Divinitatea
ne dă bunurile în schimbul ostenelii.
Epicarmos
Fii
nepăsător față de confort și-l vei avea, fii nepăsător față de bunurile
materiale și le vei primi, nu ca rob al acestora ci ca om liber!
Sfântul Ioan Gură de Aur
Sfinţii – modele autentice
Calendarul creştin este ornat cu
numele sfinţilor. Din veacuri diferite, cu provenienţe şi preocupări sociale
diverse, sfinţii alcătuiesc tezaurul sacru al caracterelor creştine care au
demonstrat că învăţătura Mântuitorului Hristos nu este o abstracţiune, ci un
model concret de viaţă.
Învăţătorii sau mai marii noştri,
despre care zice Sfântul Apostol Pavel în scrisoarea sa către Evrei 13, 7 – că
trebuie să le urmăm credinţa, alcătuiesc şirul nesfârşit de cuvântători,
învăţători şi jertfitori ai lui Hristos, acei piloni de granit ai edificiului
creştin, de pe bolta căruia priveşte mângâietor însuşi ochiul Creatorului. Sunt
părtaşii la viaţa veşnică, sunt cei bine plăcuţi Domnului. Cu ei veacurile
Bisericii s-au făcut mai trainice, fiindcă temeliile edificiului creştin s-au
cimentat cu sufletele şi cu trupurile lor spiritualizate prin jertfă.
Vorbind creştinilor din marea
biserică a Bizanţului, la Duminica Tuturor Sfinţilor, Sfântul Ioan Gură de Aur
zicea despre mucenicia sfinţilor: „Pe
scara pe care urcau şi coborau îngerii în visul lui Iacob, pe aceiaşi scară
urcă la ceruri mucenicii... Căci ei sunt egali; şi îngerii şi sfinţii locuiesc
în cer... Deşi sunt îmbrăcaţi în trup, acesta este nemuritor; nici cerul,
împodobit cu mulţimea stelelor, nu este mai strălucitor decât trupurile
mucenicilor împodobite cu mulţimea rănilor. Prin aceste răni ei au murit şi,
murind, au câştigat mucenicia... Prin moarte, Dumnezeu poartă pe atleţii
evlaviei spre premiile muceniciei“.
Mucenicii şi martirii credinţei şi
toţi sfinţii Bisericii, sunt îngeri în trup, sunt făclii ale desăvârşirii, sunt
icoane ale dumnezeirii.
Trei mari forţe sau puteri au făcut
ca noua Evanghelie a Mântuitorului să cuprindă lumea: forţa cuvântului, forţa
scrisului şi forţa exemplelor date de sfinţi şi mucenici. Fără predica
neînfricată a apostolilor, fără cuvântul scris lăsat de scriitorii Bisericii
printre oameni, noua religie ar fi trecut cu greu graniţele Palestinei. Însă
ceea ce a asigurat triumful religiei lui Iisus, ceea ce a smuls lumea din
făgaşurile ei de viaţă de până atunci– ca s-o pună pe căi diferite de existenţă
- a fost nu numai cuvântul şi scrisul; aceste două forţe puteau să fie folosite
cu bune rezultate şi de duşmanii credinţei. A mai fost însă o forţă care a
făcut ca Biserica să învingă, forţă pe care duşmanii ei n-au avut-o şi nu vor
avea-o niciodată: este eroismul mucenicilor, răbdarea până la moarte a
martirilor, cununa chinurilor pentru Hristos şi pentru legea Lui. De la
arhidiaconul Ştefan, întâiul mucenic al Domnului, până aproape de vremea
noastră, nesfârşite şiraguri de sfinţi, mucenici şi mărturisitori acoperă cu
jertfa lor şi depăşesc tot ceea ce ştiinţa şi puterea lumii au putut să dea mai
bun laolaltă. Dar, ceea ce uimeşte cu adevărat, în această sublimă epopee a
credinţei, a fost că, din nesfârşita ceată a mucenicilor, răsar, ca nişte flori
de aleasă podoabă, în număr copleşitor, chipuri de fecioare şi femei,
logodnicile lui Hristos, care au dorit mai bine să fie cu Hristos, cu cerul,
decât să-şi risipească viaţa în grelele zbuciumări ale trăirii omeneşti...
Deci, învăţătura lui Hristos a biruit pentru că urmaşii în credinţă îşi dădeau
viaţa pentru cuvintele lor, pentru credinţa lor, în aşa fel cum n-o făcuse nimeni
până aici. Căci nimic nu convinge mai mult decât exemplul. Creştinismul a adus
darul nemuririi, însufleţire şi elan pentru mântuire, iar Domnul a fost limanul
şi milostenia, bunătatea şi cântecul inimii, toate revărsate în lume prin
iubire; acest lucru înţelepţii greci şi juriştii romani n-au reuşit să-l găsească.
Tuturor acestor mucenici, bărbaţi şi
femei, din palate sau din locuri modeste, le închină azi Biserica prinosul ei
de aducere aminte.
Sfinţii
au fost adevăraţi eroi! Dorul lor pentru Hristos întrece cu mult puterea
noastră de judecată. Ei au putut să facă acest lucru, căci, prin truda unei
vieţi întregi, ei s-au ridicat cu inima pe culmile iubirii, realizând în
sufletele lor armonia şi frumuseţea Raiului... Frângând în sufletele lor tot ceea
ce îi ţinea legaţi de pământ, sfinţii au realizat aici, între oameni,
frumuseţea vieţii din paradis. Ei şi-au deschis inima pentru Hristos. Ei au
înţeles cuvântul drept şi adevărat, că „a
fi fără Hristos este iad nesuferit, iar a fi cu Hristos, este rai desfătător“
(Imitatio Christi). Prin chinul unei vieţi de om, ei au înfrânt şi fumul slavei
deşarte şi onorurile şi mândria. Prin sfânta frângere a inimii, ei au renunţat
la lume şi la ei înşişi; în vieţuirea lor aspră au înflorit simplitatea,
modestia şi umilinţa. În hotărârea lor de a se jertfi, ei n-au mai fost
singuri: Îl aveau cu ei pe Hristos! În suferinţele lor pentru Hristos sfinţii
n-au mai fost singuri, ci erau ca tâlharul răstignit pe Golgota, alături de
Mântuitorul lumii!
Sfinţii au putut să biruie, căci sufletele lor
ardeau de dragostea pentru Hristos, ceea ce le dădea forţe nelimitate ca să
înfrunte pe chinuitori. Ei nu s-au ruşinat, nici nu s-au sfiit să înfrunte
împăraţi şi domni, să astupe gurile clevetitorilor; ei au stat împotriva judecătorilor
nedrepţi, au primit chinuitoarele condamnări la moarte. Astfel, şi-au legat
sufletele cu cerul, cu Dumnezeu, cu veşnicia, câştigând cununa măririi şi locul
de cinste în împărăţia cerurilor.
Pe temelia sfinţilor s-a zidit
Biserica Domnului Hristos! Veac după veac, două mii de ani în şir, vremea n-a
putut să năruiască zidurile acestui măreţ edificiu spiritual, cimentat din
suflete şi din jertfă. Trupuri sfârtecate, pentru plăcerile din circuri, de
furia fiarelor sălbatice din codri, trupuri arzând ca nişte făclii, oameni
bătrâni, femei şi copii frânţi în două sau puşi să umble peste grătare
înroşite, toţi – dar absolut toţi – purtând aureola sfinţeniei răsărită din
jertfa pentru Hristos, s-au zidit piatră peste piatră, lângă Hristos, „piatra cea din capul unghiului“ (I Petru
2, 6), ridicând, ca un prinos spre cer, semnul binecuvântării lui Dumnezeu.
Martiriul sfinţilor este o
împlinire, în trupul creştin, a suferinţelor lui Hristos (Coloseni 1, 24), şi
aşa trebuie să-l înţelegem, căci altfel, toată jertfa nesfârşitului şir de
mucenici ai credinţei n-ar mai avea nici o tărie să ne convingă. Iată, sfinţii
toţi, mucenicii şi martirii, mărturisitorii şi cuvioşii s-au jertfit numai
pentru a-şi asemăna jertfa lor cu aceea a Mântuitorului, care spusese: „Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu
botezul cu care Mă botez Eu vă veţi boteza“ (Marcu 10, 39). Sfinţii toţi Îl
aveau pe Hristos cu ei, de aceea lupta lor era mai uşoară. Căci nu există în
lume durere, oricât de grea ar fi, care să nu poată fi îndurată, când harul a
fost dobândit colaborator al omului.
Vorbind despre puterea credinţei, în
epistola sa către Evrei, Sfântul Apostol Pavel înşiruie nume de oameni din
Vechiul Testament care, „prin credinţă,
au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat
gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au
întărit din propria slăbiciune, s-au făcut puternici în războaie, năvălirile
vrăjmaşilor le-au preschimbat în fugă“. Alţii au suferit formele barbariei,
cătuşe şi temniţe, au fost bătuţi cu pietre, au fost tăiaţi cu fierăstrăul,
supuşi la chinuri, ucişi cu sabia, au suferit lipsuri, supărări şi răutate (11,
33-37).
Cu harul lui de sfânt inspirat şi
vizionar, Sfântul Pavel ne-a redat aici, cu o putere de pătrundere nemaivăzută,
ca într-o profeţie, tabloul real al martirajului creştin: căci profeţia s-a
împlinit. Tot ce mintea omului poate închipui, au pătimit sfinţii lui
Hristos... Unii au fost aruncaţi la fiare, în circuri, şi sfâşiaţi, spre
bucuria păgânilor sângeroşi; alţii au fost răstigniţi, unora li s-a frânt
trupul pe roată, alţii au fost arşi de vii sau aruncaţi în gropi cu var nestins
şi s-a turnat peste ei apă, unora li s-au smuls unghiile, li s-a jupuit pielea
feţei... şi nici unul din ei n-a trădat pe Hristos, ci toţi au murit
mărturisindu-L. În cartea sfinţeniei creştine, în evanghelia muceniciei pentru
Hristos, în Vieţile Sfinţilor, deschideţi şi citiţi, şi veţi afla acolo cele
mai demne de respect mărturii din câte se pot găsi. De acolo se vede că toate
jertfirile făcute, s-au făcut în numele credinţei şi pentru iubirea de Hristos.
Numai în chipul acesta au biruit
sfinţii, căci s-au biruit pe ei înşişi şi astfel au biruit lumea. Noi, ceilalți
vrem să biruim doar lumea…
Paul Iulius Negoiță
Biserica și nașterea ei
Biserica a luat ființă la cincizeci de zile după Înviere, în
ziua Pogorârii Duhului Sfânt, când la Predica Sfântului Apostol Petru s-au
botezat ca la 3000 de oameni, iar, după vindecarea minunată a ologului din
naștere care stătea și cerșea la poarta Templului s-au mai adăugat încă 2000 de
suflete. Ei au alcătuit prima comunitate creștină.
Pentru a evita haosul și anarhia, noua comunitate a avut
nevoie de reguli de funcționare și de autoritare conducătoare. De aceea,
sfinții apostoli, văzând că numărul celor veniți la Hristos creștea au
considerat că nu este bine să piardă prețiosul timp al vieții cu chestiuni de
organizare curentă neglijând predicarea cuvântului Domnului și au împărțit
munca cu ucenicii pe care îi aveau. Treptat, viziunea asupra acestei societăți
a credinței s-a cristalizat și s-au cristalizat forme structuri ierarhice,
care, prin succesiune apostolică trăiesc și activează până astăzi. Astfel au
apărut episcopii, preoții și diaconii.
Odată cu sistematizarea organizării, construită conform
principiilor credinței, comunitățile create, sub îndrumarea conducătorilor lor
și în deplină unitate au simțit nevoia unor locuri de rugăciune și întâlnire
adecvate. Templul rugăciunii despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel – deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat…și în fiecare zi, cu stăruință
într-un cuget erau în templu și frângeau pâinea prin case și își luau hrana cu
bucurie și cu inimă nevinovată -,era acum pretutindeni unde erau creștini,
deoarece noua credință nu are granițe etnice sau teritoriale.
Așadar, încă de la început, Domnul a primit laudă cuvenită, iar
nevoia de locașuri sfinte a început să fie ordonată astfel încât ele să apară,
iar Jertfea Domnului să aibă loc în condiții prielnice rugăciunii.
Cum primii crești au fost dintre evrei, dar lor li s-a
alăturat mulțime multă din alte neamuri nevoia de identitate proprie a noi
comunități a fost satisfăcută prin adoptarea unui nume propriu. Cartea Faptele
Sfinților Apostoli grăiește astfel: Și au
stat acolo un an întreg, adunându-se în biserică și învățând mult popor. Și în
Antiohia, întâia oară s-au numit creștini.
Așadar, încă de la începuturi, Biserica a avut o ierarhie
slujitoare, locuri de rugăciune pe care treptat le-a adus la forma de astăzi și
un nume propriu adoptat de către cei ce botezați cu același botez. Ei se numeau
creștini.
Bucuria începuturilor a fost totuși umbrită de ura
persecuțiilor, iar sub aspect edilitar Biserica nu a putut progresa foarte mult
până la Împăratul Constantin cel Mare. Nu de puține ori creștinii au fost
nevoiți să se roage prin catacombe, prin crăpăturile munților, prin păduri sau
pe la mormintele martirilor.
Astăzi bisericile sunt pretutindeni, sunt frumos ridicate,
minunat pictate, răcite vara, încălzite iarna, încăpătoare, cu locuri de odihnă
în ele, cu instalații de sunet și ne dorim să existe aceiași râvnă a
creștinilor pentru Casa Domnului, așa cum era și la începuturi. Duhul Sfânt
este mereu cu noi și trebuie să ascultăm chemarea Lui!
Și totuși ce este cu adevărat valoros?
Una dintre cele mai frumoase învățături ale Bibliei este
despre Împărăția lui Dumnezeu. Acesta este prea puțin amintită de noi, mai ales
în anii din urmă, deoarece imaginea împărățiilor lumești s-a deformat atât de
tare în ochii contemporanilor încât nu mai regăsesc corespondența valorică.
Totuși, Împărăția lui Dumnezeu, cea despre care propovăduiește Mântuitorul
reprezintă finalitatea vieții noastre creștine și nu se aseamănă nici măcar în
treacăt cu vreo împărăție umană, plină de trădări, cruzimi, delațiune, minciună
și efemer. Împărăția Domnului nu este doar pentru împărați, curteni sau bogați.
Este iubire necondiționată, pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan, 4, 8) și
cine plinește voia Domnului trăiește în iubire. Este o patrie a tuturor, în
care nu mai există nici iudeu, nici elen, nici rob, nici slobod, este o
Împărăție veșnică, pe care nici moliile, nici furii nu o pot atinge. Este
Împărăția cerurilor, în care frumusețea albastrului senin nu este umbrită de
nori, este așa cum Sfântul Evanghelist Matei afirmă: Asemenea este împărăția cerurilor unei comori ascunse în țarină, zice
Domnul, pe care găsind-o un om, o tăinuiește și se bucură și vinde toate câte
are și cumpără țarina aceasta. Asemenea este țarina aceasta unui neguțător,
care caută mărgăritare bune și găsind un mărgăritar de mare preț, s-a dus, a
vândut ce avea și l-a cumpărat. ( Matei, 13, 44-46).
Țarină…mărgăritar…dar cu ce bani? Cum poate un modest
locuitor al lumii acesteia să spere că el, cel sărac, umilit, nedreptățit, va
ajunge cândva să treacă granița adevăratei Împărații?
Nu avem nimic pe lumea aceasta, decât ceea ce facem pentru ceilalți.
Aceasta este țarina în care sădim faptele noastre. Banii pentru țarina cea
prețioasă sau pentru strălucitorul mărgăritar sunt, deci, în buzunarul
sufletelor noastre. Cu ceea ce facem mergem spre Împărăție, sa ne opintim în
colbul drumului. În fața lui Dumnezeu nimic din ceea ce iau oamenii ca etalon
al distanțării dintre ei nu are relevanță. Sunt pure convențiuni lumește, de
multe ori înșelătoare. De aceea, indiferent cin suntem, ce suntem sau cât avem,
trebuie să ținem fruntea sus, gândul la Dumnezeu, dragostea dintre noi mereu
caldă! În acesta stă valoarea vieții!
Paul Iulius Negoiță
Ochiul murdar
La una dintre predici le-am amintit creștinilor despre
vederea cea curată a lucrurilor din jurul nostru. Am încercat să folosesc
argumente din tradiția popoarelor sau din cuvântul biblic. Spre exemplu, englezii spun că frumusețea stă în ochiul
privitorului, iar Biblia confirmă pe veșnicie această realitate atunci când
afirmă că dacă ochiul nostru este curat, tot sufletul este curat.
Efectul cuvintelor a rămas și după încheierea slujbei.
Oamenii încă mai vorbeau despre cum să-și păstreze ochiul curat și cum să-l
transforme într-o cale prin care nici murdăria să nu mai pătrundă în suflet și
nici urâciunea să nu mai iasă în afară.
Unul dintre participanții la micul dialog ad hoc a rostit cu
tâlc o altă întrebare, culeasă din înțelepciunea umană:
- Care sunt ochii care văd cel mai bine? Cei
negri, cei verzi, cei albaștri? Ai bărbaților sau ai femeilor? Ai oamenilor sau
ai altor vietăți?
Cum cei din jur au
căzut puțin pe gânduri încercând căi ale științei pentru a putea răspunde, omul
nostru i-a scos, hâtru cum era din dilemă zicând: Ochii care văd cel mai bine sunt cei ai bârfitorilor! Ei văd prin
viețile tuturor, prin toate casele, văd în trecut, văd în viitor, ba văd atât
de bine încât de foarte multe ori observă și ceea ce nu există!
Dar…din păcate, acești ochi nu văd nimic în afară, ci doar
murdăria din sufletul celui care-i are!
Cu ce ne mai confruntăm?
De la tinerețe până la bătrânețe
Timpul fuge și noi fugim împreună cu el. Facebook –
ul este plin de omeni fericiți. Reclamele au chipuri care zâmbesc, bătrâni care
zburdă veseli, câștigători de tot felul plini de elan. Cu toate acestea, tot
mai mulți ne plângem că nimic nu ne mai priește, nimic nu ne mai bucură, nu mai
gustăm cu plăcere din timp, ba chiar, toată această mișcare ce ne ține cu
atenția mereu trează ne plictisește.
Efectul creșterii dependenței de bunurile materiale,
izolarea de natură, nevrozele induse de o societate cu prea multe știri și
angoase ne rătăcesc.
De toate acestea suferă în primul rând tinerii,
gonaci ai bunurilor materiale, pe care, atunci când le ai devin un plictis, iar
atunci când nu le ai sunt o dramă. Căsătoriile se amână pentru carieră și
situație materială. Apoi, nu de puține ori, zdreliți de atâtea lupte pentru
materie sensul căsătoriei nu mai este cel al unei fascinante întâlniri, ci al
unui moment de luciditate matură. Apare apoi criza familiei care nu poate avea
copiii din cauza diverselor tratamente și a stresului…și iarăși o criză a
sensului.
Cuvintele Sfântului Apostol Pavel adresate lui
Timotei și Tit ar sunt medicamente utile în lupta cu racilele prezentului.
Apostolul îi îndeamnă să fugă de plăcerile tinereților, să evite competițiile
naive și nocive, care nasc neînțelegeri și le cere să urmeze: dreptatea, credința, dragostea, pacea cu cei
cheamă pe domnul din inimă curată (II Timotei, II, 22).
Din păcate, nu doar tinerii au ispite. Nici bătrânii
nu se simt prea bine. Uneori, incapabili să se adapteze vârstei, trăind iluzia
unei tinereți perpetue, au atitudini stranii și pline de inadecvare pentru
vârsta lor. Aceste stări de lucruri nu de puține ori îi face neferiți, deoarece
simt acut melancolia unui trecut pentru care fizic nu mai sunt capabili,
istoric nu-l mai pot trăi, iar real nu-l mai pot avea. Nu degeaba se spune că
diavolul nu te lasă să trăiești niciodată în prezent. Când ești tânăr aștepți
bucuria viitorului, iar când ești bătrân stai cu ochii pe cadranul trecutului.
Și în cazul acestor vârste, cuvintele Sfântului
Apostol Pavel sunt de mare însemnătate: Bătrânii
să fie treji, cinstiți, întregi la minte, sănătoși în credință, în dragoste și
în răbdare. Bătrânele să aibă în înfățișare sfințită cuviință, să fie
necelvetitoare, ne robite de vin mult, să învețe de bine ( Tit, II, 2-3).
Și tot Apostolul neamurilor spune: bătrânele trebuie să povățuiască o femeie
tânără să-și iubească soțul și copiii, să fie cumpătată, curată, etc.
Poate par pe ici pe acolo desuete în exprimare
aceste îndemnuri. Însă ele sunt atât de sănătoase încât au ținut multe, multe
generații.
De la tinerețe până la bătrânețe omul are ispite.
Dar dacă lasă ochii să cadă filele sfinte și sufletul să absoarbă bucuria
divină din sine și din natură găsește sens și cale pentru fiecare vârstă și-și
dă sens și împlinire vieții.
Paul
Iulius Negoiță
Ce este canonul sau epitimia?
Perioada postului reprezintă un timp destinat
schimbării și curățirii noastre interioare. Pentru a ne pune în practică aceste
dorințe este vital să primim taina Mărturisirii sau Spovedaniei, una dintre
cele șapte taine ale Bisericii noastre. Ne putem confesa în diferite locuri și
cu diferite ocazii, însă iertare nu primim decât sub epitrahil.
Iertarea, însă, presupune părere de rău și ispășire. Nu este un act formal. De aceea, în multe cazuri, credinciosul primește de la
preotul duhovnic un canon de pocăință.
Dar ce este un canon?
În cadrul sfintei spovedanii canonul are înțelesul
de normă sau îndreptar în conformitate cu care, credinciosul trebuie să
trăiască pe perioada prescrisă de duhovnic în scopul îndreptării și organizării
vieții.
Canonul este sinonim și cu grecescul epitimie care se tâlcuiește prin
cuvântul certare, o certare pentru faptele rele săvârșite.
Totuși, sensul corect al actului de canonisire nu
este cel de pedepsire. Pedagogia canonului are profunzimi mai adânci. De aceea,
nu îmbracă forma unor sancțiuni, precum cele penale, din legislație, care au și
ele ca obiect îndreptarea făptuitorului, ci este rânduială a iertării, trezirii; este o cale de întărire a virtuții.
De aceea, chipul în care sunt date canoanele arată
astfel: facerea de fapte caritabile, rostirea de rugăciuni, facerea de metanii,
postul sau oprirea de la anumite mâncăruri și băuturi sau de la alte fapte care
sunt prilej de păcat, citirea Bibliei sau a altor cărți de pietate creștină.
Așadar, nimic din ce am prezentat mai sus nu poate
fi considerat ca fiind pedeapsă – cu atât mai puțin citirea Bibliei -, sunt
doar căi de întărire a voinței de aprofundare a înțelesului și practicării
vieții creștine.
Niciodată un canon nu este obligatoriu să se aplice
identic la doi penitenți. Atitudinea față de fapta săvârșită schimbă radical
nevoia de a primi un canon de către un credincios venit la scaunul de
spovedanie. Când actul îndreptării este asumat cu deplină responsabilitate,
este necesar un sprijin duhovnicesc ce sprijină voința. Este suficient. Iar
atunci când drumurile duc spre locuri păcătoase, orice canon de rugăciune sau
filantropie nu va fi singur tămăduitor fără schimbarea mediului și păstrarea
creștinului în atmosfera bisericii.
Deci, există un act de mare înțelepciune în spatele
fiecărui canon dat creștinului, pentru ca efectul lui să fie benefic și cât mai
direct. Păcătosul este asemenea bolnavului care are nevoie de îngrijire corectă
și de urmărire a evoluției stării lui de sănătate interioară.
Sunt și creștini care consideră că ceea ce primesc
de la preot este prea puțin și cer canon mai greu, chiar sub epitrahil. Sigur,
preotul nu le poate refuza râvna, dar, nu de puține ori constată că greutatea
canonului nu a fost suportată și regula prescrisă a fost încălcată.
Ei bine, canonul trebuie ținut cu sfințenie. Nu
poate fi neglijat și nici schimbat. Duhovnicul știe ce face și știe ce spune,
iar comparațiile între atitudinea a doi duhovnici, făcute de către un penitent,
sunt ineficiente. Un preot duhovnic, ascultă mărturisirea păcătosului la un
moment dat. Înțelege din toată atitudinea sa care este problema și încarcă să-l
ajute. Dacă penitentul este iscoditor și mai caută și în altă parte o altă
părere pierde din timpul pe care-l are pentru pocăință. De aceea, mai ales în
cazurile grele duhovnicul trebuie păstrat, iar canonul dat trebuie să fie
urmat. Altfel, creștinul este un călător mereu pornit pe alt drum și incapabil
să ajungă la liman.
Așadar, trebuie să primim canonul ca pe un sprijin,
un balsam, un ghid, un dar. Niciodată ca o pedeapsă! Și să nu ne îndoim
nicicând că duhovnicul nu a știut ce face! Dumnezeu îl luminează!
Paul
Iulius Negoiță
Forma bisericii
Potrivit tradiției și rânduielilor apostolice, forma
bisericii a fost de corabie. O arhitectură practică și simbolică, în egală
măsură.
Treptat, după ce creștinismul a devenit religie
licită, în vremea lui Constantin cel Mare, bisericile au început să fie
ridicate în formă de cruce.
Forma bisericii nu este doar rezultatul unor calcule
de ordin practic, deși, fără îndoială, acest aspect este important, mai ales
când sunt aglomerate. Există o simbolistică sfântă a modului în care zidurile
bisericilor au fost desenate de oameni. Biserica se asemănă cu salvatoare
corabie a lui Noe, în vremea căruia Domnul a adus pedeapsă peste un popor care
devenise păcătos și rău. Crucea reprezintă, de asemenea, calapodul bisericilor
pentru a ne aminti mereu de jertfa de pe Golgota, unde sângele nevinovat al Domnului
a întemeiat primul Altar, a întemeiat biserica nevăzută din dragoste: Căci așa a iubit Dumnezeu lumea, încânt L-a
dat pe fiul lui să se jertfească pentru ea, iar Pavel, apostolul neamurilor
le spune efesenilor ( Efeseni, V. 25-26): așa
a iubit Hristos biserica, încât s-a dat pe sine, pentru ca să o sfințească în
cuvânt, după ce a curățit-o prin baia botezului.
Înfățișarea sub formă de cruce a bisericii ne mai
arată că viața și tăria bisericii stă în jertfa pe cruce a Domnului, care cu
mâinile deschise a îmbrățișat întreaga lume, dând universalitate învățăturii
sale. Crucea are patru capete, are patru puncte cardinale, ale sub ocrotirea ei
întreaga lume.
Tot spre simbolistica universalității, a întregului
ne duce cu gândul și o construcție bisericească în formă de cerc, concepție
arhitectonică întâlnită mai rar, dar totuși prezentă.
Sigur, sub aspectul detaliilor, există stiluri
diferite și abordări uneori atipice ale aspectului bisericii, însă forma,
amprenta la sol a locașului de cult se înscrie întotdeauna pe linia bimilenarei
noastre tradiții creștine.
Deci, biserica este corabia noastră de salvare,
crucea cea ocrotitoare și plinirea așteptărilor noastre.
Paul Iulius Negoiță
Cuvinte și sens
Păcat
= Sfânta Scriptura a Vechiului și Noului Testament prin păcat se înțelege:
ruperea legăturii cu Dumnezeu; împotrivirea voinței omenești față de Dumnezeu;
refuzul de a asculta; infidelitate și respingere; fărădelege; nedreptate;
încălcare; pasul greșit.
Dragoste și minciună
Dragostea Domnului pentru cei aflați în suferință
nu-L lăsa să se depărteze de ei fără să-i lase sănătoși trupește și sufletește.
Într-una din zile Iisus a vindecat un om îndrăcit, mut și orb. Când au văzut
cei din jur minunea nu și-au putut stăpâni uimirea firească. Nici fariseii nu
s-au putut abține…dar nu din uimire, ci din invidie. Au început să-l
discrediteze pe Domnul și să încerce să semene îndoială zicând: Acesta nu scoate demonilor decât cu
Beelzebul, domnul demonilor.
Apucătura aceasta a noastră când nu ajungem la struguri este cumplită. Atunci când nu suntem
capabili să facem ceva începem, fie să luăm în derâdere binele altora, fie să
începem să-l discredităm, făcându-i pe ceilalți să creadă că altceva este la
mijloc, că este ceva ascuns pe care doar ochii noștri îl văd.
Există al treilea, dar și al patrulea mod de
manifestare. Când nu suntem implicați în niciuna dintre situațiile de mai sus,
deși știm că ceea ce spun detractorii nu este adevărat, nu negăm, nu contrazicem,
ci, cu toate cunoscători ai adevărului, ne hrănește ceea ce auzim rău.
Al patrulea mod de manifestare este ...ignorarea.
Pe o scară a infamiei, cei care deși cunosc adevărul
mint cu bună știință, răspândesc conștient contrariul, sunt în vârf. Câta
mizerie poate fi în sufletul cuiva să nu se bucure că un semne al său era mut
și vorbește, era orb și vede, era chinuit de demon și are pace?! Din păcate,
fariseii au dat dovadă de asemenea josnicie, și au încercat să impună gândul
lor mincinos, că ceea ce face Mântuitorul este în conlucrare cu diavolul. Dacă
Fiul lui Dumnezeu a fost acuzat de astfel de fapte….
*
Doamne iartă-ne că prea nu purtăm ca niște tâlhari
cu adevărul și dreptatea! Pre suntem răi și nedrepți! Prea suntem invidioși și
plini de ură!
Paul Iulius Negoiță
Înălțarea Domnului și înălțarea noastră
Pe tot parcursul anului Bisericesc viața Domnului curge din
evanghelii împreună cu a noastră. Suntem trecători pe aici, dar Evanghelia
rămâne mereu proaspătă. Sărbătorile sunt veșnic la fel. Înălțarea Domnului de
anul acesta este înălțarea noastră, dar și a înaintașilor noștri, și cu
siguranță și a urmașilor. Au fost sisteme de gândire sau politice care
susțineau cu forță că Religia v-a dispărea sau că Dumnezeu a murit.
Dumnezeu , însă, este viu, este la fel de viu în veci. Doar
noi, cei care ni-l imaginăm mort suntem lipsiți de cunoașterea adevărului, de
viață duhovnicească.
Așadar, e rândul nostru să sărbătorim Înălțarea. Nu este
prima dată și ne rugăm Domnului să ne țină pentru a-I fi alături din lumea
aceasta și la vremurile ce vor veni.
La patruzeci de zile după Nașterea Domnului I-am sărbătorit
întâmpinarea, aducerea Lui la Biserica de la Ierusalim; la patruzeci de zile de
la Înviere sărbătorim despărțirea de Domnul cel venit la noi smerit, pentru a
fi asemenea nouă. Domnul se ridică la Ceruri și ne făgăduiește venirea Duhului.
Întreaga viață pământească a Domnului reprezintă pentru
inima noastră fapte și minuni, iar pentru mintea noastră daruri de preț. Orice
moment al vieții Domnului reprezintă o bucurie a vieții noastre.
Așadar, acum la zi de mare praznic, avem încă un motiv de
cugetare la marea minune a Întrupării pe care Dumnezeu a făcut-o pentru noi. Ce
frumos glăsuiește cântarea de la Înălțare: Plinind
rânduiala cea pentru noi și cele de pe pământ unindu-le cu cele cerești ti-ai
înălțat întru unire, Hristoase Dumnezeul nostru…
După multe proorocii și îndelungi așteptări Domnul a
sălășluit între noi. Lucrurile dumnezeiești nu sunt precum cele omenești.
Dimensiunea timpului pentru Dumnezeu cel veșnic este alta decât I-o măsurăm
noi. La plinirea vremii Domnul a venit, unind cele cerești cu cele pământești,
așa cum cântăm de Înălțare.
Apoi, întreaga viață a lui Iisus a fost o bună rânduială
dăruită nouă. De la ieslea din Bethleem până la mormânt și de Înviere la
Înălțarea Lui de pe Muntele Măslinilor tot ce a făcut Domnul pentru noi și pentru a noastră mântuire a
făcut.
În greu păcat era afundat omul. Singur nu putea scăpa de sub
jugul lui. Omenirea ascultase atâtea glasuri de profeți, însă Darul nu-l
primise. Prin Întrupare a trecut umbra
legii și darul a venit.
Acest dar a venit pentru noi oamenii. Eram în robia
păcatului și singuri nu ne puteam izbăvi sufletul. A trebuit să primim ajutor
divin, iar acum , la capăt de misiune în trup, se întoarce în slavă în sânurile Tatălui.
Așadar, o viață trăită cu har se încheie prin înălțare.
Domnul, cel care a viețuit printre noi, care a suferit durerea pe Muntele
Măslinilor, care cu smerenie a acceptat jertfa spunând: însă nu precum voiesc eu, ci precum tu voiești, care ne-a învățat,
vindecat și mângâiat, se înalță ceruri, nu pentru a ne părăsi, ci pentru a ne
întâmpina. Pentru noi și pentru a noastră
mânuire a venit! Cum își poate imagina
cineva că Domnu, cel care din dragoste a venit pe pământ ar înceta să ne
iubească?! Nu! Domnul ne iubește, iar Înălțarea Sa este înălțarea sufletelor
noastre!
Paul Iulius Negoiță
Răbdare și eroism
 |
| Ion Mușat - erou din Blăjani căzut în Munții Tatra |
Viața însemnă curaj! Îndrăzniți,
Eu am biruit lumea zice Domnul! În ziua de Înălțare se cinstesc eroii,
vlăstare în general tinere pe care lipsa de înțelepciunii lumii de aici,
nebunia unor conducători, ori lăcomia celor care au stat în spatele lor le-a zvârlit
în negrul pământului ucigându-le speranța, viitorul, nădejdea părinților,
frumusețea primăverilor, bucuria de a-și vedea pruncii. Ai noștri sau ai altora
după sânge, eroii devin parte din noi, fiindcă pe jertfa lor de atunci stă
liniștea noastră, a copiilor noștri și, dacă nu repetăm greșelile trecutului,
ale urmașilor noștri. Ei sunt adevărații eroi, eroii din timp de război.
Slavă Domnului, însă, că nu este mereu război, căci lumea
s-ar fi scurs în chin și durere. În perioade de pace există însă și alte forme
de eroism, eroisme ale păcii, cum ar fi curajul de a spune adevărul, sau
eroismul răbdării.
Dacă adevărul uman este relativ, îmbrăcând nuanțe
subiective, răbdare aduce o aură care smerește și salvează, în egală măsură. În
Pildele lui Solomon ( Pilde, 16, 36), scrise în vremuri peste care săbiile
străluceau des, se spune: Mai bun este un
îndelung răbdător, decât un erou; mai bun este cel ce domnește peste sine decât
cel de domnește peste o cetate.
Acest text nu are rolul dea fixa ierarhii, deși așa pare în
prima parte. Mesajul marelui Solomon este acela al răbdării care aduce pace și
al teribilei forțe de a ne stăpâni pe noi înșine. Dacă noi, omenii, ne-am birui
pe noi, am face cu noi pace, nu am fi niciodată în conflict cu ceilalți, nu ar
exista mii de pietre care să indice locul unde, departe de casă, cu dorul
familiei în suflet. Acești omeni vinovați doar pentru că s-au născut într-o
anumită epocă nu ar fi pierit.
De aceea, eroul din vreme de pace, acela care are
îndelungă-răbdare, care se biruie pe el este important în fața Domnului,
pentru, că datorită comportamentului lui nu strică viața celorlalți.
Eroi răbdării nu scriu istorie umană. Istoria este scrisă de
învingători, este marcată de criminali, de firi diabolice, care nu s-au putut
stăpâni pe sine. Dar în fața Domnului, eroul răbdării, al stăpânirii de sine
are mare cinste. El este fiul păcii, este înțelepciunea vremii lui, este
anonimul care învinge în cel mai crunt război: lupta cu el însuși.
Întru răbdarea
voastră, aveți de câștigat sufletele voastre!
Hai să fim eroi în vreme de pace și nu vom avea niciodată
război!
Paul Iulius Negoiță
Monografia Bisericii ,,Sf. Nicolae˝ din Blăjani
 |
| Tudor Negoiță |
Satul Blăjani- aşezare şi
date istorice
În apropierea
locului unde se pare în secolele IV-I înainte de Hristos a fost vestita cetate
Ramidava se află astăzi satul Blăjani[1]. Localitatea este situată la 25 de km. de municipiul
Buzău. Satul Blăjani este aşezat între văile Slănicului şi Câlnăului fiind
izolat de localităţile limitrofe: Mărăcineni, Poșta Câlnău, Zărneşti, Aldeni,
Băieşti, Beceni şi Soreşti.
Specific zonei subcarpatice a Curburii, teritoriul
comunei constituie o formă de tranziţie între munţi şi câmpie, cu structură
cutată şi înălţimi variate (între 200 şi 500 metri), cu o multitudine de
şanţuri şi albii adânci, între maluri prăpăstioase.
Apariţia locuitorilor în acest ,,măreţ amfiteatru˝
-aşa cum o denumea Bazil Iorgulescu [2] este învăluită
în mister. Documentele nu amintesc nimic despre apariţia aşezării sau despre
provenienţa locuitorilor.
Pierdută în negura vremii, o legendă spune că pădurile
dese de stejar care erau în zonă ar fi ascuns cândva sub crengile lor, un grup
de oameni urmăriţi de năvălitorii turci. Acest grup de oameni răvăşiţi de
provocările istoriei vremii, căutându-şi loc unde să trăiască feriţi de
primejdii, ar fi durat locuinţe izolate, în locurile denumite şi astăzi: ,,Baba-Maria˝,
,,Bădila˝, ,,Danciu˝, ,,Drăghici˝ şi ,,Frasina˝[3]
O altă legendă consemnată în toate încercările de
monografie ale localităţii, atribuie denumirea satului unui păstor de prin
părţile Blajului, venit cu turmele de oi în căutare de hrană, împreună cu fii
săi: Ene, Vlad, şi Lupu, rădăcină stufoasă a arborelui genealogic cu ramurile:
Enari, Lupeştii şi Vlădeştii.[4]
O altă versiune a acestei legende are în centru
acelaşi personaj sosit cu turmele din Transilvania. Numele personajului
legendar este Ene Blăjanu. Acesta s-a aşezat primul cu turmele şi feciorii lui
pe actuala vatră a satului. Posibili urmaşi ai acestui întemeietor legendar se
mai găseau încă la începutul anului 1900[5]. Conform aceleaşi legende, mai târziu s-au aşezat pe
aceste locuri oameni veniţi din zone diferite. Astfel au apărut la Blăjani:
Ruşii[6], Răilenii din Raiaua Brăilei, Dodănarii din cătunul Dodăneşti, etc.[7]
O altă legendă, mai puţin cunoscută între săteni, dar
foarte veche, pomeneşte numele uni oştean al lui Mihai Viteazul, Radu Blaju. Conform
acesteia, numele satului provine de la acest personaj ce era originar din Blaj
şi care persecutat fiind de grofii unguri, după decapitarea lui Mihai Viteazul
s-a retras pe aceste meleaguri, împrietenindu-se cu locuitorii de aici. Radu
Blaju, şi-ar fi făcut adăpost din bârne
şi lut, iar în jurul lui s-au înşirat în salbă locuinţele urmaşilor pe dealul
numit ˝Muchrea Mare˝, după forma de relief pe care se află şi astăzi cea mai
mare parte a satului numită ˝ Pe Muche˝[8].
Numele de Blăjani este
amintit într-o altă povestire şi în legătură cu Matei Basarab (1632-1654),
ctitorul catedralei episcopale de la Buzău[9], ai cărui ostaşi trecând prin zonă au apreciat
calitatea vinului din dealurile cătunului Corneanca.[10]
Toponimicul Blăjani[11] a fost pus şi pe seama unor caracteristici
temperamentale ale locuitorilor. Siliţi de împrejurările tulburi de viaţă,
locuitorii au deprins vorba blândă şi o fire domoală şi blajină.
Pentru prima dată toponimicul
Blăjani este atestat documentar într-un act din 8 decembre 1571, în vremea
Domnitorului Alexandru Mircea Voievod. Documentul certifică o întărire de moşie
şi are următorul conţinut:
,,
Cu mila lui Dumezeu, domnu şi oblăduitor a toată Ţara Românească; Io
Alexandru Voevod, feciorul răposatului Mircii Voevod. Dat-am domniia mea cartea
domniei mele popa Nancului, ca să-i fie ocină din Blăjani, patea lui Dimiian,
câte se va alege peste tot hotarul şi din dealul cu viile, că a vândut drept
4.000 de aspri.
Şi
iar a mai cumpărat popa Nancul partea lui Ion, câtă să va alege peste tot
hotarul, drept 1000 de aspri.
Şi
iar au mai cumpărat popa Nancul partea popei Fătul peste tot şi cu viile din
deal. Căci că văzând domnia mea şi zapisele din acestor oameni, i am dat şi
domnia mea carte domniei mele, ca să le stăpânească cu pace şi el şi cine s´ar
trage din el.
Şi
când s´au făcut această scrisoare, fost-au boierii domniei mele, anume fost-au
jupan Dragomir mare vornic, jupan Ivaşco mare logofăt şi Stan Spătar şi Stoica
mare postelnic şi Negoie şi Bratul˝[12]
După această
primă atestare documentară au existat şi alte documente ce fac referire la
toponimicul Blăjani. Acestea sunt însă de mică importanţă deoarece nu fac
referire decât la anumite persoane ce locuiau în Blăjani şi au jucat rolul de
martori în diferite pricini. Astfel într-un
act emis la 16 iulie 1617 la Buzău, în vremea lui Alexandru Voievod (1616-1618)[13], era
întărită o ocină la Căpăţâneşti unui anume Oancea. Martori la încheierea
actului au fost printre alţii şi: ,,Neagu şi Ion al lui Neică
din Blăjani˝[14]
Într-un contract de
vânzare-cumpărare din anul 1622 august 4, printre cei ce erau martori se aflau
şi ,,Cuman şi Sava lu Avram şi Sima al (logo) fetului şi Radu Sofiicăi şi
Goga şi Barbu şi Oancea din Blăjane˝.[15]
Într-un alt document de
împroprietărire din anul 1623 ianuarie 25, emis la Târgovişte de Voievodul Radu
sunt amintiţi în calitate de martori locuitori ai Satului Blăjani fiind amintit
,,Coman şi alţi mulţi care nu sunt scrişi
aici˝[16]
Acestea sunt
cele mai vechi documente ce fac referire la satul Blăjani, asemenea documente
găsindu-se şi mai târziu demonstrând faptul că satul are o vechime de peste 500
de ani şi a fost locuit în permanenţă. Legendele despre apariţia satului au şi
ele importanţa lor. Chiar dacă nu pot fi verificate istoric totuşi relaţiile
locuitorilor satului Blăjani cu Transilvania au existat şi au fost favorizate
de faptul că unul din drumurile de legătură între Ţara Românească şi
Transilvania trecea pe Valea Buzăului, traversa râul Slănic la
Săpoca, tăia câmpul spre miază-zi răsărit şi se îndrepta spre Brăila. Celălalt
pleca de la Covasna, Minţii Gurguiului, Penteleul şi Muşa se lăsa în Valea
Slănicului, unde în dealul de azi al Blăjanilor, ocolea prin partea de miază
noapte, ţinea plaiul şi cobora pe valea Câlnăului, unde se află astăzi satul Zărneşti,
se aşternea câmpului şi mergea la Brăila şi spre părţile bălţile Dunării.
Aceste
drumuri de acces au favorizat permanent existenţa legăturilor comerciale între
localităţi dintre cele două Principate Române, lucru consemnat în documente
încă de la sfârşitul sec. XV. În prima jumătate a secolului XVI sunt menţionaţi circa 50 de negustori din
diverse sate Buzoieni (Blăjani, Balta
Tocila, Brădeanu, Brăieşti, Padina, Scăieni, Gomoieşti, Cocărăşti, etc.) care
au vândut şi cumpărat produse din Braşov.[17]
Toate
aceste mărturii duc la concluzia că satul Blăjani este o localitate cu o
vechime considerabilă în permanent
contact cu alte localităţi din Ţara Românească dar şi din Transilvania.
Existenţa
unei vetre străvechi, a unei populaţii relativ numeroase, duce la presupunerea
că o asemenea aşezare nu putea duce lipsă de o viaţă religioasă, de o biserică
şi de un preot al ei. În mod fericit, chiar documentul în care este atestat
pentru prima dată satul Blăjani, menţionează numele a doi preoţi: ,,popa
Nancul˝ şi ,,popa Fătul˝.
Satul Blăjani şi viaţa religioasă de aici.
Prima informaţie despre existenţa unui preot în
localitate o dă chiar actul de atestare documentată din 8 decembre 1571. Acesta
aminteşte de preotul Nancul şi preotul Fătu. Se poate presupune că preotul
Nancu era slujitor al parohiei Blăjani, motiv pentru care a cumpărat terenuri
în această zonă, aşa cum menţionează actul de întărire emis de Alexandru Voievod. Poate înaintea sa a fost
slujitor al bisericii din sat preotul Fătu, pe care actul amintit mai sus îl
prezintă în calitate de vânzător, fără a arăta motivul vânzării. Cele două nume
de preoţi presupun existenţa unui locaş de închinare în sat şi pot duce la
concluzia ca viaţa religioasă aici a fost organizată odată cu (re)înfiinţarea
la anul 1502 a Episcopiei Buzăului[18].
Mitropolitul
Dionisie Lupu şi satul Blăjani.
Continuitatea vieţii religioase în satul Blăjani nu
poate fi reconstituită pe toată durata existenţei localităţii, deoarece există
o sincopă în posibilitatea de informare de aproape 200 de ani.
Prima dată de importanţă pentru istoria bisericească
după această lungă perioadă de timp a fost naşterea mitropolitului Dionisie
Lupu la 25 februarie 1769. Acesta s-a născut în casa clucerului[19] Costache Lupu[20], boiernaş ridicat dintre moşnenii din sat. Acesta a părăsit din copilărie localitatea
natală fiind călugărit în 1785 la Bucureşti unde a rămas în slujba Mitropoliei.
A ocupat pe rând ascultările de egumen al mănăstirilor Dealu (1795-1807),
Tismana (1807-1819). În mai 1819 a fost ales şi înscăunat Mitropolit al
Ungrovlahiei, păstorind până în timpul revoluţie lui Tudor Vladimirescu
(april/mai 1821) când a părăsit capitala Ţării Româneşti, refugiindu-se la
Braşov până în anul 1827. A revenit în Bucureşti unde a locuit până la 7 februarie
1831 într-o casă de pe strada care îi poartă de foarte multă vreme numele[21].
Cu siguranţă, mitropolitul Dionisie Lupu a ţinut
legătura cu locurile sale natale, sprijinind viaţa religioasă de aici şi
contribuind alături de familia sa sprijinirea vechii bisericii din satul
Blăjani.
Vechea Biserică
a satului.
Înainte de
biserica actuală a exista în satul Blăjani, cel puţin un locaş de cult în care
preoţii de aici oficiau sfintele slujbe. Biserica ce a premers actualului locaş
de cult era din leme şi a fost construită înainte de anul 1750 fiind amplasată
în partea de jos a actualei biserici, aşa cum arată toponimicul ,,cărarea
bisericii˝. Sfântul locaş a fost mărit în anul 1801 şi refăcut de preotul
Ioniţă la 1821. Această biserică a fost avariată în totalitate de cutremurul
din 11 ianuarie 1858, cataclism despre care se menţinază pe un Liturghier fără coperţi ce a aparţinut
bisericii: ,,Să se ştie de când a fost cutremuru de s-au cutremurat pământul
de au căzut poliţa cu toate cele ce erau pe dânsa; s-a crăpat biserica s-au
dărămat sobele hornurile; cădea dobitoacele oamenii nu putea să stea …nici să
zică Doamne Miluieştemă şi am fost acest cutremur în anul 1858 geanuarie 11
marţi spre miercuri de aceia am scris la…(iscălitură indescifrabilă) Poşta
Câlnău cel ce va ceti va pomeni.˝
Reînodând
şirul slujitorilor acestei biserici, primul preot slujitor în această biserică
a fost ,,Popa Ioniţă˝. Catagrafia preoţilor din 1835 îl aminteşte: ,,Ioniţă preot sin popa Ioan[22] ot satul Blejani,
hirotonisit leat 1789, bătrân milog şi nestrămutat dela numita biserică”.[23]
În anul 1798
este amintit pe o carte de ritual acelaşi ,,popa
Ioniţă Sorescu sin popa Stan Sorescu ot Potoceni˝[24].
Pe primele
trei pagini ale unui Triod, tipărit în timpul lui Constantin Gheorghe Hangerli,
cu binecuvântarea P.S Dositei, mitropolitul Ungrovlahiei în anul 1798 se află
următoarea menţiune: ,,Să se ştie că
această sf. carte ce se cheamă Triod este a preotului Ioniţă sin popa Stan
cumpărată lei 45 adică în patruzeci şi cinci neajutându-mă nimenea cu nici o
parade la un protopop Stoica ot Vintilă Vodă în zilele mitropolitului
Dosoftei,1798, iar cine s-o ispiti s-l fure de la mine sau de la feciorii mei
să fie suptu blestemu şi afurisit de şapte soboare şi de trei sute optsprezece
sfinţi părinţi de la Niceea, popa Ioniţă.˝
Vechea
biserică, după cum se poate constata după însemnările din cărţile de cult mai
sus amintite, era înzestrată cu toate cele necesare cultului.
În afară de
Triodul de la 1798 biserica mai avea o Cazanie tipărită în timpul lui Costache
Moruzzi, un Apostol din 1836, un Liturghier din 1840, o Evanghelie din 1831, un
Molitfelnic din 1835, un Anastasimatariu tipărit la Viena în 1896 şi altele.
Despre
existenţa unei bisericii mai vechi dă mărturie şi existenţa vechiului cimitir
din care se mai păstrau câteva cruci de la 1818,1851 şi 1854.
De la vechea
biserică au intrat în uz la noua biserică, după terminarea ei o parte dintre
obiectele de cult ce i-au aparţinut: două rânduri de icoane împărăteşti ce sunt
datate cu anul 1801, lucrate foarte frumos de un pictor care nu şi-a
inscripţionat numele şi multe icoane de dimensiuni mai mici şi mai vechi decât
acestea. Printre acestea se numără o icoană în care este reprezentată Maica
Domnului, alta în care sunt reprezentanţi Sfinţii Trei Ierarhi, o alta în care
este pictată Învierea, o icoană ce înfăţişează chipul Sfântului Zenovie și o
alta pe care sunt pictate chipurile Sfântului Zenovie și Sfântului Nicolae, lucrată cu multă măiestrie
de ,,Nicolae Zograv˝ la anul 1847. Pe lângă aceste icoane de la biserica veche a mai rămas şi un
clopoţel fabricat în anul 1818.
Biserica ˝Sfântul Nicolae˝
Aşezare, data construcţiei
şi ctitorii ei
Actuala
biserică a fost clădită peste drum de vechea biserică, deoarece terenul era
accidentat, iar locul ales pentru noua biserică se afla chiar în centru satului
şi era vizibil din aproape toate zonele lui.
Motivul
construirii acestui sfânt locaş nu poate fi decât acela că vechea biserică era
atât de deteriorată în urma cutremurului din 1859, încât era nevoie de un nou
locaş de cult. Nevoia unui nou locaş de cult era cerută şi de faptul că satul
Blăjani crescuse din punct de vedere numeric foarte mult.
Aceste
împrejurări i-au determinat pe locuitorii satului să se mobilizeze şi să
construiască o nouă biserică parohială.
Din lipsa unei
pisanii, sau a altor inscripţii, care să amintească încă de la început anumite
date istorice a fost nevoie de alte surse de documentare care să aducă mărturii
despre momentul construirii acestei biserici. Cele mai valoroase mărturii sunt
cele păstrate pe cărţile de cult ele fiind completate cu cele păstrate în
memoria locuitorilor satului.
După
însemnările din cărţile de cult, preot al parohiei la acea dată erau slujitori
ai parohiei: era ,,Nicolae sin Ioniţă˝ şi
fiul său,,preotul Toma sin Nicolae˝.
Conform Anuarelor
bisericeşti, locaşul de cult a fost terminată în anul în anul 1864.[25]
Biserica din
Blăjani este ctitoria tuturor enoriaşilor. Fiecare a contribuit în funcţie de
posibilităţi[26] şi de dragostea ce o avea
faţă de biserică, satul fiind într-o adevărată stare de mobilizare generală în
o perioada în care a fost construită biserica[27].
Acest lucru se constată din listele de donaţii scrise pe cărţile de ritual.
Astfel, pe carte de cult Slujba Sfintelor
şi dumnezeieştilor patimi,tipărită la Buzău sub Episcopul D.D.Filotei la anul 1853, august 14,se găsesc pe primele
şi ultimele file numele şi sumele a 116 ctitori[28].Într-un
penticostar tipărit la Buzău în timpul aceluiaşi episcop, în anul 1854 sunt
trecute alte 4 persoane care au dăruit bani pentru clopot.
În afară de
munca proprie şi colectele din sat, locuitorii satului Blăjani au apelat şi la
alte forme de colectare a fondurilor. Reprezentanţii sătenilor împreună cu un
anume ,,preot Dinu˝ au mers cu pantahuza[29],
până în ,,Ţara Turcească˝, adică până în Dobrogea care era atunci sub dominaţie
turcească[30]
Naosul şi
Pronaosul bisericii actuale din Blăjani
au fost construite pe locul cimitirului vechi, care se întindea şi dincolo de
drumul ce desparte curtea bisericii de casele locuitorilor. În anul 1952 când
s-a făcut despărţirea între Naos şi Pronaos prin doi stâlpi, a ieşit la iveală
faptul că biserica este clădită pe morminte iar la temelie s-au folosit crucile
din cimitirul vechi.
După
relatările păstrate în memoria colectivă[31], pe
locul unde se află astăzi altarul bisericii se afla o şcoală modestă, învelită
după tradiţia locului cu coceni de porumb, în care au învăţat ,,Matache
Diaconul˝ iar mai târziu, Antemir
(Anton), fiul preotului Nicolae.
Între şcoală
şi vechea biserică s-a făcut o cărare numită până astăzi ˝cărarea bisericii˝,
Pe aceasta treceau copii la şcoală şi ,,enarii˝ sau ,,muchenii˝ se alimentau cu
apă.
Şcoala a fost
demolată atunci când s-a construit biserica şi a fost mutată ,,pe vale˝, pe
terenurile deţinute de familia Bagdad.[32]
Biserica ,,Sfântul Nicolae˝ - caracteristici
arhitectonice
Biserica are formă de corabie
fiind zidită din cărămidă obişnuită.
Temelia este
făcută în partea de jos din bolovani, iar la suprafaţă este făcută din piatră
cioplită, calcaroasă, adusă de la ,,Ciuta˝ de pe valea Buzăului precum şi din
crucile de piatră din vechiul cimitir.
Zidul propriu - zis al bisericii
are o grosime de 65 cm. Iar la slon, care este construit ulterior, are o
grosime de 0,16 cm.
Biserica are
trei turle. Una mare, turla Pantocratorului şi două mici.
În biserică se mai află un cafas pentru cor
construit în 1952.
Naosul de
pronaos este despărţit de doi stâlpi şi trei coloane, lucrare ce s-a desfăşurat
la data menţionată mai sus.
Suprafaţa construită este de 189 m2 iar lungimea totală
este de 24,70 metri[33]. Pridvorul are o lungime de 5 metri şi o
lăţime de 6 metri. Naosul şi pronaosul au o lungime de15,70 metri şi o lăţime
de 8,30 metri. Sfântul altar are l lungime de 4 metri şi o formă trapezoidală
din două laturile de 2,55 metri. În prima parte lăţimea este de 7 metri, iar pe
latura zidului exterior din partea de răsărit este de 3,15 metri.
Reparaţii ulterioare ale
bisericii
De-a lungul anilor, Biserica a fost reparată
în mai multe rânduri, iar despre toate aceste reparaţii dă mărturie pisania ce
se află deasupra uşii de la intrare. Pisania face un scurt istoric al bisericii
şi are următorul conţinut:˝Acest sfânt
locaş cu hramul Sfântul Nicolae s-a zidit din temelie în anul 1864, prin strădania
preotului paroh de atunci şi a enoriaşilor Parohiei Blăjani. În 1912 s-au făcut
reparaţii la biserică prin strădania Preotului Nicolae Diamandi, construindu-se
pridvorul.[34]La
cutremurul din 1940 biserica a suferit grave avarii. Iar în 1952, prin strădania
preotului paroh Macovei Stănescu ajutat de enoriaşii parohiei, s-au făcut
reparaţii capitale[35] şi cu această ocazie s-a pictat biserica
din nou de pictoriţa Aneta Cantaragiu. Din cauza intemperiilor vremii şi a
cutremurului din 1977 biserica a necesitat din nou reparaţii şi prin strădania
preotului paroh Haralambie Eugen a cântăreţului Coman Nicolae, ajutat de
consiliul şi comitetul parohial, cu contribuţia substanţială a credincioşilor.
În anul 1984 s-a revizuit acoperişul, s-au refăcut tencuielile interioare şi
interioare s- a executat pictura din nou de către pictorul Ignat Sandu, cu
binecuvântarea şi in timpul arhipăstoririi P.S. EPIFANIE NOROCEL, Episcopul
Buzăului. Resfinţirea bisericii s-a făcut la data de 30 octombrie 1988, de P.S.
arhiereu Gherasim Vrânceanul. Pomeneşte DOAMNE pe toţi ctitorii şi
ajutătorii acestui sfânt locaş˝.
Ultimele
lucrări s-au realizat în anul 2001 sub directa supraveghere a P.S.EPIFANIE şi
prin strădania P.C. Pr. Cătălin Haralambie. Cu această ocazie acoperişul
bisericii a fost înlocuit în întregime şi a fost învelit cu tablă nouă
Pictura
bisericii
Biserica
este pictată în conformitate cu regulile erminiei Bizantine[36]. Din lipsa unei pisanii, care să facă menţiune despre
data şi autorul primei picturi a bisericii Sfântul Nicolae nu se cunosc aceste
date. Se poate presupune însă că biserica a fost pictată, la scurtă vreme după
ridicarea ei de un anume ,,Ioniţă
Zogravul˝. În biserica din Blăjani se afla o icoană reprezentând Sf. Treime şi pe Maica Domnului,
făcută în anul 1868 de ,,Ioniţă Zogravul˝. Aceaşi icoană se afla reprodusă şi
pe Catapeteasma Bisericii, deasupra uşilor împărăteşti, ceea ce poate duce la
concluzia că autorul este comun.
Biserica
a fost repictată între anii 1952-1959,
cu excepţia Sf. Altar.
Ultima
reînoire a picturii a fost realizată în tehnica ulei, între anii 1979-1988,
biserica fiind resfinţită la 30 octombrie 1988.
Clopotniţa
La
scurtă vreme după construirea bisericii ,,Sf. Nicolae˝, mai jos de biserică a
fost construită o clopotniţă. Aceasta a fost demolată şi reconstruită între
anii 1952-1959. Lângă clopotniţa din lemn a fost construită cancelaria
parohială. În anul 2002 vechea cancelare a fost demolată construindu-se una
nouă.
Cimitirul
După
cum se poate constata biserica actuală a fost construită pe locul cimitirului
parohiei, înfiinţat înainte de anul 1800[37]. Biserica este înconjurată şi astăzi de cimitirul
parohiei. Cimitirul avea suprafaţa de 4.520 m2 iar în 1999 a fost
extins cu încă 16002.
Parohia Dodăneşti
Un
aspect inedit legat de satul Blăjani este acela al înfiinţării la data de 1
martie 1943 a parohiei Dodăneşti,[38], fiind numit în funcţia de paroh preotul Macovei
Stănescu. Parohia a funcţionat până la data de 3 nov. 1951. Motivele
desfiinţării parohiei au fost acelea că obiectivul construirii unei biserici a
eşuat[39] iar parohia, în urma aprobării noului Statut de organizare şi funcţionare al
Bisericii Ortodoxe Române nu mai avea un număr suficient de enoriaşi pentru
a funcţiona.
d)Obiecte de cult ce aparţin sau au aparţinut bisericii Sf.
Nicolae
Cele mai
valoroase obiecte sunt cele amintite ca provenind de la biserica veche. Pe
lângă acestea Bisericii din Blăjani au mai aparţinut şi următoarele obiecte:
Cruce mare pe
care este pictată răstignirea Mântuitorului de către Panait Negulescu datând
din anul 1898.
Cruce, donată
de preotul paroh de la Zoiţa, datând din 1905.
Cruci mici
datând din anul 1907.
Un Sfânt
Chivot din alpaca şi unul de lemn datând din 1898[40]
Cădelniţă din
material obişnuit, datând din 1907[41].
Pe Sfânta Masă se găsea un clopoţel de alamă
ce data din anul 1817.
Clopotul
Bisericii este cumpărat de locuitori în anul 1920 şi nu are nici o inscripţie.
Acesta a înlocuit clopotul vechi ce data din anul 1864. Acesta a fost
rechiziţionat de trupele germane în anul 1916, ultima dată fiind tras de
preotul Nicolae Diamandi[44]
e)Icoane
care au aparţinut bisericii din Blăjani
Icoana
Sfinţilor Trei Ierarhi datând din 1878, pictată de Nica Negoiescu[45].
Icoană
pictată în 1931 de N.G.Fumea, cu rama sculptată de către avocatul Alexandru
Petre.
Icoană
înfăţişând Sf. Treime şi pe Maica Domnului, făcută în anul 1868 de ,,Ioniţă
Zogravul˝.
Icoană
înfăţişând pe Mântuitorul Iisus Hristos în colţul din dreapta fiind pictată
Maica Domnului, iar în colţul din stânga Sfântul Evanghelist Ioan. Paternitatea
acestei icoanei se poate deduce după iniţialele inscripţionate. Acestea ar
putea aparţine lui Rafael Monahul, fiind pictată la anul 1801.
Icoană o
reprezintă pe Maica Domnului, este la fel de veche având dimensiunile de 50/40
cm. În partea stângă a avut o inscripţie care s-a şters.
Icoană
reprezintă pe Sfinţii Trei Ierarhi. Şi această icoană este foarte frumos
decorată de aceiaşi mână care le-a decorat pe cele două icoane împărăteşti
amintite mai sus.
Pe lângă
aceste icoane ce au o valoare istorică şi chiar artistică deosebită în biserică
au mai fost icoanele: Învierii, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Mina, Sf. Haralambie
şi Sf. Nicolae[46].
În Sfântul
Altar mai este o icoană pe care este pictat Botezul Domnului, lucrată de Panait
Negulescu, datând din 4 aprilie 1905[47].
F)Cărţi de cult
Evanghelie –fără coperţi- în prefaţă cu
viaţa Sfântului Ioan Evanghelistul după Sofronie şi Dorotei.[49]
Mine
pe luna martie[50]
Agheazmatar - uzat, fără copertă
Liturghier-tipărit în timpul lui
Alexandru Dimitrie Ghica Voievod şi a episcopului Kirie Kir Kesarie la Buzău în
1840 sept. 10.
Slujba Sfintelor patimi- tipărită în
zilele lui Barbu Dimitrie Ştirbei şi a D.D. Filotei la Buzău, la 15 august
1853.
Evanghelie- tipărită în timpul lui
Alexandru Dimitrie Ghica Voievod şi a Episcopului Kirie Kir Kesarie la Buzău în
1838 mai 8[51].
Kiriacodromion - tipărit în timpul lui
Francisc Iosif I şi a Episcopului ,,Andrei Baron de Şaguna˝ la Sibiu în anul
1855[52].
Mineiul le luna iunie-tipărit în timpul
lui Mihail Grigorie Sturza cu binecuvântarea Arhiepiscopului şi Mitropolitului
Moldovei Meletie, după originalul îndreptat de episcopul Iosif al Argeşului, cu
cheltuiala arhimandritului şi stareţului de la Mănăstirea Neamţu şi Secu Kir
Neanil Neamţu, 1846.
Molitfelnic bogat-tipărit în timpul lui
Alexandru Dmitrie Ghica şi a Episcopului Kir Kesarie al Buzăului, 1835 iunie
25.
Psaltire- fără început şi fără sfârşit
dăruită de un oarecare Gavriil de la biserica ˝Sf. Spirdon din Brăila în 1862
martie 25[53].
Anastasimatariu bisericesc-apărut cu
binecuvântare Mitropolitului Veniamin al Moldovei, tradus din greceşte de
Macarie ieromonahul, Viena 1823[54].
Liturghier-fără coperţi, cu însemnarea
cutremurului de la ,,1858 genuarie 11˝.[55]
Prohodul- tipărit în timpul lui Barbu
Ştirbei şi al D.D. Filotei, Buzău 1853 iunie – cu însemnare de când a încetat
din viaţă ,,popa Niculai la 1870 ian. 10˝.
Penticostar-tipărit în timpul
episcopului Filotei al Buzăului 1854 feb. 8-pe această carte sunt înscrise numele
ctitorilor.
Apostol-tipărit în timpul lui Alexandru
Dimitrie Ghica şi a vlădicii ,,Kir Kir Kesarie al Buzăului˝, 1835 iunie 25.
Triodion - tipărit ,,în întâia
domnie...Io Constantin Gheorghe˝[56],
mitropolit al Ungro-Vlahiei Dositei, Bucureşti anul 1798, cu însemnarea că este
cumpărat de preotul Ioniţă de la Blăjani de la protopopul Stoica de la Vintilă
Vodă[57].
Carte Tedeum-tipărită în timpul în
timpul Episcopului Dionisie al Buzăului, 1869- cartea are o însemnare prin care
se arată faptul că a fost cumpărată pentru preotul Niculai Diamandi de Ştefan
Dobrescu, născut 1890, ianuarie 9, canonarh la Sf. Episcopie din Buzău, anul
1910 martie 9[58].
Tipic-fără foaia de început şi fără fila
de sfârşit.
Octoih Mare- fără copertă, cumpărat de
preotul Ioniţă cu taleri 45 şi rămas ca moştenire feciorilor lui Nicolae, preot
Ioniţă şi Toma preotul şi preotul Nicolae 1887 dec.17[59]˝
Heruviko Kinonier (psaltichie)-apărut cu
binecuvântarea ,, Arhiepiscopului şi
Mitropolitului Neofit, exarh al plaiurilor, locţiitor al Cezareiei Capadociei
şi cavaler a feluri de ordine˝, Anton
Pann tomul I şi II, Bucureşti 1847˝.
Anastasimatar-tipărit cu binecuvântarea
episcopului Filotei - Anton Pann, Bucureşti 1854- donată de Ioan D. Babeş.
Antologhion - în două volume, fără
coperţi si fără însemnări, cu o prefaţă de Grigore Ierodiaconul.
Ceaslovul Mare-incomplet, până la pagina
120,tipărit cu binecuvântarea lui Kir Kir Neofit, fost episcop al Râmnicului,
ocârmuitor al Sfintei Mitropolii, cu cheltuiala D-lui Vasile Manole, Bucureşti
oct. 31 an 1830- cumpărat de preotul Ioniţă[60].
Ceaslovul Mare-fără copertă, provenit de
la biserica din Băieşti, tipărit în timpul Mitroplitului Neofit la 31 oct.
1930, legat de preoţii Luca şi Costache de la Băieşti la un legător de cărţi
din Pleşcoi, lângă Berca, ˝scris de
legător Gheorghe şi preot Nan, 1854 iulie˝.[61]
Penticostar-tipătit în timpul
episcopului Filotei, Buzău 1854, feb, 8, are însemnare: ,,azi mai 1897 a încetat din viaţă preotul Toma Nicolae˝.[62]
Slujba Sfintelor Patimi- tipărită în
timpul lui Dimitrie Barbu Ştirbei şi Episcopului Filotei, Buzău 1853, august
14, cu însemnare ctitorilor bisericii pe primele şi ultimile file.
Liturghier-fără copertă- cu însemnare că
este al preotului Nicolae, 1864, cu însemnare ,,de când a ars biserica din Câlnău a lui popa Voicu, 1887 ian. 31˝
şi cu menţinea despre cutremurul din ,,1858
geanuarie 31, marţi spre miercuri . Însemnările
sunt făcute de cineva din Poşta Câlnău[63].
Cazanie-fără copertă, cu însemnări
dintre care cele mai importante sunt făcute de preotul ,,Ioniţă sin popa Stan˝ care a cumpărat-o de la ,,popa Ioan ot Cernăteşti˝ pe timpul
unei secete, ,,în timpul lui Costache
Moruzii Voievod˝[64].
Preotul
Ioniţă, era ,,bun cărturar˝ şi învăţa
şi copii la şcoală, după mărturia lui Radu logofăt[65] şi a
Mariei Sorescu, ruda lui care a învăţat după această Cazanie.
Tot în această
carte se face menţiune despre un ,,fiu˝cu numele de Nicolae, care a fost mai
întâi logofăt şi apoi preot.
Apostol-fără copertă, aminteşte de ,,schitul Flămânda˝
G)Slujitorii bisericii
Preoţi
Actul
de atestare documentară a satului Blăjani (1571-1573), întăreşte un transfer de
proprietate între doi preoţi: preotul Fătul, care era vânzătorul şi preotul
Nancu care era cumpărătorul. Prezenţa celor doi preoţi nu putea fi
întâmplătoare pe aceste locuri de aceea se poate considera că ei au avut
legături şi poate au fost chiar slujitorii bisericii din sat. Preotul Fătu, fiu
al satului sau slujitor al bisericii din sat îşi vindea proprietatea preotului Nancu care era interesat de ea
deoarece era locuitor al satului şi slujitor al parohiei.
Timp
de aproape 200 de ani nu mai sunt cunoscute alte nume de preoţi ce au slujit la
biserica din satul Blăjani. După această perioadă de timp, mai bine de 100 de
ani sunt amintiţi preoţi din aceiaşi familie.
După această perioadă lungă de timp, primul preot amintit în
calitate de paroh al bisericii este preotul ,,Ioan ot Blăjani”, slujitor al acestei parohii după 1750 şi
până în 1789.
Al doilea slujitor al acestei
parohii, a fost ˝popa Ioniţă˝ hirotonit pe seama acestei parohii la ,,leat 1789˝.
Pe primele două
pagini ale Triodului din anul 1798 se
află următoarea însemnare a acestui preot: ,,Să se ştie că această carte ce să cheamă Triod este
a preotului Ioniţă sin popa Stan” [67].
După 46 de ani
de la hirotonie, în 1935 în Catagrafia preoţilor este amintit faptul că preotul
Ioniţă După 37 de ani, în anul 1835 Catagrafia preoţilor îl aminteşte pe
preotul Ioniţă ca fiind ,, bătrân milog
şi nestrămutat dela numita biserică”.
Conform unor
informaţii păstrate în memoria populară pentru o scurtă perioadă de timp,
alături de preotul Ioniţă, la Blăjani a slujit preotul Panaete, fiul acestuia.
După ce a slujit o vreme în satul Măicăneşti s-a întors la Blăjani. Fiind însă
văduv, s-a retras la bisericuţa de la ˝Schitul Flămânda˝. Urmaşii săi direcţi,
au fost Negoiţă Paraclisierul şi ˝preotul Dinu˝, participant activ la
construirea Bisericii din Blăjani şi donatorul unei sume importante. Preotul
Dinu a fost slujitor în satul Moşeşti, iar fiica sa Elisabeta este mama P.S.
Antim Angelescu.
Informaţii
consistente fac referire preotul Nicolae, celălalt fiu al preotului Ioniţă.
Aspecte din viaţa acestuia[68] sunt
întâlnite în însemnările de pe cărţile de cult: Pe ultima filă a
Molitfelnicului tipărit în anul 1835 se găseşte antedatată următoarea însemnare:˝Să
se ştie când mam însuratu eu Nicolaiu sin preotu Ioniţă ot Blăjani la paşte la
leatu 1830 iulie 6 ziua de părintelui nostru sisoie˝[69].
Preotul
Nicolae a devenit slujitor al Bisericii din Blăjani la sfârşitul anului 1835,
probabil după moartea în acelaşi an a tatălui său, preotul Ioniţă. Pe ultima
filă a acestei cărţi există o însemnare incompletă deoarece Molitvelnicul a
fost legat mai târziu. Însemnare are următorul cnţinut:˝… pe ia adică:
treizeci şi cinci, douăzeci am luat din …… iar disprezece am d.. eu Nicolae
preot…şi să se ştie. Însemantu aceasta în 835 dec. 8 Preotu Nicolaiu˝.
Această însemnare, precum şi faptul că este făcut pe o carte atât de necesară
preotului cum este Molitfelnicu, poate duce la concluzia că anul în care
preotul Nicolae şi-a început misiunea la Blăjani a fost 1835 iar luna
decembrie.
Pe acelaşi
Molitfelnic se află şi o însemnare mai târzie a preotului Nicolae, datând din ˝1858
geanuarie 11˝: Să se ştie că acest molitvelnic este al lui preotul
Nicolae din Satul Blăjani şi-i cumpărat cu lei 35 de la de la Episcopia
Buzăului.
Preotul
Nicolae a fost slujitor la parohia Blăjani până în anul 1870 când a trecut la
cele veşnice aşa cum aminteşte o însemnare existentă pe ultima filă a cărţii de
Prohod. Pe ultima filă sunt înscrise datele de 5 şi 6 ianuarie şi următorul
text: Să se ştie de când au încetat din viaţă preotu Nicolae slujitorul
acestei Biserici al Comunei Blăjani la anul 1870 ian. Scrise de mine fiul
răposatului preotu P.Nicolae. ˝
Ca slujitor al
acestei parohii a avut o activitate foarte bogată, în vremea sa construindu-se
biserica cu hramul Sfântul Nicolae.
Preotul
Nicolae s-a îngrijit de înzestrarea Bisericii cu cărţile de cult ce erau
necesare. Acest lucru reiese din însemnările existente pe cărţile de cult,
însemnări a căror precizie şi abundenţă îl încadrează pe preotul Nicolae în
categoria ˝micilor cronicari˝, aşa
cum îi denumea Iorga pe cei ce au lăsat asemenea însemnări de felul acesta.
Pe interiorul
paginii de titlu al unei Evanghelii din
1835, tipărit în vremea păstoririi episcopului Chesarie Căpăţână(1825-1846)[70] se
află următoarea însemnare: :˝Să se ştie că această Sfântă Evanghelie este
cumpărată de ctitorii Sfintei Biserici ot Blăjani şi s-au însemnat ca să se
ştie, în talere patruzeci eu preot Nicolae˝.
Pe
prima filă a Antologhionului amintit la capitolul destinat cărţilor de cult se află următoarea
însemnare: ˝Această carte este cumpărată cu lei 65 şi este cumpărată de mine
preotul Nicolae alu Bisericii Satului Blăjani şi cin se va ispiti să o fure să
fie al dracului˝.
Pe ultima
pagină a Liturghierului din 1840
sunt scrise de preotul Nicolae următoarele: Pe ultima pagină a acestei cărţi
sunt scrise următoarele:˝Acest Liturghier este a preotului Nicolaiu de la
satul Blăjani şi cumpărat cu lei 36 şi parale 30 de la Sf. Episcopie Buzău
neajutândumă nimeni cu nici o para˝ -1864 oct. 26 şi am scris eu Nicolae˝
Pe prima
pagină a Cazaniei, cu caractere vechi şi cu un scris foarte încurcat sunt
scrise de ˝popa Nicolae˝ următoarele cuvinte:˝Să se ştie că această cazanie
este a preotului Nicolae, popă sat în Blăjani fiind cumpărată cu lei treizeci şi cinci şi parale duăzeci
neajutândumă nimeni cu nici o para. Cu altă cerneală este înscrisă data ˝1854
decembrie 6˝[71]
Pe pagina 4 al
aceleiaşi cărţi se află următoarea însemnare: ˝Această sfântă şi
dumnezeiască carte este a preotu Nicolae satului Blăjani şi cumpărată de la
popa Ioan ce lei 35 şi care se va ispiti
să fure să fie al dracului cu tot neamul lui. Anului 1863 feb. 20. Şi am scris
eu Aut. Preot Neculaiu, Satul Blăjani plaiul Slănicului.˝
Pe prima filă
a Penticostarului se găseşte
următoarea însemnare:˝Acest penticostar alu Sf. biserici comunali Blăjani şi
cumpăratu cu lei 30 de la Sf. Episcopie Buzău şi cine se va ispitea să-l fure
să fie blestemat cu tot neamul lui şi să nu aibă parte de ce se va ruga lui
Dmnezeu, şi´am scris eu care mai jos mă iscălesc şi cine va ceti mă va pomeni.
1864 iunie 1- pr. Nicolae˝.
Pe fila a doua[72] a
cărţii Sfintele şi dumnezeieştile
patimi mai există o însemnare a
preotului Nicolae, datând de la 22 ian. 1860, ce are următorul conţinut:˝Să
se ştie că această carte este a Sf. Biserici a satului Blăjani şi este
cumpărată cu lei 10 şi parale 20 şi pe seama Bisericii[73].
Preotului
Nicolae i s-a alăturat la parohia Blăjani fiul său preotul Toma. Despre acesta aflăm anumite
lucruri de interes istoric tot din însemnările de pe cărţile de ritual.
Prima
însemnare privitoare la acesta o găsim pe filele unui Agheasmatar. Pe
prima pagină este o însemnare incompletă: cu următorul conţinut:˝ să se ştie
că această carte este a preotului T(oma) Blăjani 1861˝[74]. Această însemnare este importantă deoarece aminteşte
probabil anul la care a fost hirotonit slujitor al bisericii Sf. Nicolae,
alături de preotul Nicolae, preotul Toma, ocazie cu care a cumpărat probabil
această carte liturgică.
Pe ultima
pagină a aceleiaşi cărţi există o altă însemnare, de această dată completă, ce
reproduce acelaşi lucru:,,Să se ştie că această carte este a preotului Toma
din comuna Blăjani şi cine va ispiti să o fure să fie afurisit… Pr. Toma -Com.
Blăjani 1864 geanuarie 11˝.
Octoihul mare,
pe a doua filă conţine o însemnare ce aminteşte atât de preotul Toma cât şi de
înaintaşii lui: ,,Să se ştie că această carte este a feciorilor lui preotul Nicolae sin preot Ioniţă, adică rămasă pe seama
preotu Toma şi urmaşii sfinţiei sale 1887 dec. 17˝
Preotul Toma a
slujit la parohia Blăjani până în anul 1897, când a trecut la cele veşnice aşa
cum amintesc două însemnări de pe cărţile de cult.
Penticostarul,
la pagina 555, are următoarea însemnare ce aparţine învăţătorului Nicolae,
frate cu preotul Toma:˝ Azi la 1 mai 1898 sa înmormântat preotul Toma
Nicolae, Slujitorul acestei Sf. Biserici
din comuna Blăjani paroh. Scrisă de mini frate cu răposatu preotu. Ant.
Nicolae.
Cea de a doua
însemna, aparţine fiului răposatului şi se află la pagina 34 a Apostolului˝La
1 mai 1897 sa înmormântat preot Toma Nicolae slujitor al acestei Biserici şi
spre ţinere de minte am scris eu cel mai jos iscălit , fiul răposatului 1897
iunie 7 N.Pr. Tomescu.
După
moartea preotului Toma, în parohia Blăjani a fost transferat preotul Nicolae
Diamandi. Acesta a fost slujitor al acestei parohii între anii (1897-1935).
S-a născut în anul
1866, la 24 mai şi a absolvit al Seminarului de 4 ani de la Buzău. În
perioada 1890-1892, după absolvirea Semninarului a fost cântăreţ bisericesc la
parohia Gherăseni[75]. A fost
hirotonit la 20 iulie 1892 pe seama parohiei Vintileasca. A fost transferat la
Blăjani în anul 1897[76].
Cele menţionate
în Anuarul Episcopiei Buzăului sunt menţionate şi pe Molitfelnicul din 1935, de
către preotul Nicolae Diamandi:˝˝Să se ştie că în anul 1892 iulie 20 am fost
hirotonit preot pe seama Bisericii cu hramul Sf. Voievozi din cătunul Săhăteni,
din Com Vintileasca jud. Buzău, iar în anul 1897 august am fost transferat
paroh la această Sf. Biserică cu hramul Sf. Nicolae din Com Blăjani.˝-˝Pr. D.
Nicolae 1897 sept 13˝
După trecerea
la ce cele veşnice,(anul 1935) a preotului Nicolae Diamandi, preot al parohiei a devenit Petre Palade.
Acesta s-a născut în 1905 şi era absolvent al Seminarului Teologic de la Galaţi
(1924) şi al Facultăţii de
Teologie din Bucureşti (1930). A fost hirotonit în anul 1933 pe seama parohiei
Cătiaşu şi transferat la Blăjani în anul 1936, unde a slujit până în anul 1959.
Preot cu calităţi deosebite, bun predicator şi foarte apreciat de enoriaşi, a
avut o viaţă extrem de zbuciumată, suferind în închisorile comuniste
(1959-1964). După perioada de detenţie din penitenciarul Aiud a fost numit preot
la parohia Pardoşi până în anul 1967. Din 1967 a fost transferat la parohia
Aldeni unde a funcţionat până în anul 1974, când a fost pensionat pentru limită
de vârstă. În seama de dragoste, enoriaşi parohiei Blăjani au ridicat în anul
1976, cu ocazia trecerii sale la cele veşnice, o cruce comemorativă în
cimitirul satului.
Din anul 1940
până în anul 1977 a la parohia Blăjani
preotul Macovei Stănescu. Urmaşul unei familii preoţeşti de tradiţie,
fiul preotului Neculai Stănescu din
Lopătari, era înzestrat cu un talent muzical deosebit. Marele muzician Ion
Vicol, era uimit de calităţile muzicale ale acestuia, calităţi pe care le
constată cu totul întâmplător în una din excursiile sale prin Munţii Buzăului.
În lucrarea sa autobiografică Lumini şi umbre îşi amintea cum, mergând
pe uliţele satului Lopătati, din interiorul unei case se auzea muzică clasică,
cântând muzică simfonică. Întrând în casă i-a găsit pe cei şase copii ai
preotului Neculai Stănescu cântând fiecare la câte un instrument, mezinul
familiei, Macovei, fiind dirijorul micii
orchestre familiale[77].
După terminarea şcolii primare şi a Seminarului Teologic din Buzău a absolvit
Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii ˝Regele Carol al II lea˝ din
Cernăuţi (1939) fiind hirotonit pe seama parohiei Blăjani, ca preot slujitor
alături de parohul Petre Palade. După pensionarea sa a continuat să-i primească
cu dragoste pe enoriaşii ce îşi căutau alinare sufletească, până în anul 1993
când a trecut la cele veşnice, la vârsta de 84 de ani.
Din anul 1977 până
în anul 1995 slujitor la parohiei Blăjani a fost părintele Eugen Haralambie
Acesta s-a născut în Comuna Blăjani în 1945 şi a absolvit Seminarul Teologic
Buzău şi Institutul Teologic din Bucureşti (1969). A fost hirotonit în anul
1970 pe seama parohiei Tronari fiind transferat la Blăjani în anul 1977. A
slujit aici până în anul 1995, când a fost răpus de o boală necruţăroare. În
această perioada s-a remarcat ca un bun administrator coordonând lucrările de
consolidare şi restaurare a bisericii.
Actualul slujitor
al parohiei Blăjani este P.C.Preot Cătălin Haralambie. Acesta a fost hirotonit
preot pe seama parohiei Blăjani, în anul 1995, după ce a absolvit Facultatea de
Teologie din Bucureşti în acelaşi an.
Cântăreţi
Bisericeşti
În decursul
timpului, la parohia Blăjani, au funcţionat un număr mare de cântăreţi
bisericeşti. Primul dascăl de strană cunoscut a fost ˝Negoiţă sin Panaete.˝ Acesta este amintit primul în lista
ctitorilor bisericii ˝Sf. Nicolae˝ iar însemnările sale se găsesc pe o parte
din cărţile de cult. Pe prima filă a mineiului din luna iulie sunt scrise
următoarele:˝ Acest Minei este al lui Negoiţă sin Panaete˝Pe Cazania
amintită la capitolul ˝Cărţi de cult˝ este trecută data de 29 iunie 1858 şi
semnătura dascălului Negoiţă.[78] O
altă însemnare se găseşte la pagina. 558
o însemnare din anul 1826 (16) făcută de Negoiţă cu următorul conţinut ˝Acest
sfânt penticostar, este al sfintei biserici satul Blăjani cumpărată de
locuitori ca să fie spre dumnezeiască slujbă şi cin va ispiti ca săl fure să fie
afurisit˝[79]
Acest Negoiţă nu era însă numai dascăl de strană ci se pare că era şi
învăţătorul satului. Într-un catalog al candidaţilor hotărâţi din judeţul
Buzău, în anul 1838, Negoiţă Panit, în vârstă de 24 de ani era învăţător la
şcoala din sat.[80]
În perioada
interbelică, la Biserica din Blăjani, funcţionau doi dascăli bisericeşti:
Aceştia erau Nicoale Tomescu, fiul preotului Toma[81],
absolvent al Seminarului Teologic[82],
numit dascăl la 12iulie1889 şi Nicolae Neagu, absolvent al Şcolii de cântăreţi
în anul 1925[83] şi
numit la 1 oct. 1927 .
Urmaşii celor doi au fost Mircea Milescu,
dascăl ce a realizat un cor foarte valoros şi Spiridon Dragomirescu, bun
cunoscător al muziicii psaltice.
O
lungă perioadă de timp a activat ca dascăl la Blăjani, Nicolae Coman. Din anul 1988 acesta a fost înlocuit de
tânărul Mihai Băescu.
Consideraţii
finale
Satul Blăjani, cu o vechime de peste 500 de ani, aşa
cum se poate constata din actul de atestare documentară, are o viaţă religioasă
la fel de veche, din rândurile locuitorilor de aici trăgându-şi rădăcinile doi
arhierei Mitropolitul Dionisie Lupu şi Episcopul Antim Angelescu.
Deşi firul
acestei vieţi religioase nu poate fi reconstituit în întregime se poate afirma
totuşi că el a fost neîntrerupt. În toată această perioadă istorică, două
preocupări au fost permanente în viaţa locuitorilor din Blăjani: credinţa în
Dumnezeu şi munca pentru procurarea
celor necesare traiului.
Rodul credinţei în Dumnezeu, a fost dorinţa
locuitorilor din Blăjani de a avea un locaş de cult al lor. În decursul
timpului, parohia Blăjani a avut biserică proprie, biserică reînnoită
permanent. Actuala Biserică este construită în anul 1864 cu participarea
tuturor enoriaşilor.
Chiar dacă, din punct de vedere demografic satul
Blăjani a scăzut forte mult, fiind pus înainte de anul 1989 pe lista satelor ce
urmau să fie mutate, locaşul de cult cu hramul ˝Sfântul Nicolae˝ se află în starea bună, iar investiţiile
realizate în anul 2001 au asigurat pentru o vreme îndelungată funcţionarea în
condiţii bune în această sf. biserică.
[1]Despre
Blăjani a se vedea: Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din
România, vol.I Ţara Românească, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova 1970,
p.75. Relu Stoica, Contribuţie la Bibliografia istorică a judeţului
Buzăului, Editura Casei Corpului Didactic, Buzău, 1998, p.110. Marele dicţionar geografic al României,
vol. I, Bucureşti 1898, p.471; Bauer, Memoires Historiques et geografiques
sur la Valachie, Frankfurt-Leipzic, 1778.
[2]Bazil
Iorgulescu, Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al Judeţului
Buzău, Editura Stabilimentul grafic I.V. Socecu, Buzău, 1892, p.44-46.
[3]A se
vedea informaţiile culese de la Prof. Irina Milescu şi publicate în articolul, Blăjani-file
de monografie,în ,,Viaţa Buzăului” din 25 sep. 1969, p.3.
[4]Vezi,
Prof. Milescu Irina, Folosirea culegerilor de folclor local-Lucrare
metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului I, 1986 (text
dactilografiat); Ion Iordache,Blăjani-scurtă monografie, 1956
(manuscris)
[5]Numele
acestora erau: Dinu Blăjanu, Gheorghe al lui Blăjan, Nae Blăjanu. Acest nume
este dispărut în Blăjani, el s-a păstrat totuşi în Comuna Zărneşti la marginea satului Ghizdita
unde locuia un anume Constantin Blăjanu, fost dascăl. Acest nume este întâlnit
şi într-o însemnare de pe un Minei ce aminteşte de ,,Chiriţă sin… Blăjanu˝.
[6]Prin
apelativul ruşi erau denumiţi toţi locuitorii de origine slavă.
[7]Informaţii
culese de la Tudor Negoiţă (1921-2002), locuitor al comunei.
[8]Prof.
Milescu Irina, op.cit.,p.13.
[9]Vezi,
P.S.Epifanie Norocel, Ctitorii Voievodale
în Eparhia Buzăului, Ed. Episcopiei Buzăului, Buzău 1988, pp.17-25.
[10]Blăjani-file
de monografie,în ,,Viaţa Buzăului” din 25 sep. 1999, p.3. Cătunul Corneanca
a fost o veche vatră de civilizaţie fiind locuit şi în secolele IV-I Î. H,
Vezi, Buzău, mică enciclopedie istorică, Edit Alpha, Buzău 2000, p.23.
Tot în legătură cu cătunul Corneanca a se vedea G. Negruzii,Carte de
hotărnicie pentru Moşia Blăjani din Com. Blăjani, proprietatea primăriei Com.
Râmnicu Sărat, Bucureşti, 1907, p. 17. În lucrare se rezumă şi documente mai vechi
amintindu-se şi de crucea Corneanului
azi dispărută.
[11]Toponimicul
mai este întâlnit şi în forma Blăjane, Blăjeni. De acest Toponimic mai sunt
legate: ,,Blăjani˝, moşie a moşnenilor din Blăjani, ,,Blăjanca˝- vale în comuna
Blăjani începând de pe dealurile unde este aşezat cătunul Corneanca şi străbate
comunele Cernăteşti şi Mărăcineni ajungând în albia Buzăului mai jos de satul
Măteşti, ,,Blăjani-Bagdad˝, moşie a familiei Bagdad în suprafaţă de 650 de
hectare ( Vezi, Pr. N.D. Bălăniţă, Averea
lăsată de Alecu Bagdad Bisericii şi spitalului Râmnicu Sărat,în ,,Îngerul˝,
an. XI(1938), nr. 7-8, p. 624); ,,Blăjanca˝- sfoară de moşie în comuna
Ziliştenca, cătunul Slobozia, în suprafaţă de 40 de ha, proprietate a
moşnenilor Mihăileşti.
[12]Documentul
se găseşte în Arh. Stat., Condica Ep. Buzăului, nr.173, f. 292 şi este redat în
Documente privind Istoria României, Ţara
Românească ,veac XVI, vol. IV (1571-1580), Ed. Academiei Republicii
Populare Române, Bucureşti 1951, p.50.
[14]Documente privind Istoria României, Ţara Românească
(D.I.R.) ,veac XVII, vol. III (1616-1620), Ed. Academiei Republicii
Populare Române, Bucureşti 1951, p.163.
[15]D.I.R.,veac XVII, vol. IV (1261-1265),
Ed. Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti 1951, p.183.
[16]D.I.R., ,veac XVII, vol. IV (1621-1625),
Ed. Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti 1951, p.218.
[17]Ilie
Mândricel, Izvoare din adâncuri, Ed. Casei Corpului Didactic, Buzău
2000, p.16.
[18]Vezi,
Protos. Paisie Fantaziu, Episcopia Buzăului-500 de ani de la (re)înfiinţare,
Ed. Sfintei Episcopii a Buzăului şi Vrancei, Buzău, 2002.
[19]Clucerul
avea sarcina aprovizionării curţii boiereşti cu grâu, vin şi alte alimente.
Vezi Ovid Sachelarie, Nicolae Stoicescu
( coord.) Instituţii feudale în Ţara Românească, Ed. Academiei R.S.R. ,
Bucureşti 1988, p.107.
[20]Costache
Lupu şi fratele acestuia aprovizionau casa domnească cu vinul din această zonă,
activitate care i-a învrednicit să primească rangul de clucer. După anul 1821
familia decade treptat astfel încât în anul 1864 nici un membru al familiei nu
se găseşte printre donatorii importanţi la construcţia noii biserici.
[21]Mitropolitul
Dionsie Lupu a păstorit o perioadă relativ scurtă de timp, în condiţiile de
instabilitate politică. Cu toate acestea se remarcă printr-o activitate destul
de energică : a luat măsuri în favoarea preoţilor înlăturând multe din
abuzurile din epoca fanariotă, a plătit datoriile Mitropoliei, a îndrumat
şcolile teologice, a trimis patru tineri la studii la Universitatea din Pisa, a
tipărit câteva cărţi: Apostol (1820), Penticostar (1820), Psaltirea (1820),
Cuvinte şase pentru preoţie de Sfântul Ioan Gură de Aur (1820), Cuvinte despre
preoţie a Sfântului Grigorie de Nazians (1821). Despre viaţa şi activitatea sa
există o bogată bibliografie: Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,vol
II, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,Bucureşti, 1981, pp. 421-426. (ed. a II a,
Bucureşti, 1994, pp.412-416) ; Idem, Dicţionarul
Teologilor Români, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 1996, p.236; M.G.
Regleanu, Dionisie Lupu Egumen la Dealu
şi Tismana şi arhiereu titular de Sevastia, în ,,Revista de Istorie
Bisericească”, Craiova, an. I ( 1943) nr. 2, pp. 52-64. ; Emil Vârtosu, Din viaţa şi activitatea mitropolitului
Dionisie Lupu,în M.O. an. VIII (1956), nr. 4-5; Ilie Corfus, Ştiri noi din timpul pribegiei
mitropolitului Dionisie Lupu, în M.O. an XX (1959), nr. 5-6, p. 255-285;
Pr. Nicolae Şerbănescu, Mitropoliţii
Ungrovlahiei, în B.O.R. an. Al LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 805-807; Mihai
Manolache, Biserica din Ţara Românească
în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Ipsilantii,în S.T. an XIX
(1967), nr. 5-6, p. 347-358.
[22]˝ Problema descendenţei preotului
Ioniţă
rămâne neclară,
existând divergenţe între însemnările din cărţile de cult şi menţiunile dinCatagrafia preoţilor din 1835.
[23]I.Ionaşcu, Catagrafia preoţilor din Eparhia Buzăului în anul 1835, în
,,Îngerul˝, an X(1938), nr. 1-2,p.74.
[24]Vezi
Triodul tipărit cu cheltuiala mitropolitului Dositei al Ungovlahiei.
[25]Vezi,
Anuarul Episcopiei Buzăului din 1935,
p. 21. Informaţia este preluată şi în prezentarea parohiilor şi mănăstirilor din Episcopia
Buzăului şi Vrancei. Vezi, Pr. Iulian
Negoiţă, Şematism,în ,,Almanahul
Bisericesc” an 2001, nr. 19-20, Ed. Episcopiei Buzăului şi Vrancei, Buzău,
2001, p. 354.
[26]Majoritatea
donaţiilor au fost de 12 lei şi 10 bani însă au dat chiar şi cei mai săraci aşa
cum se constată din lista donaţiilor. Sunt trecuţi în lista donaţiilor:Voicu al lui Moise 2 parale, baba Păuna cu 3
lei şi 2 parale, la fel este trecută şi Domniţa dascălului N., Ioana lui
Dobrică cu 1,4 lei, Ion Ciugulea cu 2 lei, Miţa lui Dumitru cu 3,2 lei,
Anghelina cu 2 lei şi 10 bani, Paraschiva Şerban cu 30 de parale, Costache Grecu
cu 3,37 lei.˝
[27]Locuitorii
Nişcovului au rămas uimiţi de şirul nesfârşit de căruţe ce aduceau piatră şi
var pentru construcţa bisericii.
[28]Dintre
aceştia au donat mai mult: ,, Dl.
Negoiţă, Ghiţă Radu, Popa Dinu, Popa
Negoiţă, Negoiţă Gh. Rusu, Ioniţă
Rusu,Costache Milescu,Nicolae Ioniţă,Apostu Ştefan,Ivan Jipa, Năstase Dincă,
Gh. Năstase, Ioniţă Dincă, Necula Chiriţă, Stoica Iprişa, Dinu Blăjanu, Maria
Ungurului,Radu Sorescu, Radu Enache Rusu, Gheorghe al lui Blăjan,-Alexandru
fieraru, Iordache Radu,Nae Blăjanu, Domiţa lu dascălu, preoteasa popii
Neculai”.
[29]Această
formă de întrajutorare creştină era foarte des utilizată fiind reglementată
prin acte juridice. A se vedea Regulamentuldin
3 ian. 1880, Vezi, C. Hamangiu, Codul general
al României, Legi noui
de unificare, Ed. Librăriei ,,Universala Alcalay˝ &
Co .,vol. V, p. 715.
[30]Informaţii
culese de la: Moise Negoiţă (1888-1964), Neculai Negoiţă, Ion şi Nicolae Stoica
Grigore, Ion Ene, Iosif Vlad, Radu Dinu Dumitru, Steliana Muşat (1902-1988).
[31]Informaţii
culese de la Nicolae Stoica Grigore şi Tudor Negoiţă.
[32]La
această şcoală a învăţat Dascălul Ioan
Boghină. Ea se afla pe terenul unde şi-a construit casa Stoica Grigore.
Informaţiile despre această şcoală sunt culese de la Nicolae Stoica Grigore,
care le deţinea de la mama sa Păuna (1856-1945)
care în 1863-1864 ducea mâncare zidarilor ce
lucrau acolo. Aceleaşi informaţii le avea Nicolae Stoica Grigore şi de la tatăl
său (1849-1930).
[33]Lungime:Pridvor-5 metri;
Naosul şi Pronaosul-15,70 metri; Altarul 4 metri. Lăţime: Pridvor- 6 metri;
Naosul şi Pronaosul-8,30; Altar-7 metri.
[34]Conform altor informaţii
pridvorul a fost construit în anul 1905.
[35]Cu această ocazie
a ieşit la iveală faptul că biserica este clădită pe morminte iar la
temelie s-au folosit crucile din cimitirul vechi, dintre aceste rămânând doar
una singură datând din anul 1818 şi o alta din anul 1854.
[36]Bisericile
sunt pictate după reguli iconografice foarte precise: Vezi: Pr. Prof. Ene
Branişte, Programul iconografic al Bisericii Ortodoxe, Ed.Institutului
Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1975.
[37]Vezi,
Arh. Ep. Buzăului, Dos Parohiei, fişa cimitirului.
[39]Eforturi
pentru colectarea fondurilor necesare construirii bisericii parohiale s-au
făcut, terenul necesar exista (vezi schiţa topografică existentă în dosarul
parohiei), însă rănile războiului nu se vindecaseră iar după 1950 au intervenit
schimbări politice care au împiedicat construirea sfântului locaş. Informaţii
culese de la Aurica Negoiţă (1926- 2002) enoriaşă
a acestei parohii.
[40]Donat de Iosif Moise. Numele acestuia este amintit şi
pe scoarţa legată a Liturghierului din 1835, unde se găseşte următoarea
însemnare: ,,Dăruită Bisericii din
Blăjani de Iosif Moise ˝.
[41]Donată de Gh. Lambrescu. Acest Gh. Lambrescu a fost
scriitorul satului după cum se poate vedea dintr-o însemnare scrisă pe cartea
Slujba Sfintelor şi dumnezeieştilor patimi. Însemnarea este făcută cu litere
foarte fine şi are următorul conţinut: Cu litere de mână scrise fin se mai află
şi următoarea însemnare ,,Am scris eu Nicolae scriitorul comunei Blăjani în
zilele prealuminatului nostru domn Alexandru Ioan la anul 1861 şi cine voieşte
să zică Dumnezeu să-l ierte. Neculai Lămbrescu˝.
[42],,Donat de Răducan Negoiţă˝.
[43]Conform însemnări ce există pe el acesta a fost plătit
de ,, Dl Iosif Moise şi soţia sa
Bălaşa˝.
[44]Limba clopotului s-a
păstrat multă vreme în curtea lui Anton Răileanu, în apropierea bisericii.
[46]Aceste icoane au
dimensiunile de 70/70 prezintă influenţă rusească, iar sfinţii nu sunt pictaţi
proporţional, nu au dată şi nici autor.
[47]Pe aceasta se află
însemnare:,,s-a plătit de Răducan G. Nar
şi soţia sa Maria˝
[48]Este importantă
menţionarea acestor cărţi de cult scoase astăzi din uz pentru că majoritatea
dintre ele conţin însemnări pe care le vom folosi în cuprinsul studiului.
[49]Este
tipărită în anul 1768 şi se află Muzeul Sfintei Episcopii a Buzăului şi Vrancei, nr. inv.643.
[50]O însemnare aminteşte despre faptul că preotul Ioniţă a
fost la Biserica din Blăjani. Pe ultima filă se găseşte semnătura unui lui
Nicolae, învăţător în sat, fiul preotului Nicolae şi data de 18 martie 1874.
[51]Se află la Muzeul Sfintei
Episcopii a Buzăului şi Vrancei, nr. inv.646.
[52]Se află în colecţie la
Muzeul Sfintei Episcopii a Buzăului şi Vrancei, nr. inv.640.
[53]Are următoarea însemnare: ,, Leat 1862 Martie 18
sau dăruitu această psaltire bisericii Sfântul Spiridon de robul lui Dumezeu
Gavrilă zis Pantelimon din această mahala spre pomenirea lui şi a părinţilor
lui şi a părinţilor lui preot Pârvu exarhu slujitorul Bisericii Sfântul
Spiridon˝
[54]A fost tipărit în anul
1823 şi se află la Muzeul Sfintei Episcopii a Buzăului şi Vrancei, nr. inv.641.
[55]Tipărit în anul 1840 se află la Muzeul Sfintei
Episcopii a Buzăului şi Vrancei, nr. inv.647. Mai conţine şi următoarea
însemnare:,,să se ştie că decând era Biserica de la Câlnău la anul 1877
geanuarie 31 la popa Voicu. ˝
[56]Constantin
Hangerli (1797-1799). Despre acest personaj istoric a se vedea, Constantin
Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe,
vol. II, Ed. Universitas, Chişinău, 1991, p. 139-151.
[57]Se află la Muzeul Sfintei
Episcopii a Buzăului şi Vrancei, nr. inv.645. Acesta are şi următoarea
însemnare pe prima pagină : ,,Să se ştie când a fost Paştile 31 martie 1874”.
[58]Conţinutul însemnărilor care amintesc de provenienţa
cărţii este următorul: ,,Cumpărată pentru pr. Diamandi de Dobrescu Ştefan
Canonarh Episcopia Buzăului anul 1910 Mart. 16.˝
Legat
de această însemnare se găseşte o alta la având următorul conţinut:,,Scumpă
suvenire pentru pomenire pe hârtie albă să nu se mai şteargă. La aceste slove
când te vei uita cugetă la mine şi nu mă uita Dobrescu Ştefan canonar Episcopia
Buzăului scoala anul 1890 martie 16. Eu născut la anul 1890 ianuarie 9”.
[59]Această
însemnare este antedatată. Preotul Nicolae amintit aici este anterior unui alt
preot ce purta acelaşi nume. Cartea a fost tipărită în anul 1801 şi se află la
Muzeul Sfintei Episcopii a Buzăului şi Vrancei, nr. inv.643.
[60]Pe prima pagină a acestui Ceaslov există o însemnare
ce aminteşte de satul vecin Băieşti şi de cei ce au legat această carte :,,acest
sfânt şi dumnezeiesc ceaslov sau legat acum de a treia oară prin cheltuiala
preotului Luca (Ludca)şi prin Costache…( indescifrabil…) din sat Băieşti
oarecare preot să slujească pă el în biserică preot Luca Tasea, preot Mitu şi Gherase. Gheorghe sin preot Nan
sat Ple (rupt-scoi) legător de cărţi 1854 iulie…˝
[61]Pe această carte se găseşte o însemnare ce dă mărturie
despre calităţile intelectuale ale
preotului Ioniţă: : ,,Noi creştinii suntem datori să păstrăm porturile
curate˝.Acest preot era considerat
,,cărturar˝ deoarece la el a învăţat Radu slujitor la parohia Soreşti.
[62]Pe această carte se mai găsesc următoarele însemnări:
pe scoarţa sunt scrise următoarele nume:
Dobri Morogeanu, Dobrică
Stan Călugărul, Ioan Ene, Ioniţă Rusu, Stanciu …, Neagu Barbu, Gheorghe. Aut.
Pr Nicolaiu, 1864 iunie şapte.
Pe
ultima filă sunt înscrise numele celor care au contribuit financiar la
achiziţionarea clopotului Bisericii ˝Dincă Şt.R-2,10 lei; Costache Ioniţă
Milea-1,5 lei; Nicolae Labă-1,5 lei, Ivan Jipa1 leu.
[63] În această carte cu un scris caligrafic lasă o
însemnare, donatorul: ,,Această Sfântă
carte am cumpărat-o eu subsemnatul de la fiica preotului Năstase anume Sofiţa
din comuna Greabănu judeţul Râmnicul Sărat cu lei trei tocmai în anul 1905
august 12.G.G. Radu din Com. Blăjani˝(p.16)
[64]A fost tipărită la anul 1801 şi se află Muzeul Sfintei
Episcopii a Buzăului şi Vrancei, nr. inv.642 Pe această carte se află şi următoarele
însemnări: ,,Neculai logofătul sin popa Ioniţă ca să se ştie că este a
nostru scrisu.˝( p. 56)
,,Să
se ştie că această carte este a preotului Neculai sat Blăjani, am scris eu Neculai 1861 geanuarie 13.˝(p.91)
Există şi o însemnare indescifrabilă despre
data la care a fost legată cartea.( p.19). În aceeaşi lucrare se găseşte o însemnare
mai târzie şi de mai mică importanţă ce are următorul conţinut:,,Stan soţia lui
D. Mărgăritescu a încetat din viaţă1892 dec. 6.˝( p. 233)
[65]Acest
Radu a fost hirotonit pentru Satul Soreşti şi a refăcut biserica din cătunul
Flămânda.
[66]Are următoarea însemnare: ,,Această carte am
oferit-o Bisericii din Parohia Blăjani şi spre amintire am însemnat aici 1901
nov. 8 Fundeni Paroh. N. Cohizdeanu”
[67]Aşa cum aminteam mai înainte, între informaţia oferită
de Catagrafia preoţilor şi cele oferite de cele înscrise pe Triod există o
neconcordanţă privitoare la descendenţa
acestui preot. Catagrafia îl consideră fiul preotului ˝Ioan ot Blăjani˝ iar
însemnările ce îi aparţin arată faptul că era fiul preotului Stan. Pe Ceaslov
există următoarea însemnare: ,,Să se ştie că această sântă carte ce se
cheamă cazanie este a preotului Ioniţă sin popa Stan Sorescu şi am cumpărato pe
banigata pe lei 11 tocmai nimeni ajutându-mă, cu nimic la anul 1795 şi am scris
eu popa Ioniţă când am şezut în Blăjani (când am venit în Blăjani)”(pp.9-12).
În Cazanie se găseşte o altă însemnare :,,Să se ştie că această sfântă
cazanie este a preotului Iniţă Sorescu sin popa Stan din Potoceni cumpărată pe
bani gata pă l(ei) 11 adică unsprezece l cumpărată de la popa Ioan ot
Cernăteşti în zilele lui io Costachi Moruzi Voevod când au fost lipsă de bucate
seama parale cinci şi am scris eu preotul Ioniţă sin popa Stan Martie 7˝.(
p.303) De aici se pot emite mai multe ipoteze: ori preotul Ioan este
amintit doar în calitate de predecesor în Catagrafie, ori acest ,,Ioniţă sin Stan Sorescu ot Potoceni˝, de
care aminteşte textul ca venind la Blăjani în anul 1795 nu este acelaşi cu ,,Ioniţă sin Ioan˝, ce a fost hirotonit în
anul 1789, el fiind un altul, ce a slujit poate în satul Soreşti. Noi optăm
însă pentru prima variantă.
[68] În
cartea Prohodului ce a aparţinut Bisericii din Blăjani se află şi o însemnare
tristă din viaţa preotului Nicolae: ,,În anul 1869 Noiembrie 19 au încetat
din viaţă băiatul meu Christea în etate de 7 ani. -Pr. Nicolae˝(p.31)
[69]Însemnarea
a fost făcută probabil în 1835, după cumpărarea Molitfelnicului.
[70]Vezi,
Pamfil Georgian, Chesarie Episcopul Buzăului(1825-1846),Ed.
Sfintei Episcopii a Buzăului, Buzău, 1846.
[71]Această însemnare
este transcrisă mai jos de fiul preotului Nicolae la data 1856 nov.
15.
Aceiaşi
însemnare este reluată pe pagină la datele de 5 ian 1859 şi 24 oct 1860. Pe
pagina a treia se găseşte o însemnarea cu acelaşi conţinut ca
anterioare la care se adaugă ameninţarea cu afurisirea a acelui ce ar
îndrăzni să o fure. Însemnarea este datată
la 6 februarie 1858.
[72]Pe
primele două şi ultimele două file sunt trecuţii ctitorii bisericii din
Blăjani.
[73]O altă însemnare datând din anul 26 feb. 1862 şi
aparţinând aceluiaşi preot se află pe antepenultima pagină.
[74]Pe aceeaşi carte de cult se găseşte o însemnare din
anul 1861, luna decembrie şi o alta ce are următorul conţinut: ,,Să se ştie
că această carte este a preotului Toma din Com Blăjani şi cine se va ispiti să
o fure să fie afurisit. Preot Toma Com. Blăjani 1894 geanuarie 11.˝
[75]Pr.
Paul Iulius Negoiţă, Monografia bisericii Adormirea Maicii Domnului din
Parohia Gherăseni, Ed. Sfintei Episcopii a Buzăului şi Vrancei, Buzău,
2002, p.70.
[76],,Anuarul
Episcopiei Buzăului”, 1935, f. e., Buzău, p.35.
[77]Ion
D. Vicol, Lumini şi umbre, (cap. Crângul cu privighetori), Ed. Muzicală,
Bucureşti, 1978, pp. 127-138.
[79]Pe un Molitfelnic se face de asemenea menţiunea, cu
litere aproape şterse, că a fost cumpărat de Negoiţă şi sunt amintite de asemenea numele unor
localnici: ,,Maria Gavrilă, Lazăr Mihaiu, Ion, Radu Petrache,- cumpărată
Negoiţă.˝
[80]Ilie Mândricel, op.cit., p.144. Mai sunt
amintiţi în calitate de învăţători la Blăjani:, Anton Ion (1859), Negoiţă Coman
(1840) Anton Nicolai (1860) Ultimul dintre aceştia era fiul preotului Nicolae
şi a lăsat mai multe însemnări pe cărţile de cult. O însemnare, făcută pe
cartea liturgică numită Slujba Sfintelor patimi, pe fila a doua, aminteşte data
căsătoriei acestuia: ˝Să se ştie când m-am însuratu eu Nicolae din satul
Blăjani la anul 1…..evrie 5.˝Alte două însemnări amintesc de data la care a
dat examen pentru postul de învăţător de la Blăjani şi de data la care a fost numit: În
Cazanie se află o altă însemnare:˝Să
ştie de când –am pus candidatu la şcoală satului Blăjani 1858 Iulie 28. Autor
Nicolae. Legat de această însemare se află şi următoarea: ˝Să se ştie de
când m-am pus învăţător la comuna Blăjani şi Soreşti la anul 1858
iulie 28˝ (p.312). Scrisul său mai este întâlnit şi pe prima
filă a unui Ceaslov: ,,Acest ceaslov este al Bisericii din Blăjani˝
iscăleşte Nicolae. Pe ultima filă se găseşte un alt text ce îi aparţine:
,,Scrisam eu robul domnului în ziua de 11 Nov. An 1884 cine va ceti mă va pomeni˝
Nicolae. Acelaşi scris şi acelaşi text se repetă şi mai jos. Se adaugă apoi
de acelaşi autor ,,când am scris eram de 50 de ani adică născut la anul
1833˝. Pe ultima filă a Cazanie
există o însemnare despre condiţiile în care a fost legată această carte:,,Acum
s-au legatu această carte a două ori de un legătoru trimisu de la părintele
episcopu al Sfintei Episcopii Buzău care acum însematu eu Pr. Nicolae învăţător
de copii al şcolii satului Blăjani plăşii Slănicului în anul 1860 iulie 12.˝
[81]Pe pagina a patra a cărţii Slujba Sfintelor şi
Dumnezeieştilor patimi se află o însemnare a acestuia din vremea anilor de
seminar ce aminteşte faptul că este fiul preotului Toma: ˝Spre ţinere de
minte în eternitatecă am scrisu aici pe când mă aflam în Biserică în în ziua de
Joi mari la 2 aprilie anul 1887. Nic. Tomescu an IV Sem., Com Blăjani Plasa
Slănic. Fiul Preotului Toma˝. Asemenea lui Negoiţă Panaite şi acesta a fost
învăţător la şcoala din satul Soreşti
[82]Acesta
deşi era absolvent de Seminar, murindu-i soţia înainte de hirotonie nu a mai
devenit preot, ,,rămânându-i veşmintele
în geantă˝, aşa aminteşte o legendă locală.
[83]Pr.
I.N. Vasilescu, Şcoala de cântăreţi de pe
lângă Sfânta Episcopie a Buzăului, Tipografia şi legătoria de cărţi Dumitru
Bălănescu, Buzău 1928, p. 58.