pocăinţă sau epitimia respectivă nu face, prin urmare, parte esenţială din spovedanie, ca taină. Canoanele de pocăinţă, ca mijloace corecţionale, pregătesc mai bine dispoziţia de căinţă şi de înaintare în virtute. Deci, dacă în cazul penitenţilor cu păcate grele, oprirea de la Sfânta Împărtăşire se întinde cu anii, apoi aceasta este o măsură ca penitentul să se pregătească şi să se întărească în virtute. Prin natura lor, unele păcate contaminează şi otrăvesc profund întreaga fire a omului, provocând o tulburare adâncă în funcţiunile morale, aşa încât, pentru dezinfectare şi pentru eliminarea toxinelor păcatului, este nevoie de un proces lung. În acest timp, „ca exerciţii pioase, canoanele de pocăinţă oferă penitenţilor mijloace şi ocazia de a exprima şi mărturisi înaintea lui Dumnezeu tot adevărul şi toată profunzimea pocăinţei“ pentru ca, astfel, prin împărtăşirea cu Sfânta Euharistie, să ajungă a încerca, cu conştiinţa liniştită, senzaţia deplină a iertării şi primirii în har.

Pentru acest motiv se impun canoane, uşoare desigur, chiar credincioşilor admişi la Sfânta Împărtăşire pentru termenul imediat sau cel mai apropiat.

Oprirea de la Sfânta Împărtăşire nu constituie singură un canon sau o epitimie. Ea este mai degrabă un termen dat pentru îndreptare, în vederea unui anumit grad de însănătoşire, spre care trebuie să tindem. De aceea, întotdeauna, pentru timpul cât penitentul este îndepărtat de la Sfânta Euharistie, i se prescrie şi un canon anume, care să-l elibereze din mrejele păcatului (canoane cu caracter ascetic: post, ajunare, înfrânare, metanii, ori alte canoane trupeşti sau spirituale, indicate de caz).

Dacă, deci, oprirea de la Sfânta Împărtăşire este o măsură, care se aplică în general în cazul anumitor păcate, dreptul de a se împărtăşi presupune însă cu necesitate împlinirea dinainte a canonului specific păcatului care a provocat îndepărtarea. Simplă oprirea de la Sfânta Împărtăşire n-ar avea nici un efect pentru îmbunătăţirea vieţii morale a penitentului, dacă în acest timp el nu face nici un efort pentru îndreptarea sa. Nu ar ajunge întru nimic mai vrednic de Sfintele Taine decât înainte. Sfântul Ambrozie al Mediolanului sublinia acest adevăr în legătură cu un obicei, care se observă şi astăzi la unii dintre creştini. Sunt unii, care îşi închipuie că pocăinţa s-ar reduce pur şi simplu la ţinerea lor departe de Sfânta Împărtăşire pentru un timp, din propria lor iniţiativă. Aceştia îşi administrează o măsură prea aspră şi zadarnică, după părerea Sfântului Ambrozie, atâta vreme cât ei nu recurg la adevărate acte de pocăinţă, ca la un remediu, prin care trebuie să se facă vrednici a se apropia de Sfintele Taine.

Prin urmare, în chip normal, la împărtăşire sunt admişi numai cei cu o pocăinţă sinceră şi vădită prin împlinirea canonului prescris.

Simpla dorinţă şi stăruinţă, oricât de fierbinte din partea penitentului, de a fi admis numaidecât la Sfânta Împărtăşire, nu este însă un criteriu despre vrednicia lui. Sunt şi astăzi, ca şi pe vremea Sfântului Ambrozie, credincioşi care vin la spovedanie, primesc şi se obligă să îndeplinească mai târziu epitimiile prescrise, cu condiţia expresă însă de a nu fi îndepărtaţi de la Sfânta Euharistie. „Aceştia nu doresc atâta de a fi dezlegaţi, cât doresc să lege ei pe preot. Căci ei nu-şi descarcă de fel propria lor conştiinţă, ci încarcă şi pe a preotului, care are poruncă: să nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, adică de a nu primi la Sfânta Împărtăşire pe cei pătaţi de necurăţie“. Simplul fapt că este Paşte sau Crăciun nu poate constitui un argument de a se da Sfânta Împărtăşire la toată lumea, precum zicea Sfântul Ioan Gură de Aur. Vrednicia trebuie căutată în sinceritate şi curăţia inimii. „Cele 40 de zile ale Păresimilor nu sunt îndestulătoare pentru a curăţi păcatele dintr-un an întreg. Căci dacă iadul, cât e el de veşnic, n-o poate face şi din această pricină chinurile sale sunt veşnice, cu atât mai mult un timp atât de scurt, atunci când nu dovedim pocăinţă adâncă, ci una slabă“.

Uitând că Sfintele Taine sunt ,,foc care arde pe cei nevrednici”, momentul Împărtăşirii nu trebuie să transforme în prilej de pierdere sufletească, ceea ce este rânduit tocmai pentru mântuire, „căci preotul dă Trupul şi Sângele spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci“. Responsabilitatea preotului este imensă atunci când dă Sfânta Împărtăşanie căci, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „nu mică vă este pedeapsa, dacă ştiind că un om este păcătos, îl veţi primi totuşi să fie părtaş la această masă“. „Sângele Lui, din mâinile voastre va fi cerut… Dumnezeu v-a dat cinstea acestei vrednicii, pentru ca să faceţi deosebire între cei ce sunt vrednici şi nevrednici de împărtăşirea cu Sfintele Taine… Să îndepărtăm, aşadar, fără nici o consideraţie de persoană, pe toţi câţi i-am vedea apropiindu-se cu nevrednicie“.

Mărturisirea Ortodoxă dă următorul sfat creştinilor: „La primirea înfricoşatelor Taine, trebuie să ne pregătim după orânduiala Bisericii noastre ortodoxe, adică cu mărturisirea curată, post, zdrobirea inimii, împăcarea deplină cu toţi şi altele asemenea“.

Harul lui Dumnezeu, vrednicie şi viaţă veşnică sunt stări fiinţiale legate între ele.

Creştinul adevărat nu poate trăi fără Sfânta Euharistie, dar nici nu o poate lua nevrednic fiind. Hristos Se jertfeşte pentru toţi, însă nu toţi sunt pregătiţi pentru a primi cu cugete curate jertfa Sa.

Viaţa omului de aici nu va găsi niciodată sens fără Hristos, însă, pentru a primi trupul lui Hristos şi a gusta din izvorul cel fără de moarte, trebuie să fim mai întâi conştienţi de responsabilitatea ce o avem, să ne căim, să respectăm sfatul duhovnicului.

Firea omului ar fi cu totul schimbată dacă ar înţelege că în acel vârf de linguriţă stă destinul vieţii sale veşnice.

Numai în curăţie, în dreptate, în pace sufletească şi trupească putem rosti cuvintele: Iată, vin la nemuritorul Împărat!

Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Fericirea păstorului de oi sau grijile Marelui Vistier?

În anul centenarului Marii Uniri e bine să ne amintim de înaintașii noștri, care au făcut posibil ca acest popor să existe astăzi. Rândurile care urmează nu sunt cu valoare istorică, ci au ca scop o învățătură morală.
Se spune că marele domnitor Ştefan cel Mare şi Sfânt[1] a purtat multe bătălii cu duşmanii ţării, din dragoste pentru neamul său şi pentru credinţa creştină. El cinstea cu daruri pe cei ce îi erau alături în aceste mari primejdii, fie boieri fie simplii răzeşi. După una dintre bătăliile duse împotriva unei hoarde tătărăşti, în semn de recunoştinţă, s-a oprit în modesta casă de lut a unuia dintre oştenii săi, care locuia aproape de ţinuturile date spre stăpânire fiilor Vrâncioaiei. Pentru casa bravului oştean a fost cea mai mare sărbătoare şi, pe lângă ospitalitatea izvorâta din sufletul său, omul a vrut să-i arate Voievodului „marea sa avere”. Domnul a aşteptat cu mare curiozitate să vadă cum poate sălăşlui într-o casă atât de modestă, o avere mare. La un strigăt al oşteanului a apărut marea bogăţie pe care o zămislise ca părinte – feciorii săi, oameni falnici, așezați la rosturile lor, care puteau sta de strajă ţării împotriva unei întregi companii de invadatori. Domnul a privit cu drag averea supusului său. Liniștea s-a așternut câteva clipe în acea casă binecuvântată cu daruri așa mari de la Dumnezeu, dar și cu prezența unui oaspete atât de important. Tatăl era mândru de fii săi, Domnul se bucura pentru fălnicia neamului lui. În aceea tăcere de câteva clipe, din depărtări, se auzea un sunet curat, melodios, al unei doine româneşti cântate la fluier. Bucuria Domnitorului de a vedea „ marea avere a oşteanului său” se împleti deodată cu fericirea dată de câtul ce-și făcea loc printre fagi, din depărtări. Cântecul suna a libertate. Vocea urca și cobora într-un tril fără teamă că va fi, cumva surghiunită şi asuprită de către păgâni. Încântat de cele auzite voievodul Moldovei a dorită să meargă mai aproape. A ieşit împreună cu suita sa şi cu oşteanul, au părăsit ograda traversând printre puţinele dobitoace aflate în ea şi s-au îndreptat spre codrul des şi înfrunzit care începea doar la câţiva paşi. După alte câteva minute, ajuns într-o poieniţă a zărit sub trunchiul butucănos al unui arbore ce străjuia acele locuri de la întemeierea Moldovei, un băiat, puţin trecut de vârsta primei copilării. Oşteanul i-a spus măritului Domn că şi acest vlăstar face parte din „marea sa bogăţie” şi a cerut iertare măriei sale că nu l-a putut aduce, deoarece fiind cel mai mic a rămas să păzească oile casei, căci altfel lupii ar fi prăpădit întreaga turmă. Privindu-l cu dragoste, ca altădată regele Saul pe David care-i cânta la liră, Ştefan a început să-l iscodească pe micul baci, cu întrebări părintești . Uimirea dintâi, cea a doinei, fu umbrită de uimirea de pe urmă, când domnitorul auzi răspunsurile limpezi, sincere şi pline de înţelepciune ale tânărului. Se hotărî atunci să ia acest băiat, care încă nu era la rosturile lui, asemenea fraţilor săi. L-a invitat la curtea domnească, pentru a învăţa tainele cărţilor şi a deveni sfetnic în sfatul domnesc. Curajul, judecata sănătoasă şi cinstea flăcăului au fost seminţele cele bune puse în pământul roditor al cărţii şi învăţăturii. După cum o floare de câmp sădită într-un pământ mai bun în scurt timp se dezvoltă şi capătă culori mai vii, tot astfel şi acest copil al naturii, luat de la umbra falnică a stejarului şi aşezat în lumina veșnicului voievod a căpătat mai multă pricepere şi înţelepciune, mai multă virtute. Ioan, căci acesta era numele lui, a cultivat toate virtuţile sădite în inima lui de bunul Dumnezeu: credinţă în Domnul şi pricepere în treburile curţii domneşti, dărnicie şi mărinimie faţă de toţi care – i călcau pragul, bună-voinţă şi bunăcuviinţă faţă de cei care –i cereau sprijinul. Învăţat să-şi păstreze modestia „ şi în cercuri regale”, deşi era favoritul domnitorului, smerenia nu-l părăsea niciodată. Erau în vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt la curtea Moldovei mulţi oameni înţelepţi şi învăţaţi, şi totuşi el se distingea prin ceva: nu pretindea nimic pentru serviciile sale, iar faptele lui izvorau din cea mai curată dorinţă de a fi de folos celor din jurul său, aşteptând pentru purtarea sa doar răsplata milostivului Dumnezeu, care dă însutit plată pentru o faptă bună. Pentru toate aceste virtuţi, Ştefan cel Mare, îl făcu mare vistiernic peste toate averile Moldovei, adică i-a dat în mână „ cheile ţării” aşa cum spunea cronicarul. Dacă pe Domn calităţile marelui vistiernic Ioan l-au îndemnat ca din păstor de mioare să-l facă mare vistier, el nu a scăpat de răutăţile şi gândurile ascunse ale unora dintre curteni, care priveau ridicarea acestuia cu ascunsă invidie. Aşa cum diavolul întinde omului credincios tot felul de ispite şi curtenii i-au întins Marelui Vistier o mulţime de curse, pentru a stârni bănuiala Voievodului. Cu toate acestea, a vegheat cu grijă la treburile visteriei şi nu a cedat poftei necinstite a unor boieri, nici când Ştefan era pe patul de moarte, chinuit de rana suferită într-unul dintre războaie. În timp ce bunii curteni „plângeau toţi ca după un părinte al său”, aşa cum scrie istoria, câţiva unelteau, cu gândul la bogăţiile visteriei. Cum schimbarea „regilor este bucuria nebunilor” şi trecerea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt în slava Cerului a adus frământări la Curtea Moldovei.

Urmaşul Marelui Ştefan, Bogdan[2], avea alte trăsături. Şi-a risipit incontestabilele calităţi militare în conflicte de tot felul. Bănuitor şi dornic să golească agoniseala tatălui în lupte, influenţat de linguşitorii de la curte, a devenit neîncrezător în vistiernicul tatălui său. Pârele zilnice aduse împotriva Marelui Vistiernic nu au fost luate în considerare, însă odată cu trecerea timpului au semănat în sufletul Domnului neîncredere. Domnul găsea îndreptăţite acuzaţiile care spuneau că Ioan, păstorul de altă dată, venit sărac la Curte, este acum putred de bogat şi că se înfruptă din banii statului. De aceea, Marele Vistiernic a fost chemat în faţa sfatului Domnesc şi i s-a cerut ca în 5 zile să prezinte socotelile visteriei. Ştiind că nu este vinovat de nimic a cerut ca a doua zi să-şi prezinte socotelile. Această solicitare a fost acceptată şi Domnitorul, împreună cu tot Sfatul şi contestatarii săi, au verificat actele visteriei şi au inspectat tezaurul. Spre surprinderea Domnitorului tot inventarul era aşezat în ordine şi bine chivernisit. Ioan lucrase asemenea bunului chivernisitor al averii din pilda biblică a talanţilor. Domnitorul nu a avut nici un cuvânt de rostit împotrivă, însă a rămas în continuare bănuitor, iar omul suspicios este nedrept şi se simte ofensat când constată că s-a înşelat în presupunerile sale. De aceea a născocit un pretext să vadă şi casa slujitorului său, pentru a găsi preţioasele lucruri de care i-au vorbit curtenii.

Ajuns la casa Marelui Vistiernic cu dorinţa de a descoperi ce este mai rău şi compromiţător, Voievodul Bogdan, se ruşină de-a dreptul când păşi într-o încăpere modestă, amenajată mai mult ţărăneşte decât boierește, cu ştergarele din casa părintească așezate deasupra icoanelor, cu obiecte care serveau doar strictului necesar.
Era clar totul, dar parcă tot nu credea Domnul realitatea pe care a văzut-o cu ochii lui. Prea auzise multe... Iar acestă curiozitate și neîncredere l-a împins mai departe.
Astfel, când dorea să îndepărteze orice urmă de suspiciune a zărit în capătul camerei o uşă, care părea după înfăţişare o intrarea spre o încăpere secretă. Crezând că a descoperit, în sfârşit, ceea ce căuta Bogdan, Voievodul Moldovei, a cerut să i se deschidă încăperea. De această dată Marele Vistiernic a încercat cu timiditate să evite deschiderea uşii, iar atitudine lui a stârnit curiozitatea Domnitorului. Bănuitorul Domn a cerut să fie îndepărtate zăvoarele şi să intre cu forţa. Mare i-a fost mirarea, dar şi mai mare ruşinea de a se lăsat înşelat de vorbe, atunci când a pătruns în această modestă încăpere. Nu a găsit nici bani, aur sau alte lucruri de valoare, ci doar adevărata bogăţie a Marelui Vistiernic: hainele ţărăneşti, căciula, sumanul, fluierul şi ciomagul pe care le avea din casa părintească, obiecte care-i potoleau dorul de acasă şi îi aminteau de unde plecase şi cum trebuie să se poarte cu înţelepciune faţă de toată lumea.
Domnitorul Bogdan a cerut iertare supusului său pentru bănuiala şi neîncrederea cu care l-a tratat şi a pedepsit cu mare asprime pe toţi care l-au vorbit de rău pe slujitorului adus la curte de tatăl său, domnul Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt, iar Marele Vistiernic a rămas până la adânci bătrâneţi în slujba sa, cu grijile averii domneşti, râvnind după fericirea copilului care păştea oile tatălui.

Paul Iulius Negoiță

[1] Ştefan cel Mare şi Sfânt a domnit între anii 1453 – 1504.

[2] A domnit între anii 1504 – 1517.

Citiți mai departe »

Mărul cunoașterii binelui și răului

Se lasă cu greu dusă iarna. S-a mai jucat din când în când de-a primăvara și cum noi, românii, suntem mereu surprinși de atitudinile iernii, am fost și anul acesta de iarna din luna lui martie. De obicei eram prinși nepregătiți de primele viscole, atunci când drumurile se înzăpezeau, iar deversarea urii publice înnegrea omătul. În mijloc de scandal, se mai găseau soluții. Mai cădea un cap de prefect sau se mai sacrifica un director, pentru a arunca presei hrană și, în spate, se dădea rapid drumul la tot felul de achiziții, care trebuiau să scoată criza din anumite buzunare și banii din buget spre clientelă. Se știe: codurile nu aduc doar spaime cetățenilor, ci și beneficii potentaților.

Îmi amintesc regretul unui fost prefect, care privea cu disperare la televizor cum în alt județ viiturile umpleau casele cu apă, luau cu furie ogrăzile și distrugeau agonisita de-o viață a oamenilor. Regreta teribil …faptul că pierde o grămadă de bani, pentru că nu sunt la noi în județ inundațiile și nu poate da fără licitație ceva contracte. Îmi mai aduc aminte cum într-un februarie plin de ninsori, de acum ceva ani buni, primăria plătea deszăpezirea, dar și măturatul frunzelor.

Sigur, sunt doar întâmplări din trecut. Acum, posibil ca lucrurile să se fi schimbat. Poate s-a mai ameliorat și mult invocata mentalitate, despre care, de la șeful statului până la paznicul instituției, se tot vorbește. Oricum, iarna aceasta nu am mai avut prezentatori care spumegau isteric despre omătul ucigaș sau iadul alb și nici drumuri urbane înfundate. Dacă a crescut nivelul de organizare și capacitatea de reacție a autorităților este îmbucurător, dacă a fost doar o iarnă care nu a pus prea multe probleme de circulație, iar salvările, mașinile de aprovizionare și cele transport au putut funcționa mai bine, slăvit fie Domnul!

Cu toate aceste aspecte pozitive, totuși ultimele zile au fost triste. Nu am văzut niciodată atâta disperare și neputință. Drumurile arătau toate ca niște cuibare părăsite. Asfaltul plin de pene și pretutindeni păsări moarte. O vreme tristă, care te ducea cu gândul la multiplicarea dramei lui Brătescu-Voinești, dar și la incapacitatea noastră de a acționa, de a ne organiza, de a ne salva natura. Cu zbor trist și agitat, sute de păsărele și-au găsit sfârșitul surprinse de frigul care a revenit violent, de zăpada ce acoperea tot; sau călcate în timp ce căutau cu disperare prin porii asfaltului câte o speranță. Erau atât de afectate de ger și foame încât reacțiile de apărare în fața goanei auto aproape că nu mai existau. Lupta pentru viață sau pentru o scăpare mai rapidă nu mai erau clare.

Am urcat pe undeva, spre dealurile Fințeștiului, iar cerul era astupat de o aglomerație tulbure de aripi care ar fi planat, dar nu aveau pentru ce, ar fi stat în jocul vântului dar nu mai aveau cu ce. Senzația unei apocalipse cu alb în jur și negrul care flutură haotic deasupra, durea. În acest spațiu incert, o vulpe încinsă de foame se privea cu un fazan ochi în ochi. Fiecare, deși avea instinct de conservare, ieșise din ascunzișul boschetelor și nu era hotărât dacă este mai bine să lupte să trăiască, sau mai bine se lasă în voia sorții. Prezența umană nu i-a tulburat. Au rămas privindu-se în continuare. Care o fi fost deznodământul, nu știu, însă, este clar, sfârșitul acesta de iarnă a adus suferință și neputință. Am văzut pe facebook implicări și semnale de alarmă, chiar atenționări la 112. Cu toate acesta am simțit încă o dată incapacitatea de a fi coerenți și solidari. Nu am putut salva niște viețuitoare fără vină, incapabile să prevadă și să se apere, vietăți pe care, încă din Eden le avem în pază. Nici măcar ele nu mai pot fi sigure în aceste locuri…

E trist să vezi că ne pierdem unii pe alții nevoiți să plecăm spre zări mai bune, că România 100 e mai mult un slogan, iar colonizarea economică continuă, că aproape jumătate din suprafața agricolă a țării nu ne mai aparține și că, pe zi ce trece, nu mai avem puterea de a conserva, de a ocroti tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit pe acest pământ. Sunt îmbucurătoare noile proiecte de finanțare prin APIA a fermierilor pentru protejarea dropiei și acvilei țipătoare și meritorie inițiativa celor care le-au impus din 2018, dar oare vom mai putea salva ceea ce pierdem zilnic?! S-ar putea ca istoria să ne rețină pe noi, cei din aceste generații, ca cei mai mari prădători ai țării. Pentru interese individuale și comodități ieftine am dat totul pe nimic. Cu nepricepere, nepăsare, sau chiar viclenie am lăsat totul în mâna altora. După marea dezindustrializare, ne mai rămăsese mediul, pentru existența relativ echilibrată a căruia nu avem merite. Pe zi ce trece îl dovedim și pe acesta, iar diversitatea policrome și polifonă se simplifică tragic, ca urmare a neputinței noastre de a ne gestiona existența comună în mod responsabil. Am tăiat pădurile, am lăsat vietățile care încă nu pleacă sau încă se mai întorc fără case, le-am otrăvit culturile, le-am lipsit de hrană prin exploatare nemiloasă a resurselor, iar acum nu am avut capacitatea de a le ajuta să treacă peste câteva zile grele. Toată lumea este obsedată de politica gargarei. Nimeni nu mai are timp să se coaguleze în jurul vieții, care mai pulsează dând bucurie. Nici un cor din lume nu poate imita armonia naturii. Să pierdem, oare, și această bucurie?!
Groaznic! Din nefericire, România se zbate în continuare între toamna celor care culeg fără să semne pe aici și iarna noastră, care ne ține paralizați și incapabili să ne mai salvăm, rămânând mereu surprinși de ceea ce se întâmplă cu noi.

Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Blândul Păstor

Odata L-am vazut trecand
cu turma pe Pastorul bland
mergea cu dansa la izvor
blandul Pastor, blandul Pastor.

Pe-o oaie ce cazuse jos
a ridicat-o El duios
si-a dus-o-n brate iubitor
blandul Pastor, blandul Pastor.

P-o alta care la pamant
zacea cu piciorusul frant
El o lega mangaietor
blandul Pastor, blandul Pastor.

El le-a iubit cu dor nespus
si viata pentru oi Si-a pus
si pentru mantuirea lor
blandul Pastor, blandul pastor.

- Dar mai tarziu L-am intalnit
cu spini era impodobit
intr-o multime de popor
blandul Pastor, blandul Pastor.

Cand l-am vazut, L-am intrebat
cine-s cei ce L-au scuipat
- A suspinat sfasietor
blandul Pastor, blandul Pastor.

Si mi-a raspuns indurerat: -
scei ce M-au incununat
sunt oile ce le-am fost lor
blandul Pastor, blandul Pastor.

Toti cei ce ma batjocoresc
si cei ce Crucea-Mi pregatesc
sunt cei la care iubitor
Le-am fost Pastor, le-am fost Pastor.

Tacu... si ochii Lui senini
de lacrimi limpezi erau plini
plangea de mila oilor
blandul Pastor, blandul Pastor.

Si-atuncea „oile”- au venit
pe Cruce sus L-au rastignit
El se ruga spre mila lor
Blandul Pastor, blandul Pastor.

Citiți mai departe »

Bucuria blândeții

Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul ( Matei, V, 5)

Paradoxale cuvintele Mântuitorului! Parcă cei violenți câștigă luptele și își extind teritoriile, iar cei blânzi sunt blestemați să-i suporte?! Aparent așa este, iar lumea de aici e una a aparențelor. Cei duri, cei răi, cei care nu pun preț pe învățătura lui Iisus și fac războaie, cotropesc și răpesc sunt puternici pentru o vreme, dar cei blânzi sunt binecuvântați de Domnul să moștenească pământul. În aceste cuvinte este scrisă o adâncă înțelepciune. Blândețea și bunătatea sunt cu adevărat mai puternice decât caracterul războinic.

O frumoasă istorioară spune că demult, demult, trăia un înțelept, care era grec de neam și care găsea mare bucurie în a fi blând și răbdător și de grabă bine făcător. Prețul cel mai mare îl dădea pe acest fel de a fi, iar celelalte plăceri mult iubite de semeni, precum traiul ales și veșmintele scumpe, nu-l atrăgeau deloc. Pentru felul său de a fi mai toți îl cinsteau, cu excepția unor uscături. Într-una din zile, mergea în pace pe o stradă din Atena. Un tânăr needucat a încercat să-i strice liniștea și a început să-l batjocorească. Ba a mai stârnit și pe câțiva copii necopți la o atitudine similară. Nu-i era plăcută situația atenianului nostru, așa cum nu ar fi nimănui, dar, cu toate acestea mergea tăcut și liniștit, cu pași egali. Insistenți, mici agresori l-au petrecut cu lipsa lor de educație până acasă, însă, înțeleptul nimic nu le-a grăit, nici de bine și nici de rău.

- - Cum tu nu răspunzi nimic la câte auzi despre tine? Întreabă unul din grup.

- - Nimic – răspunse atenianul – deoarece nimeni nu mi-a cerut să-i răspund la ceva.

Seninul a venit peste mintea acelor suflete și au plecat. Ei chiar nimic nu au întrebat. S-au mulțumit să fie netrebnici. Și poate că aveau destule de aflat de la un înțelept. Au aflat totuși ceva minunat: ce înseamnă blândețea. Au aflat cât de puternică este această armă în lupta cu mizeria și nedreptatea lumii. Oare, din acest comportament blând atenianul a avut de câștigat ori s-a ales doar cu ocara micimii de suflet?! Sigur, a avut. Liniștea!

Imaginați-vă ce s-ar fi întâmplat dacă acest om ar fi fost agresiv, rău de gură, mânios. Totul ar fi degenerat într-un scandal inutil și grav. Așa, tinerii au luat o lecție, iar înțeleptul și-a dobândit dreptul la pace.

Blândețea este o virtute. Este o caracteristică atât de puternică a sufletului prin care poți stăpâni mai strașnic și îndelungat totul, decât ai face-o cu armate bine înzestrate și scump plătite. Cel blând o duce bine cu toți, necazul nu-l lovește, deoarece nu-și ridică dușmănii. Doar cu nedreptatea nu poate avea pace, dar și pe aceasta o îndepărtează altfel decât cu luptă directă. În sufletul celui blând este mereu liniște, este împăcat cu viața și capabil de fericire adevărată.

Blândețea nu este o stare vegetativă sau de neputință. Este o cale a triumfului, a victoriei. Cel blând învinge pe cel înfuriat prin rușine. Potolește mulțimile prin pace. Vorba lui este ascultată, iar judecat îi este respectată. Astfel, dar blândeții devine lungime de zile, fiindcă îi aduce bucurie, iar bucuria este mai presus decât toate orice avere.

Cei blânzi, prin pilda vieții lor rămasă în sufletul și mintea urmașilor, chiar moștenesc pământul. Exemplu blândeții desăvârșite este Mântuitorul. S-a mâniat doar pe zarafii care au transformat Templu în neguțătorie, abătându-se astfel de la adevărata credință, însă, în rest, nu a sfătuit pe nimeni să arunce cu piatra sau să scoată sabia, căci nimeni nu este fără de păcat și nici de sabie nu vrea să moară cineva. A fost blând si smerit cu inima, iertător și bun, chiar și atunci când a fost pe nedrept umilit și răstignit. Ce am fi făcut noi dacă cineva ne trata ce pe El? Atunci, aparent, a pierdut lumea prin blândețea cu care a cedat în fața opresiunii fizice. Dar, de fapt a biruit lumea, iar noi astăzi ne închinăm lui Iisus ce blând.

De atunci, Biblia, Biserica, experiența ne învață să fim blânzi ca porumbeii, că blândețea lucrează răbdarea, iar răbdarea e stâlpul înțelepciunii. Blândețea aduce liniște, iar liniștea limpezește mintea, iar mintea liniștită ocolește necazul, aduce iubire și lungime de zile.

Cel blând nu va nedreptăți pe altul, iar atunci când el însuși este nedreptățit nu va duce în cârcă necazul și nu-și va face sânge rău. În cele din urmă, mișelul și tâlharul se vor cutremura la întâlnirea privirii lui.

Așadar, blândețea înalță, întărește, dă forță și este o cale spre moștenirea despre care a vorbit Hristos Domnul în Predica de pe munte. Deci, să fim blânzi!

Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Ce rost are familia?!

Pare de prisos să ne reamintim că familia este importantă pentru fiecare dintre noi și totuși nu este. Familia sănătos constituită, naturală, binecuvântată, are dușmanii ei. Trăim din ce în ce mai complicat și mai instabil. Familia înseamnă așezare, dar cine ne dorește liniștiți și așezați? Familia înseamnă echilibru, dar cine ne dorește echilibrați? Familia înseamnă fericire, dar cine ar putea să se preocupe de fericirea noastră mai mult decât noi? Familia însemnă binecuvântare, și toți dorim să fim binecuvântați.

Dezbinarea familiilor creează drame și destine mutilate, afectând mai cu seamă copiii. Statisticile de oriunde sunt grăitoare. Copiii proveniți din familii dezorganizate se luptă cu mul mai multe vicii, trăind frustrări, nesiguranțe și suferințe care-i marchează întreaga viață. De aceea, primul gând al celor care sunt în impas și poartă pe umeri responsabilitatea copiilor este să găsească căi de salvare a celui mai frumos și sincer edificiu. Pentru copii merită totul depășit!

Familiile în picaj generează boli, nevroze, beție, narcomanie. Este dureros să vezi cum oamenii se ceartă pentru lucruri minore, cum uită bucuria întâlnirii și miracolul dragostei care i-a unit. Oricât de grea ar fi viața, ea nu devine mai ușoară atunci când oamenii nu se înțeleg. Nemulțumirile vieții produc efecte de ne admis în familie. În loc să crească forța luptei și unitatea, apare iritabilitatea și tendința răzbunării pe cel de lângă tine, care nu are nicio vină. În același timp, susținerea reciprocă a soților este vitală. Copiii vor învăța să facă asemenea. Luptele intestine pe forme de supremație în cadrul familiei sunt o nerozie. Șubrezesc fundația unei vieți care poate da rod dulce.

De ce o familie primește binecuvântare religioasă prin taina cununiei? Ajutorul lui Dumnezeu este nu poate fi substituit în viața unei familii. Doar pășind înaintea lui Dumnezeu și iubindu-se unul pe altul doi soți pot să devină unul singur.

Sfântul Apostol Pavel compară legătura dintre doi soți cu aceea dintre Hristos și Biserică, iar Sfântul Clement al Alexandrei numește familia casa Domnului.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în tonalitate similară, o numește mica biserică, iar Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie că o familie își rânduiește bunăstarea exterioară pentru cea lăuntrică.

Sunt și alte multe argumente care vin în sprijinul legăturii sacre dintre soț și soție, din cadrul familie. Nu trebuie uitat însă că fără o legătură curată și frumoasă, în răbdare, îngăduință și iertare, cu ajutor și susținere reciprocă, omul merge prin umbre și chin. Nu este de ajuns zilei răutatea ei ca să mai existe neînțelegeri și suferințe în locul care trebuie să fie cel mai cald, familia?!

De aceea, copiii crescuți în familii sănătoase vor respira aerul bucuriei și, la rândul lor vor construi un mediu asemănător celui în care au fost educați. De aceea familia va rezista, indiferent cât de dure ar fi loviturile unei societăți care, din ce în ce mai des, încearcă să experimenteze pe seama fericirii, păcii și bucuriei noastre și a copiilor noștri.

Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Dar noi cum am fi procedat….

Sfântul Apostol Toma este o personalitate a credinţei creştine, care a rămas în istorie pentru incertitudinea lui referitoare la Învierea Mântuitorului. Amintirea lumii despre el se zbate între imaginea unui apostol devotat, care a propovăduit credinţa Mântuitorului până în India, şi cea a unui necredencios, deoarece necredinţa lui a rămas punct de referinţă pentru cei ce nu se lasă înduplecaţi cu uşurinţă să accepte ceva propus de alţii. Desigur, apare și caracterul peiorativ prin care este interpretat gestul necredinței lui Toma, însă această încercare de vulgarizare a unei vieți sfinte este o preocupare a mediilor unde mediocritatea culturală și sprituală este la ea acasă.

Şi totuşi, cine a fost Toma?

Sfântul Apostol Toma a fost unul dintre cei doisprezece Apostoli chemaţi direct de către Mântuitorul (Matei 10, 3). Numele său, cu origini aramaice, însemna „geamănul“. L-a urmat pe Mântuitorul, L-a ascultat, dar, atunci când colegii săi de apostolat i-au spus că a înviat, s-a îndoit, cerând ca această realitate să i se descopere lui individual şi palpabil. Pentru a nu-l lăsa în această incertitudine, ce ar fi dus poate la eşecul apostolatului său, Mântuitorul i se arată şi–l convinge de această realitate, iar Toma face o extraordinară mărturisire de credinţă, spunând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (Ioan 20, 28).

Potrivit tradiţiei primare, consemnată de istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea, Toma a întreprins activitatea de evanghelizare a parţilor. Creştinii sirieni din Malabar susţin cu tărie că sunt urmaşii lui, iar plecarea sa pentru a sta permanent alături de Cel despre învierea Căruia a avut îndoieli, conform unei alte tradiţii, se pare că s-a petrecut în Indii.

Toma se particularizează prin atitudinea sa diferită faţă de ceilalţi apostoli, însă „necredinţa“ sa proverbială este una care a adus o mărturie creştinătăţii de atunci şi dintotdeauna.

După răstignirea şi îngroparea Domnului Hristos, sfinţii ucenici ai Mântuitorului s-au adunat la un loc ferit ca să îndure mai uşor tristeţea şi durerea acestei morţi cumplite şi atât de nedrepte. Încremeniţi în tăcere, începeau să aibă doar o singură certitudine: că speranţele lor zăceau pecetluite într-o criptă de piatră. Fusese frumos, dar… fusese. Se întrebau cu nedumerire şi spaimă la viitorul mesianic al unei lumi aflate în aşteptarea mântuirii: să fi murit oare Iisus cu adevărat așa…ca fiecare dintre ei? Va mai învia El după trei zile, aşa cum spusese? Dar, dacă nu, ce va fi? Înseamnă că toată viaţa de ucenici ai Lui a fost o închipuire? Dacă nu chiar o minciună?!

Sufletele lor erau aride, aveau nevoie de un val de rouă al certitudinii, care să le potolească neliniştea şi îndoiala, dar, aşa cum se întâmplă atunci când aşteptarea este un act solemn, ce ţine de viaţă şi de moarte, clipele sunt lungi, se dilată, devin veşnicii, devin infinităţi, nu mai au margini… ceasornicele stau şi limbile lor zac în adormire.

În această stare de spirit, agonici şi gânditori, stăteau autoexcluşi din timpul prezent, agăţaţi de o fărâmă de eternitate, pe care o doreau, dar… nu o mai atingeau decât uşor, cu gândul, căci realitatea părea diferită.

De iudei nu le mai era teamă, căci uşile foişorului unde se adunaseră erau încuiate. Şi, apoi, compatrioţii lor îşi potoliseră setea de sânge nevinovat, dar interiorul fiecăruia dintre ei avea ecou. Răsuna. Era gol. Temerile lor creşteau odată cu chinul dinlăuntru şi dinafară, iar suferinţa sufletească le sporea… În această clipă apăsătoare, Iisus cel înviat a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!“ (Ioan 20, 19, 26), adică fiţi liniştiţi în sufletele voastre şi credeţi în Mine şi în apostolatul vostru.

Când s-au întâmplat aceste lucruri, ucenicul Toma nu era de faţă, cu ceilalţi ucenici. Tot timpul cât Iisus fusese în mijlocul ucenicilor Săi, Toma găsise motive puternice ca să-şi întărească în suflet credinţa în apostolatul său. Dar, când Mântuitorul a fost răstignit şi pus în mormânt, inima ucenicului a fost cuprinsă de îndoială, aşa cum negura învăluie pământul şi-l întunecă. S-a retras deci deoparte, a plâns şi a aşteptat, rugându-se ca Domnul să-i spulbere îndoiala. Ca şi ceilalţi, vedea cum nădejdile se spulberaseră. Mai putea el să creadă, când Iisus închisese cu El în mormânt tot ce Toma iubise până atunci? Stând acum singur, ucenicul îşi aducea în minte bucuriile şi clipele frumoase din trecut. Ce fericită ar fi fost viaţa dacă Iisus ar fi fost viu!

Dar acum nu voia să mai fie turburat de nimeni. Şi, cum singurătatea începuse să-l înspăimânte, Toma se duse la prietenii săi din foişorul spaimei şi al tristeţii.

Şi i-a găsit pe aceştia schimbaţi. Întristarea lor se preschimbase într-o bucurie fără margini, entuziasmul renăscuse. Erau convinşi. Promisiunea Învierii fusese ţinută. Nu s-au înşelat. Aveau un destin veşnic.

Cu această schimbare totală de atmosferă se întâlneşte Toma. Dar, parcă starea lui de melancolie nu prea îl dezlega să creadă… Sau poate se întreba de ce el nu a fost demn de o asemenea mărturie directă, asemenea celorlalţi?!

Atunci, dorind să fie raţional, a cerut proba adevărului şi cinstea de a-L vedea şi el pe Iisus cel înviat. Nu putea să admită ca el să fie singurul dintre ucenici care să nu-L vadă pe Învăţătorul. Dorea să fie şi el martorul Învierii, căci şi el Îl iubeşte pe Iisus; el nu pune la îndoială învierea, crede în ea, dar vrea să-L vadă pe Iisus cu ochii lui şi să-L atingă cu mâinile sale, ca să-şi sporească credinţa şi să spulbere îndoiala. De aceea a zis către prietenii săi: „Dacă nu voi pipăi cu degetele mele semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede“ (Ioan 20, 23).

Iar divinul Învăţător, cu smerenie, cu solicitudinea unui frate, vine să-l mângâie cu mâinile Sale rănite de duritatea cuielor şi să-l ia la pieptul Său, ca altă dată, alături de rana din coasta Sa, ce a suferit ingratitudinea unei lumi barbare şi păgâne. Dar nu a mai fost nevoie de aceste ultime gesturi deoarece cuvintele Domnului Hristos cel înviat au fost de ajuns. Toma avea în faţa lui, sub ochii lui, proba adevărului, care de opt zile îl chinuia. De aceea, cu entuziasmul marilor descoperiri şi cu tăria convingerii totale, exclamă cu bucuria revederii şi jena îndoielii: „Domnul meu şi Dumnezeul meu, Tu eşti!“ (Ioan 20, 28).

Am încercat o ingerinţă în interiorul apostolului Toma, apelând la realitatea istorică dar şi la propriile noastre trăiri interioare. De câte ori nu am fost şi noi fraţi gemeni cu Toma în judecăţile noastre la adresa divinităţii?! El a avut o şovăială omenească, scuzabilă. El a căutat. Nu s-a îndoit. Nu a căutat pentru a nu afla. A căutat pentru a dobândi. Atitudinea lui nu se aseamănă cu un dicton, care, potrivit predecesorilor noştri „roşii“, ideologi ai materialismului, spunea că în Biblie este scris: crede şi nu cerceta! Nici Biblia nu spune aşa, nici ei nu au putut sau nu au vrut să înţeleagă mai mult. Toma a fost reflexiv, a căutat cu credinţă. Nu a fost necredincios. Se istoriseşte că marele învăţat, Mitropolitul Dosoftei, a fost întrebat de cineva, care nu dorea un răspuns la o întrebare, ci doar vroia să vadă ceilalţi cât este de deştept: „Sfinţia Ta, ce a făcut Dumnezeu înainte de facerea lumii?“ Cucernicul mitropolit putea să tacă la o întrebare atât de neroadă, a răspuns totuşi pe măsură: „Ce să facă? A stat într-o pădure şi a tot tăiat nuiele, ca să aibă cu ce bate în această lume pe toţi nerozii care pun întrebări proaste!“

Cei care sunt necredincioşi caută realităţi, le găsesc, dar nu le… află. Pun întrebări fără a dori un răspuns pozitiv.

Se spune că un dascăl îndoctrinat a dorit să fie îndoctrinator, pentru a-şi respecta cu zel „fişa postului“. Dorind să batjocorească un copil educat creştineşte de mama sa, îl întrebă în faţa colegilor: „Unde locuieşte Dumnezeu, căci eu nu L-am văzut şi nici astronauţii nu au dat peste El cu racheta?“ La aceasta elevul răspunde: „Pretutindeni, afară de inima dumneavoastră. Dacă ar fi acolo am avea ce învăţa de la dumneavoastră!“

Aşadar, Sfântul Toma nu a fost un necredincios. A fost un căutător febril al adevărului, încă de la începutul apostolatului, şi s-a manifestat identic şi în aceste momente triste. Necredinţa lui nu a îmbrăcat forma vulgară a materialismului. În faţa atâtor întâmplări cutremurătoare, copleşit de grozăvia morţii pe cruce a Învăţătorului, lângă un mormânt pecetluit şi păzit de ostaşi, credinţa lui s-a clătinat şi îndoiala i-a cuprins firea. De aceea s-a dat deoparte, s-a rupt de viaţa ucenicilor şi a aşteptat temător, dar sperând în acelaşi timp, să se ivească motivul puternic care să-i redea încrederea şi să-i sporească puterea de a crede. Sfântul Apostol Toma este exemplul fericit al sufletelor care se îndoiesc un timp, dar, după ce inima şi mintea lor le oferă dovezile încrederii - când ei îşi întind mâinile lor rugătoare spre orice rază de lumină, ajung din nou să creadă. De aceea şi Mântuitorul nu S-a întristat, ci în mod firesc, ca un cunoscător fin al firii umane, pe care o îmbrăcase, a căutat să potolească tulburarea sufletească a ucenicului neliniştit, spunându-i: „adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios“ (Ioan 20, 27). Auzind aceste cuvinte, Toma şi-a adus aminte că Iisus le spusese altădată: „Căutaţi şi veţi afla!“ (Matei 7, 7).

Mărturisindu-şi credinţa şi recunoscând Învierea, Toma a fost totuşi mustrat de Iisus prin cuvintele: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut!“ Dar, deşi mustrat, Toma şi-a păstrat dreptul apostoliei sale şi cinstea de trimis al lui Iisus în lume la propovăduire. Iar pe noi, care am crezut în Învierea lui Hristos, Domnul ne-a fericit şi ne-a binecuvântat, zicând: „Fericiţi cei ce au crezut fără să fi văzut!“ (Ioan 20, 29).

Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Jertfa şi Învierea lui Hristos

Unul dintre cuvintele care-şi păstrează sacralitatea sa este acela de jertfă. În societatea excesului de verbalitate şi a folosirii improprii a termenilor, cuvântul „jertfă“ rămâne nedemonetizat, pentru că şi actul în sine este profund şi greu de realizat. Cercetătorii istoriei religiilor consideră în mod unanim că fiinţa jertfei este darul oferit printr-un act de cult lui Dumnezeu. Însă, în cazul jertfei Mântuitorului Hristos, actul este darul dragostei lui Dumnezeu pentru omul căzut.

În articolul al IV-lea din Crez sau Simbolul credinţei, este relatat adevărul credinţei noastre, că Mântuitorul Iisus Hristos „S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat“. Într-o lume a eforturilor condiţionate de o recompensă, numai Iisus S-a jertfit pentru întreaga omenire, Și-a asumat păcatele ei, El fiind fără de păcat. Şi-a jertfit trupul pe Cruce, după ce suferise din partea oamenilor chinuri, batjocură, scuipări peste faţă şi bătăi cu varga. Este un fapt care depăşeşte orice margine a înţelegerii noastre omeneşti şi care nu poate fi primit şi înţeles, decât prin puterea credinţei, a credinţei care mântuie.

Odată cu rostirea adevărului de credinţă că Iisus a pătimit pentru noi, articolul al IV-lea ne dă şi amănunte de ordin istoric despre timpul când s-a petrecut evenimentul: în zilele lui Ponţiu Pilat! În actele imperiului roman, încheiate în timpul domniei Cezarului August, stă scris că Ţara Sfântă – Palestina, devenită provincie romană prin cucerire, era administrată, în numele împăratului, de un procurator, care în timpul cât Iisus a fost „Om“ pe pământ, se numea Ponţiu Pilat. Aceasta dovedeşte că Iisus n-a fost o închipuire, nici o născocire a unor adepţi fanatici, ci o persoană istorică, despre a Cărui viaţă şi fapte stau scrise mărturii atât în Sfintele Evanghelii cât și în actele oficiale ale Imperiului Roman. Dealtfel, toate câte s-au petrecut cu Domnul Hristos - naşterea, viaţa Lui, patimile, moartea şi învierea, sunt fapte istorice, evenimente sigure, desfăşurate în limitele timpului şi ale spaţiului. Se ştie precis locul şi data naşterii sfinte, sunt mărturii clare şi amănunţite despre viaţa pământească a lui Iisus şi există probe care nu pot fi puse la îndoială, despre răstignirea şi învierea din mormântul păzit de ostaşi şi cu lespedea pecetluită, cu toate că, pentru un creştin, argumentele istorice sunt mai puţin relevante. Aşa cum spunea un gânditor creştin, pentru cei ce cred orice argument este de prisos, iar pentru cei ce nu cred, de asemenea, orice argument stă sub semnul inutilităţii.

Între minunea Întrupării şi Naşterii ca prunc a lui Iisus şi cealaltă minune, a Înălţării la cer, istoria vieţii Mântuitorului cuprinde un şir de fapte şi întâmplări care sunt o verificare continuă, permanentă, a existenţei Sale trupeşti, într-o desăvârşită contopire divino-umană. Iisus „înnomenea dumnezeirea şi îndumnezeia pe om“, prin ptrzența Saprintre oameni.

După ce articolul al III-lea din Crez ne-a arătat că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să ne mântuiască, articolul al IV-lea ne spune în ce chip ne-a mântuit Iisus: mântuirea noastră, a oamenilor, a început odată cu Întruparea lui Hristos, însă, în chip deplin, ea s-a desăvârşit prin patimile şi moartea pe cruce şi prin Înviere.

Se ştie că, în urma păcatului strămoşesc, toţi oamenii erau supuşi morţii (Romani 5, 12), care intrase în firea omenescă prin păcatul călcării poruncii de către Adam. Dumnezeu nu a lăsat omul în această stare de degradare fiinţială, ci, din iubire, a dorit să restabilească legea Sa în firea omenească.

Era nevoie de o jertfă cu un preţ mai mare decât viaţa întinată a oamenilor şi Iisus a vărsat un sânge mai de preţ decât al tuturor oamenilor, răscumpărându-le toate păcatele, tocmai El, cel fără de păcat.

Altarul pe care S-a adus această jertfă adevărată pentru oamenii din toate timpurile a fost Crucea, iar preotul care a jertfit a fost Însuşi Iisus cel jertfit, câştigând astfel mântuirea noastră. Murind pe cruce cu moartea cea mai ruşinoasă a răstignirii (Deuteronom 21, 23; Galateni 3, 13), Iisus S-a smerit din iubire pentru noi. Trebuie, deci, să iubim Crucea şi s-o cinstim, căci Iisus a îmbrăţişat-o cu iubire şi a ars pe ea, ca pe un altar, păcatul nostru.

Pe Iisus Hristos nu-L putem vedea decât răstignit pe Cruce şi, gândindu-ne la El, ne gândim şi la crucea pe care a fost răstignit. Astfel, Crucea a devenit „semnul lui Hristos“ (Matei 24, 30) şi se va arăta pe cer, împreună cu El, când va veni să judece lumea. Pentru cei care se mântuiesc, Crucea este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18), este mijlocul prin care Dumnezeu i-a împăcat pe oameni cu Sine, omorând vrajba (Efeseni 2, 14-16). Prin Cruce, Iisus Hristos S-a înălţat la mărire (Ioan 17, 1) şi a biruit păcatul. Pentru creştini, Crucea este arma de luptă împotriva tuturor ispitelor, a păcatelor şi a necazurilor, cu puterea lui Hristos, Care a pătimit pentru o osândă nedreaptă, devenind astfel omul durerii, al durerii nedrepte. Prin durere Iisus a desfiinţat păcatul, care îşi are izvorul în căutarea plăcerii, dar tot prin durere El a desfiinţat moartea, „cu moartea pe moarte călcând“.

Fiind în acelaşi timp Dumnezeu şi Om, Iisus ne arată până la ce punct de perfecţiune este capabilă să se ridice natura umană. Căci, deşi căzut din fericirea Paradisului prin păcatul lui Adam şi întristat de groaza morţii, omul poate totuşi să-şi recâştige veşnicia, prin puterea credinţei şi prin strădania unei vieţi asemenea cu a Mântuitorului. Scăpaţi de apăsarea păcatului strămoşesc, noi ne putem salva de sub teroarea răului, care ne paşte, şi din pustiul morţii, dacă ne identificăm în trăire cu Iisus Hristos. Aceasta înseamnă să trăim în puritate o viaţă după modelul lui Iisus, să oferim cu generozitate mila noastră, să ne solidarizăm cu cei ce sunt în suferinţă şi în durere. Modelul acesta de iubire jertfelnică îl aflăm în Hristos, Care a luat asupra Sa toată suferinţa morală a lumii, ca s-o răscumpere, s-o mântuiască prin pătimirea şi cu jertfa Sa. Mântuirea incubă ideea de suferinţă şi de sacrificiu.

Iisus este alături de oameni şi-i călăuzeşte de la naştere până la moarte, ajutându-i să câştige Învierea cea de-a pururea. Astfel, din sfârşit tragic şi înspăimântător pentru om, moartea a devenit, prin jertfa lui Iisus, o uşă deschisă spre înviere, spre veşnicie. Credinţa în înviere este temelia credinţei creştine. Pe realitatea Învierii se sprijină sistemul moral de comportare al creştinilor. Fără conștiința unei răsplătiri a faptelor noastre, viaţa ar deveni o grea osândă, o condamnare la distrugere, iar societatea s-ar preface într-o junglă, în care oamenii s-ar sfâşia la fiecare pas, fiindcă nimic nu i-ar mai opri să se lase în puterea cotropitoare a răului.

Învierea Mântuitorului este actul cel mai de seamă din istoria lumii. Acest act al jertfei personale pentru mântuirea celorlalţi este exemplul suprem adresat întregii omeniri. Mesajul jertfei este adresat tuturor şi devine o cale prin care se poate dobândi fericirea personală şi colectivă. Iar realitatea Învierii este esenţa unei vieţi care are finalitate, esenţa unei vieţi care nu se încheie trist, după zbateri cotidiene, în fundul unei gropi. Aşadar, avem acum prilej de bucurie şi de încredere în lumea de aici şi în lumea de dincolo, căci Hristos a Înviat!

Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Floriile - bucuria unei primiri sfinte

În ultimele două Duminici înainte de sărbătoarea sfintelor Paşti se citesc texte evanghelice prevestitoare ale Săptămânii Patimilor. Textele sunt emblematice pentru anumite comportamente umane. Unul dintre aceste comportamente este inconsecvenţa omului, nestatornicia în concepţiile lui sociale şi religioase.

Divinul Învăţător a clarificat mai întâi o chestiune umană ce frământă veacurile, ce învrăjbeşte popoarele, ce creează dictaturile, ce robește mințile slabe care ajung să conducă – setea de putere, spunându-le că „cel ce va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru“ (Marcu 10, 43). Iar apoi s-a pregătit de intrarea în Ierusalim, fiind martor din nou la o altă tară a omului căzut – inconsecvenţa.

Iisus Domnul a intrat în Ierusalim ovaţionat de mulţime, în totală smerenie, călare pe asin. Bucuria Sa, privitoare la faptul că lumea de atunci I-a înţeles mesajul, era umbrită de gândul că acei oameni, sub influenţa manipulatoare a celor ce-i conduc, vor avea o atitudine total schimbată, radicală, doar peste câteva zile, când vor striga: „răstigneşte-L“ (Matei 27, 22).

Mântuitorul era trist pentru o omenire care nu vroia să se vindece. Era trist pentru omul care nu are capacitatea de a-şi păstra propriile convingeri, pentru cei care au beneficiat de sprijinul şi binecuvântarea Sa, dar, fiindcă alţii le-au spus altceva, au uitat binele făcut sau momentul divin trăit, au rupt acea legătură de suflet şi au devenit duşmanii binefăcătorului lor. Toate aceste trăiri aduc umbre de tristeţe pe faţa lui Iisus, într-o zi a bucuriei. Însă Mântuitorul era pregătit pentru a suporta, încă o dată, palma omului căzut. Dumnezeu era pregătit pentru a suporta ingratitudinea omului. Creatorul, Cel care dăduse viaţă creaturii, era pregătit să suporte „consecinţele“ actului său de dragoste. Tocmai de aceea, toate aceste evenimente premergătoare Floriilor sunt o pregătire a „morţii lui Dumnezeu“, dar nu a celei despre care vorbeau nihiliştii, ci a morţii spre Înviere!

Domnul Hristos a fost uns cu mirul cel de mult preţ, în casa lui Simon Leprosul din Betania, de către o femeie numită Maria. Deoarece cei de faţă murmurau că s-a risipit mirul, în loc să se vândă şi să se dea săracilor, Domnul le-a zis: „Bun lucru a făcut ea pentru Mine... ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte Mi-a uns trupul cu mir, spre îngropare“ (Marcu 14, 6, 8). Iisus a făcut aici o profeţie, căci se ştie că, în seara îngropării Domnului, ungerea cu mir, după datină, va fi făcută sumar, în grabă şi cu spaimă; şi ea trebuia să fie desăvârşită în dimineţile următoare. Dar mirurile pregătite de sfintele femei nu vor mai fi folosite, căci, mergând la mormânt, dimineaţa, ele vor găsi mormântul gol. Iată cum ni se deschid ochii şi înţelegem că mironosiţa din Betania, cu şase zile înainte de Paşte, a săvârşit un act providenţial: a uns deplin cu miruri pe Domnul şi Mântuitorul lumii, cu această anticipaţie miraculoasă. Parcă ar fi ştiut că atunci când vor veni să împlinească îmbălsămarea, ele nu vor mai găsi în mormânt trupul celui căutat.

Alt eveniment întâmplat cu anticipaţie este învierea din morţi a prietenului Lazăr din Betania. Mergând spre patimă şi spre moarte, Domnul Hristos trebuia să dea ucenicilor şi lumii asigurarea că Golgota, cu crucea ei, nu este un sfârşit şi că nici mormântul nu este o pecete a tăcerii. Domnul Hristos îl înviază pe Lazăr, stă la masă cu el şi cu ucenicii, apoi a doua zi pleacă la Ierusalim, ca să arate tuturor că Lazăr nu este o închipuire. Vrea să-i facă pe oameni să înţeleagă că, înviindu-l pe Lazăr, este posibilă şi învierea Sa din morţi, garanţie a învierii generale, arvună a mântuirii noastre. În convoiul triumfal care va intra în Ierusalim, alături de Iisus şi de apostoli va fi şi Lazăr din Betania, mărturie nedezminţită a învierii generale.

Toate acestea au culminat cu momentul intrării în Ierusalim, cu acest moment istoric – Floriile. Sfintele Evanghelii amintesc măreţia cu care s-a desfăşurat extraordinarul eveniment, marea însufleţire a celor ce-L întovărăşeau pe Iisus, purtând în mâini stâlpări de finic şi aşternându-I în cale veşmintele lor. Sfântul Evanghelist Ioan zice: „Au luat ramuri de finic şi, ieşind în întâmpinarea Lui, strigau: «Osana!, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Împăratul lui Israel!»“ (Ioan 12, 13).

Toate acestea, cum spune Însuşi Iisus, trebuiau să se întâmple, să se împlinească. În veacurile profetice, proorocul Zaharia spusese: „Bucură-te foarte, tu, fiica Sionului, rosteşte-te-n strigare, tu, fiica Ierusalimului: Iată, Împăratul tău vine la tine drept şi El Însuşi Mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr“ (9, 9). Şi, mai-nainte cu alte veacuri, Isaia proorocul grăise: „Domn păcii... Mare va fi stăpânirea Lui şi păcii Lui nu-i va fi hotar“ (9, 5-6). Acest lucru îl confirmă şi Evanghelistul Matei, bazat tot pe prooroci: „ iată, Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină şi pe mânz, fiul celei de sub jug“ (21, 5). Mântuitorul apare într-un triumf al smereniei, total diferit de mai-marii vremii din totdeauna şi de aiurea, care se impuneau prin forţa autorităţii statale, militare, prin spaimă şi prin sabie. Intră în cetatea sfântă ca un învingător care a biruit prin iubire şi binefacere. Vine în duhul smereniei, ridicat în slăvi de strigătele de bucurie ale mulţimii care dorea să-L vadă. I se aştern haine şi velinţe pe cale, ca să calce pe ele ca pe un covor al cinstei şi al demnităţii. Cu graiurile lor fragede şi cu glasurile lor curate, copiii Îi strigă: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!“ (Matei 21, 9).

Acest triumf al dragostei însă a scos la iveală o altă patimă adâncă a firii umane – invidia. În timp ce pruncii nevinovaţi se bucurau, conducătorii cetăţii doreau să le ia această bucurie, pe care ei nu o puteau oferi poporului. Roşi de invidie, tulburaţi de reacţia neaşteptată a unei mulţimi pe care o controlau cu dibăcie, o inhibau cu amenințări sau o mințeau dându-i pâine și circ, în răstimpuri, când doreau să o subjuge, mai marii vremii unelteau. În grupuri partinice, liderii de atunci, diferiți, totuși, radical de de cei de pe la noi prin nivelul de cultură și educație, erau adunați pe lângă zidurile cetății, amprente de trecerea în fugă a anilor și unelteau. Deși aveau divergențe de opinie în multe chestiuni religioase sau sociale, în această situație gândul lor a fost unanim la săvârşirea răului.

Deşi Iisus cunoştea aceste gânduri, cursul evenimentelor nu a fost întrerupt. Voinţa omului, libertatea lui a fost lăsată să acţioneze. Libertatea este zestrea noastră dăruită de Creator. Libertatea este o binecuvântare pentru cei înţelepţi şi o povară în clipele de rătăcire. Libertatea presupune alegere, iar alegerea poate să ne ducă în slava cerului sau poate să ne cufunde în întunericul adâncului. Libertatea aceasta morală poate să pună între noi şi Hristos ori potecile fericite ale raiului, ori prăpastiile înfiorătoare ale iadului...

Bucuria întâlnirii cu mulţimile era umbrită de tristeţea că acest popor, peste câteva ceasuri, a devenit gloată. Bucuria era întunecată de trădările celor care au jurat că nu-L vor părăsi niciodată.

Mulţimile cuviincioase de la porţile Ierusalimului, înflăcărate de minunea învierii lui Lazăr din Betania, L-au aclamat pe Iisus ca pe un rege... Dar a doua zi şi în zilele următoare ei au uitat şi, pornind pe drumul nesocotinţei, după libera lor alegere, au ridicat împotriva lui Iisus strigătul lor vehement: „este vinovat de moarte!“ (Matei 26, 66).

Cei de atunci, în virtutea libertăţii de conştiinţă, au ales pe tâlharul Baraba şi l-au eliberat, iar pe Iisus L-au dat să fie răstignit? La ce anomalii comportamentale poate ajunge omul inconsecvent, cu voinţă şi cugetare şovăitoare!

Mulţimile, dar şi apropiaţii Domnului, au dat dovadă şi de un alt viciu, care a adus atâta rău omenirii – trădarea. Iuda, cu libera lui voinţă a ales calea trădării. Cu durere se tânguie melodul în cântarea lui din Joia Patimilor: „Ce pricină te-a făcut, Iudo, vânzător al Mântuitorului?“. Iar Petru, el cel mai voluntar şi mai vârstnic dintre apostoli, s-a lepădat de… frică. Frică însă ce nu ar fi trebuit să se producă în sufletul lui Petru, care din credinţă Îl urmase atâta vreme pe Mântuitorul. Dar, copleşit de spaimă, a uitat totul! S-a lepădat nu o dată, ci de trei ori, robindu-şi sufletul pentru a-şi păstra libertatea fizică.

Dacă frica este totuşi un comportament firesc, ce ţine de instinctul uman de conservare, celelalte atitudini manifestate de locuitorii cetăţii Ierusalimului sunt de neadmis. Iisus însă a respectat libertatea creaţiei, acceptând să fie „om în suferinţă şi răbdând durere“ (Isaia 53, 3-4).

Inconsecvența, nestatornicia, invidia, lipsa asumării libertăţii ca dar individual şi amalgamarea lui cu comportamentul de gloată informă sunt „lipsuri“ ale noastre şi astăzi. De aceea, umbrele tristeţii pe faţa lui Dumnezeu persistă pentru că omul, creaţie a dragostei divine, făptură liberă, nu se ridică la calitatea de fiu cu unicitate personală, ci se afundă în mulţimea păcatelor, lipsurilor şi mizeriilor cotidiene.

Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »