Frizerul și răul din lume



     Circulă pe internet un filmuleț foarte frumos. Protagoniștii sunt un frizer, un client și Răul. Da, răul este și el prezent, așa cum nu lipsește de niciunde în luăm cu noi.
      Clientul se așează pe scaunul frizerului și, puțin atipic, în loc să se bucure de o relaxare oarbă, deschide o carte, pentru a salva puțin din timpul vieții. Cartea? Biblia. Citește și este tuns în același timp. Termină, plătește, iar frizerul, fără să fie provocat simte nevoia să spună că nu crede în Dumnezeu și că Dumnezeu nu există, fără să fie întrebat, justifică necredința lui prin dezamăgirea că există atâta rău în lume, ca sunt atâția netrebnici și că nu poate crede că un Dumnezeu viu ar lăsa așa ceva pe pământ.
     Clientul încearcă să aducă un argument, dar, renunță rapid, și cu un semn al mâinii prin care dădea de înțeles că nu-și dorește o polemică dă de înțeles că nu va discuta pe această temă și pleacă.
    Se întâmplă adesea, când ți se pun anumite întrebări, să nu te complici să răspunzi. Tonalitatea și forma întrebării îți spun că celălalt se adresează retoric. Nu vrea să afle. Are mai mult poftă de șicană decât curiozitate. Cam așa stau lucrurile și în povestioara aceasta. Deci, frumos tuns, clientul a plecat cu biblia în mână din frizerie. Dar cum a părăsit încăperea ce i-a ieșit în cale. Un tânăr care uitase de mult cum arată o frizerie. Părul lung și barba aproape egală îi acopereau fața și umerii. Văzându-l, a mutat biblia din mâna dreaptă în cea stângă și l-a apucat de braț pe cel ce-i ieșise în cale și l-a rugat să intre cu el în frizerie.
-        - Frizerul nu există, domnilor! Nu există!
-        - Pai…cum să nu existe…doar eu v-am tuns pe dumneavoastră
-        - Ba nu există! Uitați-vă la acest tânăr ce plete și ce barbă are!
-        - Dacă nu a venit la frizer! Nu le avea!
-        - Așa este și relația cu Dumnezeu! – zise fostul client -, ce vină are El dacă noi nu venim la el, nu-i ascultăm chemarea și facem tot felul de nefăcute….


                                                                                     Paul Iulius Negoiță
Citiți mai departe »

Examenele și viața[1]


Probabil mulţi dintre noi am avut în viaţă măcar un eşec la un examen important. Pe lângă frustrarea, supărarea şi ruşinea suportate, de cele mai multe ori a trebuit să ne confruntăm şi cu mustrările părinţilor. În unele situaţii, eşecul unui examen poate arunca adolescentul în pragul unei depresii care, dacă nu este observată la timp, poate conduce la situaţii nefericite.
În urmă cu o lună, toate televiziunile şi ziarele prezentau rezultatele dezastruoase de anul acesta de la bacalaureat. În această situaţie, mulţi adolescenţi, pe lângă frustrarea de a nu fi trecut examenul, în loc să plece liniştiţi în vacanţă ori să se pregătească pentru admiterea la facultate, sunt acum în situaţia ingrată de a se pregăti din nou pentru bacalaureat. Această situaţie este însoţită şi de mustrările părinţilor, care, de multe ori, în loc să-şi încurajeze şi să-şi motiveze copiii pentru a învăţa şi a reuşi la examenul din toamnă, îi descurajează, adresându-li-se cu expresii de genul: "Vezi, dacă învăţai ca X, acum plecai la mare" sau "Cum să reuşeşti să intri la facultate, când nici Bac-ul n-ai fost în stare să-l iei?". Sigur, au dreptate, dar aceşti factori pot arunca adolescentul într-o stare de depresie care poate conduce la situaţii extrem de grave, precum suicidul. Se cunoaşte cazul elevului din Craiova care, după ce a picat la bacalaureat, s-a sinucis cu arma de vânătoare a tatălui său, nesuportând nereuşita.
Părinţii şi copilul trebuie să fie o echipă
Psihologul Alina Maria Blăgoi din cadrul "Cabinetului Individual de Psihologie" din Bucureşti oferă câteva direcţii de abordare a unei situaţii de acest gen şi, mai ales, cum să se prevină deznodământul fatal: "În primul rând, depresia poate fi prevenită prin împărţirea materialului care este necesar studierii, astfel încât să nu se ajungă la momente de panică şi îngrijorare că nu poate fi parcurs până la data examenului. În cazul unui eşec la examen, tânărul trebuie să fie susţinut, încurajat, înconjurat cu afecţiune şi căldură, înţeles, şi nu mustrat, pedepsit, certat. Părinţii trebuie să menţină o relaţie de apropiere cu adolescentul, să petreacă mai mult timp cu acesta, să discute deschis despre nevoile şi trăirile lui, fără reproşuri. Pentru a depăşi această perioadă critică ar trebui să se creeze o echipă între părinte şi elev, să-l încurajeze pentru a depăşi momentele de frustrare, anxietate şi depresie". De asemenea, doamna psiholog Blăgoi sugerează ca părinţii să ştie în orice moment care este starea sufletească a copilului lor, astfel încât să nu îl lase singur pe acesta cu povara şi grija examenului. "Pe lângă toate acestea, este necesar şi un mod de viaţă sănătos, format dintr-o dietă corespunzătoare, o alimentaţie naturală, somn suficient, activităţi sportive sau hobby-uri", mai spune psihologul amintit.
Izolarea este un semn de depresie
Dacă însă părinţii observă că tânărul are tendinţa de a sta singur, de a se izola de prieteni, fiind apatic, fără poftă de viaţă, abătut, îngândurat, trist, obosit, iritat, înseamnă că s-a instalat depresia. De asemenea, alte semne ale acestei boli pot fi: accese de plâns foarte dese, incapacitatea de concentrare şi de luare a unei hotărâri, stări de insomnie sau, din contră, un somn prelungit, lipsa poftei de mâncare şi scăderea în greutate, ori un apetit exagerat şi, automat, şi creşterea în greutate.
Dacă depresia e severă, elevul trebuie să fie văzut de medic
"Este foarte important ca tânărul să înveţe să-şi exteriorizeze sentimentele, eliberându-se de cele care nu îi fac bine - furia, mâhnirea, frustrarea, pentru a merge înainte. Eşecul poate fi înţeles ca o lecţie de viaţă din care să se înveţe ceva şi la care să nu se mai ajungă, să se identifice lacunele şi să se umple golurile. Este necesar ca tânărul să-şi fixeze obiective, ţinte clare, scop precis pentru a merge mai departe. Întoarcerea în trecut nu mai are nici o valoare, aşa că trebuie văzut viitorul. În jurul acestor tineri trebuie să existe persoane pline de viaţă, optimiste, care să le transmită speranţă, încurajare, încredere în forţele proprii. Dacă depresia este severă, atunci este indicat să se apeleze la un specialist, iar acesta, în funcţie de caz, va îndruma tânărul către consiliere sau psihoterapie de grup ori psihoterapie individuală. În acest caz, eu aş recomanda psihoterapia de grup pentru a-i arăta adolescentului că nu este singurul în situaţia aceasta, că sunt în viaţă obstacole mult mai greu de trecut, că situaţia prin care trece nu este cea mai gravă şi că dacă există persoane care au reuşit să depăşească situaţii mult mai dificile, cu siguranţă va reuşi şi el", a mai spus psihologul Ana Maria Blăgoi.
În cazul nereuşitei la un examen, fie el foarte important, cum este bacalaureatul, este indicat ca tânărul să privească partea pozitivă a lucrurilor şi să se gândească că beneficiază şi de o a doua şansă pentru a susţine un examen şi a reuşi. Nu puţine au fost cazurile în care oameni care au realizat lucruri deosebite pe plan profesional nu au reuşit să ia din prima examenul de bacalaureat sau de admitere la universitate.
Rugăciunile din biserică sunt de un real folos
Încrederea în ajutorul lui Dumnezeu este foarte importantă şi împlineşte efortul personal al fiecărui elev. Copilul are nevoie de sprijin moral şi de încredere, iar biserica, prin preoţii ei, ajută întotdeauna la modul cel mai concret. Pr. dr. Paul Negoiţă, de la Biserica "Sfântul Apostol Andrei" din Buzău, ne sfătuieşte cum să trecem peste eşecul unui examen: "Privind prin prisma unei grile comune, să nu reuşeşti să iei un examen este un eşec, dar acest moment nu trebuie să marcheze profund, ci trebuie privit cu luciditate, pentru a analiza coerent unde sunt deficienţele, pentru a le corija. Biserica are rugăciuni pentru binecuvântarea copiilor la fiecare început de an şcolar sau atunci când copiii şi părinţii vin să se roage este invocat harul lui Dumnezeu. Eforturile personale şi rugăciunea publică sau personală a copilului şi a părinţilor au un rol foarte important. Aceste rugăciuni nu trebuie rostite doar în contextul unor "încercări" şcolare, ci permanent, deoarece copilul are nevoie de iluminare divină. Un alt lucru important este discuţia cu preotul duhovnic. Părinţii trebuie să fie sfătuiţi pentru a înţelege că presiunea "materială" invocată nu poate ajuta sensibilitatea unui copil care trece prin momente dificile şi frământări interioare. Copiii care ştiu să se roage înainte de examen, care ştiu că Dumnezeu nu-i va lăsa, au o capacitate de concentrare mai mare, iar atunci când nivelul de pregătire nu-i va ajuta să depăşească cu succes un examen, vor înţelege cu modestie unde au greşit şi vor dori îndreptarea lucrurilor, conştienţi fiind că pe drumul lor viitor Dumnezeu nu-i va lăsa".


[1] Interviu acordat domnișoarei Eugenia Golub pentru cotidianul Lumina.

Citiți mai departe »

Biblia – calea zidirii trainice




        De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele si la indeplineste asemana-se-va barbatului intelept care a cladit casa lui pe stanca.
     A cazut ploaia, au venit raurile mari, au suflat vanturile si au batut in casa aceea, dar ea n-a cazut, fiindca era intemeiata pe stanca.
Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele si nu le indeplineste, asemana-se-va barbatului nechibzuit care si-a cladit casa pe nisip.
     Si a cazut ploaia si au venit raurile mari si au suflat vanturile si au izbit casa aceea, si a cazut. Si caderea ei a fost mare. (Matei, 24-27)

     Aceste cuvinte sunt parte a Predicii de pe munte. Sunt simple. Sunt clare. Cine nu a încercat să facă ceva în fugă și s-a surpat? Doar ceea ce este făcut temeinic rezistă probei timpului și impactului vremii și vremurile.
     Învățămintele cuvintelor rostite de Domnul Hristos sunt un imbold spre realizarea unor construcții spirituale și materiale strașnice.
Sub aspect spiritual, este clar că o concentrare excesivă spre cele materiale este o surpare a vieții din start. Cu ce rămâne omul dacă nu pune duh în ceea ce face? Mergeți prin satele noastre, uneori chiar în orașe și veți vedea mii de case, cu geamuri lovite de vânt, cu porți căzute, cu ușii scârțâind sinistru. Așa arată viața noastră atunci când nu punem nimic în suflet, când totul stă în stomac și buzunar. Simțim la un moment dat că ducem cu noi un trup gol, pe care vârsta, bolile, nisipul pe care a umblat toată viața, construcțiile temporare, nu l-au lăsat să construiască temeinic pentru marea întâlnire de dincolo. Ceea ce construim pentru aici se ruinează. Ceea ce zidim pentru dincolo dă viață. Deci, Domnul, ne îndemnă să fim înțelepți și să nu uităm că ceea este ridicat pe credință puternică, cu voie bună, cu dragoste, cu înțelege, stă pe piatră. Restul…nisip…și iluzie…
Deci, credință, credință, credință și apoi acțiune!
     Frumoasă pildă, nu? Una dintre cele mai frumoase! Tocmai, de aceea, nu se limitează în învățătura ei la cei care-și fac casă sau nu-i omite pe cei ce stau la bloc. Are miez inclusiv pentru vârsta tinereții, atunci când ne grăbim, ne grăbim și iar ne grăbim. Vrem totul repede, pe lor și din această cauză ardem etapele, ajungând nepotriviți în locuri și poziții în care comitem greșeli. Ei bine, răbdarea este o virtute. A urca în viață treaptă este o artă. Tinerețea nu este o virtute și nici bătrânețea un păcat.             Experiența vine, totuși, odată cu fiecare centimetru urcat pe muntele vieții. Cu cât ești mai sus cu atât este priveliștea mai amplă, vezi viața și lucrurile altfel. De aceea, entuziasmul tinereții trebuie împletit cu experiența vârstei. Așadar, atunci când etapele vieții sunt parcurse pe îndelete nisipul de sub tălpi devine piatră și nimeni și nimic nu poate demola o asemenea construcție. Vântul, ploile, rău-făcătorii și vremurile o pot lovi, dar ea nu se va clinti. Deci, răbdare – căci, graba strică treaba-, credință și muncă…atunci casa vieții noastre va avea trăinicie și aici și dincolo.
                                                                                                    
                                                                                       Paul Iulius Negoiță
Citiți mai departe »

Bolile familiei



      Familia nu este o stare fiziologică. Este o formă de manifestare socială a firescului și rezultatul celui mai înalt sentiment pe care poate să-l trăiască omul: iubirea. De o vreme însă, familia face obiectul unui interes major sub raport juridic. Ideologiile de tot felul, diferențele de percepție juridică a termenului prin diferite state au stârnit îngrijorare privitoare la afectarea familiei tradiționale, formată din bărbat și femeie și astfel  a apărut inițiativa de modificare a legii constituționale pentru o definire precisă a ceea ce poate purta numele de familie. Desigur, codul familiei este explicit. Dar, propunerea – pe care și eu am semnat –o -, încearcă să fixeze în biblia juridică – Constituția –prevederea clară că familia este alcătuită din bărbat și femeie.
     Inițiativa este bine susținută popular, însă, pentru a putea deveni partea a Constituției trebuie să fie validată printr-un referendum, misiune deloc ușoară având în vedere că intervine factorul politic și nevoia unei prezențe masive la vot. Asumarea politică a unei inițiative care nu are în fapt nimic din preocupările politicienilor români în ea, aduce prejudicii dorinței sincere a celor care susțin familia tradițională. De asemenea, lipirea de idee a unor personaje care doar în granițele familiei tradiționale nu se manifestă, dă loc la interpretare și contestare. O igienică tăcere publică a lor ar face mult mai bine contextului, dar…dacă e rost de o relație mai caldă cu Biserica – principalul promotor al ideii -, instituția cea mai puternică, cu cea mai largă structură, cu cele mai clare rezultate și cu cei mai bine pregătiți oameni pe diferite niveluri ierarhice, atunci pofta de a se prinde în horă a celor care nu prea au haine de nunta aceasta nu le dă pace. Așadar, Constituția este privită de unii politicieni ca o proprietatea a lor și nu ca un document în care poporul se definește. Puterea poporului este ipotecată, se pare, pe când cea a politicului e suverană. În lucrarea spre un deznodământ bun rămân totuși căi obligatorii și destule pentru întărirea familiei tradiționale.
      Puțin saturat de literatura străină care-mi tot pică în mână, am recitit câte ceva din cea română, iar textele zugrăvesc familia tradițională, cu plusurile și minusurile ei. De la superstiția că în mai nu e bine să te căsătorești, descrisă prin paginile de folclor și etnografie, la modurile brutale în care familia se zbate să răsufle de sub material prin Ion sau Moromeții, sau la formele acomodante din O scrisoare pierdută, formele de manifestare a vieții de familie sunt în răspăr cu preceptele morale. Sigur, există și finaluri fericite, precum cel din Văduvele lui Delavrancea, ori abordări diferite, așa cum este Cartea nunții lui Călinescu. În mare, totuși, familia are provocările ei și dincolo de literatură, căsnicia nu este o cale ușoară și nici nu se bazează pe o lecție predată de un specialist în domeniu. Realitatea este că în școală învățăm multe, dar cum să trăim sau cum să ne căsătorim nu prea știm. Experimentăm, avem modelul de acasă, mai avem ceva lecții prin orele de Religie, dar lecția propriu-zisă ne-o predăm singuri.
     Din păcate, familia românească pleacă nu de puține ori strâmb din fașă, de la momentul nunții, când dragostea celor doi tineri este pusă greu la încercare de incursiunile părinților, care profitând de incapacitatea financiară a copiilor de a face o nuntă mulțumitoare pentru toți încep, incursiunile prin bucuria lor, transformând în iarmaroc tot ceea ce este mai pur. Nunta aceasta românească, cu costuri peste putere și așteptări fără măsură, cu vanități și pretenții de implicare ale părinților, zdruncină destule temelii, iar gândurile îmbibate de nemulțumire sau vorbele spuse rămân definitiv înfipte în sufletele sângerând al începuturilor.
     Cred că avem nevoie toți de o redefinire profundă a familiei, a rolului fiecăruia în ansamblul căsătoriei și a abordării momentului în funcție de fundamentul ei suprem: iubirea.
Nu există manuale, dar poate exista înțelepciune și poate că nu ar fi rău ca familiile, înainte de a se gândi la tot ansamblul material al nunții, să aibă clipe de meditație asupra rostului momentului și să ceară, la Biserică, un sprijin catehetic, atunci când merg grijulii să planifice, cu mai bine de un an înainte, evenimentul.

                                                                                                     Paul Iulius Negoiță
Citiți mai departe »

Pirați...și pirați



      Se povestește că lui Alexandru cel mare i s-a înfățișat un pirat spre judecată. Ferm cum îi era firea Alexandru l-a întrebat:
-              Cu ce drept colinzi tu mările și jefuiești corăbiile?!
-             Cu același drept cu care tu umbli prin lume! Numai că eu jefuiesc din când în când și mi se spune pirat, iar tu….și ți se zice Împărat!

Citiți mai departe »

Forța evangheliei



      Odată cu Înălțarea Domnului, cuvintele sale, cele păstrate ca un tezaur în sufletul apostolilor vor dobândi treptat formă scrisă. Duhul Sfânt a inspirat, iar oamenii cu viață sfântă au așternut pe pergament. În cuvântul Domnului aflăm descoperită înțelepciunea, voința și cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a arăta ce rol are cuvântul lui Dumnezeu în lume, între paginile Bibliei găsim pilda următoare:
     Foc am venit să arunc pe pământ și cum aș dori să fie acum aprins!...Pace socotiți că am venit să aduc pe pământ? Vă spun vouă: nu, ci dezbinare. Că de acum înainte de vor fi cinci într-o casă, se vor împărți trei împotriva la doi și doi împotriva la trei. Va fi tatăl împotriva feciorului și feciorul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei și fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii și nora împotriva soacrei (Luca, 12, 49-53).
     Citind și recitind aceste cuvinte, nu poți spune că se așterne lămurirea doar din text. Cum adică ar putea Iisus să aducă dezbinare? Oare acesta este mesajul și misiunea Lui? Nu…Evident că nu… Textul trebuie înțeles în context și ca o profeție a ceea ce va urma: dezbinarea cauzată de slăbiciunile și abaterile oamenilor de la morală. Unii vor înțelege că modelul Hristos este viață, nu este o abstracție, ci poate fi urmat. Alții vor bălti în patimi …și nu vor fi în acord cu învățătura Divină.
Fiul lui Dumnezeu s-a pogorât pe pământ ca să despartă adevărul de minciună, binele de rău, dreptatea de strâmbătate, bezna de lumina.
     Orice învățătură nouă pune la încercare înțelegerea dintre oameni, chiar și între membrii aceleiași familii. Creștinismul a reprezentat și reprezintă mai mult decât o învățătură oarecare. Cei care nu au voința necesară ca să urmeze cuvântul Domnului, vor să nimicească pe cei ce au puterea stăpânirii de sine. De aceea, se nasc conflicte de tot felul. Însă, de la conflict la război este cale lungă, și chiar dacă se vorbește în istorie despre războaie religioase, în realitate așa ceva nu s-a întâmplat niciodată.               Motivația este întotdeauna politică, chiar dacă se caută atragerea celor devotați crezului lor religios în lupta, aceștia fiind în general oameni devotați, oameni de încredere. Politica dezbină, religia trebuie să apropie.
      Deci, textul de mai sus nu se referă la lupte de acest fel, ci la războiul duhovnicesc pe care-l purtăm cu noi înșine, cu păcatele noastre și care ne poate pune uneori în antiteză cu lumea sau cu o parte dintre semenii noștri. Dar dacă sunt gândurile noastre purtate de har, peste aparentul război cu cei din jur se așează pacea cea dreaptă și mulțumirea sufletească ce o avem atunci când mergem pe calea Domnului: Fericiți cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-L păzesc pe El (Luca, 11, 28).


                                                                               Paul Iulius Negoiță
Citiți mai departe »

Buzăul la pas





       Buzăul este un oraș cu un potențial enorm. La întretăiere de drumuri, nod pentru Moldova și zona Dunării, acest oraș este capitala de județ a unei românii miniaturale. Așezarea, însă, a fost în calea multor călcători. Fiind ușor accesibil trecătorilor de tot felul, a fost trecut prin focul tâlhăresc al cotropitorilor, în vremuri de demult, prin mâna sistematizatorilor care l-au mutilat în epoca comunistă și, în cele din urmă prin confuzia organizatorică și lejeritatea administrativă promovată vreo douăzeci și ceva de ani, de un fost primar, care considera că Buzăul are o
istorie mică. Nu, orașul acesta nu are o istorie mică. Are o istorie prea puțin știută și mult prea puțin valorificată.
       Cum este vremea vacanțelor, m-am gândit că ar fi timpul să ne luăm orașul la pas și să mai aflăm câte ceva despre ce au creat înaintașii noștri. Istoria se învață în familie și pleacă de la istoria fiecărei familii, pe care e bine să o facem cunoscută celor ce vin. De multe ori cunoaștem lumea, dar știm prea puțin despre clădirile, străzile, oamenii care au pășit asemenea nouă prin locurile pe care le traversăm zilnic.
       Sunt multe obiective istorice în Buzău. Unele se află în stare mai bună, altele mai puțin bună. Nici unul nu este prețuit suficient – excepție a făcut anul acesta Cimitirul Eroilor. Despre mai toate s-au mai scris lucrări, în mare parte științifice și mai puțin de popularizare. Și despre bisericile din Buzău s-au scris mici monografii și în fiecare dintre ele există informații istorice. Merită un periplu de două ore, un mic traseu turistic al orașului, care să scoată în evidență fiorul spiritual ce a determinat trecutul să lase atâtea locașuri de cult, fiecare cu o istorie particulară în spate. Etapa cea mai prolifică în ceea ce privește construcția de biserici a fost după 1990. Orașul a căpătat alte dimensiuni după industrializarea forțată și era nevoie de refacere a echilibrului dintre spirit și materie. Totuși, printre turlele mai noi bătrânele ziduri care aduc aminte timpurile ce s-au scurs își păstrează farmecul și merită să fie mai bine cunoscute. De câte ori nu am trecut pe lângă Biserica Neguțătorilor și nu am știut că ea este, sau pe lângă biserica cu țigle colorate fără să știm că acolo, cândva, a fost o mănăstire, ori pe lângă biserica din mijlocul târgului de altă dată, fără să avem în minte cum târguiau înaintașii și cum se adăposteau sub umbra clopotniței, azi dispărută. Ce să mai spun despre Biserica Gârlași, în preajma căreia s-a ridicat de către familia Hrisoscoleu – familie amintită de Nicolae Filimon în Ciocoii Vechi și Noi, pentru muzica lor specifică -, care fondat al treilea spital din Țara Românească, după Colțea și Pantelimon.
       Deci, să pornim prin târgușorul nostru de altădată și fără pretenții academice să pășim puțin prin istorie, pentru a ne conecta la trecut. Așadar, Buzăul s-a ridicat și a iești din starea de târg greu. Vechea așezare sătească, care a precedat târgul, a avut centrul undeva în zona Cuza-Vodă de astăzi, unde nivelul de înălțime peste cel al apei este de peste șapte metrii. Așadar, actualul Cuza-Vodă, fostul Drum al Târgului, sau fosta Uliță Veche – a purtat în trecut ambele denumiri -, reprezintă punctul cel mai bine poziționat în raport cu Iazul Morilor și de vadul apei Buzăului.
În jurul acestui lor a crescut treptat așezare noastră și, treptat, aici s-au îmbinat elemente de tip urban, precum atelierele, prăvăliile, magaziile, pivnițele, cu cele mai vechi, orientale, precum bazarul sau piața de mărfuri.
      Printre casele aliniate pe ulițe înghesuite, aproape de hală și de locul de dejugare, cumva spre drumul Brăilei, se afla și se află și astăzi Biserica Neguțătorilor sau Biserica Greci de astăzi. Despre această Biserica, cu hramul Adormirea Maicii Domnului ( se sărbătorește la 15 august), nu există mărturii mai vechi de secol XVI.
       Cea mai veche informație – redată într-un studiu de către profesorul Dimitrie Ionescu – spune că o mărturie indirectă face referire la această biserică din mijlocul Târgului. Conform mărturiei indirecte referitoare la Biserica Greci, Episcopul Luca din Cipru (1583-1604) – mare cărturar și personalitate ecleziastică – întărește dania negustorului Petru cel Bătrân, care, în afară de ceea ce dăruise episcopiei, lasă prăvălia de la Pazar bisericii lui Popa Mihai, să fie întărire popii.

Citiți mai departe »

Farmacistul și castravetele


Cel mai mare privilegiu al unui profesionist este să-și poată exercita în mod liber profesia. Cum a devenit libertatea profesională un privilegiul și nu un fapt de la sine-înțeles? Din păcate, piața dictează, chiar și acolo unde regulile comerțului, trebuie să funcționeze adiacent, nu frontal. Unul dintre domeniile răvășite de comerțul sălbatic este cel cu medicamente. Activitatea de comerț cu medicamente este o junglă, în care, dozajul dintre regulile pieței și intervenția profesioniștilor este aproape inexistent. Interesul comercial subjugă pe zice ce trece dreptul la libertate profesională a celor care lucrează în farmacii, iar cel mai afectat este farmacistul, și, evident, odată cu el pacientul.
Da, fiecare poate deveni din pacient victimă, atunci când practicile din anumite farmacii sunt doar comerciale, când pacientul nu este decât un consumator, iar farmacistul este evaluat profesional după numărul de produse vândute sau după suma de pe bonul de casă. Este crunt să știi că, ajuns de nevoie în farmacie, împins de o reclamă agresivă, poți fi ținta unui proces de vânzare și nu a unui act terapeutic. Medicamentele nu sunt, totuși, produse de larg consum, care pot fi împinse spre gura clientului, dator să facă industria să trăiască. Înghițirea aiurea de medicamente are rezultate deloc cuminți.
Am văzut, de cu ceva zile în urmă că s-a mai intervenit, pe ici, pe acolo, la legea farmaciei. Intervenții utile, dar care nu modifică fondul problemei. Farmacia rămâne, sau chiar se profilează ca un magazin de medicamente. Fondul chestiunii este ne atins, iar farmacistul, în calitatea lui de profesionist va deveni tot mai afectat de izul comercial a domeniului.
A fost o mare eroare includerea farmaciilor în lista societăților comerciale. Este un comerț specific, este o artă, nu este o vânzare oarecare. Oricât de bună ar fi piața concurențială în alte domenii, în cel farmaceutic are efect nociv. E greu să-ți imaginezi cum pacientul aflat în față, devine o sumă de bonuri, un pretext de vânzare și nu o persoană care să fi evaluată după nevoia lui reală. Dacă salariul unui farmacist este condiționat de cât vinde, cum mai poate fi vorba de demnitate profesională?! Dacă joacă permanent cu Florin Piersic în Castravetele și ori ce ar dori pacientul, îi dă tot ceea ce managementul îi spune în cască – sau, mai exact, pe ecranul din față -, ce fel de socoteală corectă are cu profesia?
România este un paradis al acestui tip de activitate. Comerțul omoară profesia. De aceea, în țări precum Germania, numărul de unități farmaceutice deținute de o companie este între una și patru. Acolo legea ține cu pacientul. Aici nu. Chiar dacă, cineva ar putea crede că goana după prețuri mici este satisfăcută pe o piață ca a noastră, se înșală. Nu prețul poate face diferența, ci calitatea și libertatea celui din față, a profesionistului, care în mod liber, fără evaluări comerciale, face, cu adevărat un act medical.
Dacă în alte ramuri comerciale contează cantitatea, în farmacie cantitatea ucide, iar un comerț agresiv nu este favorabil pacienților, ci distructiv. Aici chiar trebuie să pleci cu ce îți trebuie și cu cât îți trebuie. Orice altceva, impus de sistemele puse la punct ale unei farmacii comerciale, doar comerciale, este un atac la sănătate.
În concluzie, pe lângă ajustări colaterale ale legii farmaciei, poate, cineva, un om, un guvern, un parlament, va avea curajul să intervină și să refacă dozajul între actul comercial și cel profesional. Farmacia sănătoasă are vădite elemente comerciale, dar doar în subsidiar. În farmacie are lor un act medical, supus unor norme etice. Nu este iarmaroc. De aceea, sistemul trebuie reformat și temperat. Altfel, farmacistul va deveni o rara avis –anul trecut nici nu s-au completat locurile la facultatea din București -, iar pacientul, un client ce va fi îndesat de reclamă de produse la promoție și care, în loc să se facă sănătos va înghiți vrute și nevrute, pentru că, undeva, sus, o strategie comercială anulează dreptul farmacistului la libertate profesională și-l constrânge sau încântă să vândă ceea s-a negociat nu ceea ce îi trebuie pacientului. Lucrurile sunt împinse atât de departe prin dispariția farmaciilor de cartier și transformarea lor în lanțuri comerciale cu specific medical, încât nu este ignorat doar pacientul ca individualitate, punându-se accent pe boală, este eludat actul medical în scopuri aproape exclusiv comerciale.


                                                                                                 Paul Iulius Negoiță
Citiți mai departe »

Sămânța vieții





      Mântuitorul a folosit în cuvântările sale imagini inspirate din realitatea directă, din ceea ce omul trăia, din cotidian, pentru a-i ușura înțelegerea.

     O pildă construită din cuvinte simple se află la Sfântul Evanghelist Marcu, 4, 26-29:

Așa este Împărăția lui Dumnezeu, ca omul ce aruncă sămânța în pământ și doarme și se scoală, noaptea și ziua și sămânța răsare și crește cum el nu știe. Căci pământul de la sine rodește: întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic, iar când se coace rodul, îndată trimite secera, că a sosit secerișul.

      Aceste rânduri par a fi o continuarea Parabolei Semănătorului, unde soarta seminței era prezentată în prima parte a germinației. Aici, însă, Mântuitorul duce gândul mai departe, schimbând totuși și finalitatea mesajului.

      Împărăția lui Dumnezeu, așa cum este prezentată în rândurile de mai sus este una a siguranței, a împliniri, a rodului grijit de Domnul. Atunci când omul are credință, Dumnezeu îi stă alături și totul rodește. Îndoiala îi taie aripile, credința le întărește și poate zbura cu maiestatea unui vultur peste înălțimi.

      Omul are datoria să facă tot ceea ce…omenește este posibil. Dumnezeu fortifică dar nu execută ceea ce poate face singur. Dar, atunci când se înhamă cu toată ființa la treabă și are conștiința că tot ceea ce face este bine făcut, poate să-i ceară Domnului ajutorul deplin. Poate spune șezând pe genunchi: Doamne, am făcut tot ce am putut, de acum vino și Tu, te rog! Da, poate proceda astfel, dar, doar când resursele sădite sunt epuizate.

     O istorioară frumoasă spune că un om a avut un vis despre ajutorul Domnului în viața lui. Și-a revăzut parcursul existenței și a observat că pe nisipul timpului, alături de pașii lui, mai tot timpul mai existau două urme de pași. Erau ai Domnului care-l însoțea în călătoria prin timp. Din loc în loc, totuși, urma pașilor se simplifica. Rămânea doar un singur șir. Atunci, amintindu-și trecutul, a realizat că acelea au fost cele mai grele clipe din viață, și, cu un soi de revoltă a zis:

-          Doamne, de câte ori mi-a fost mai greu m-ai lăsat singur, urma pașilor tăi a dispărut!

-          Omule – i-a răspuns Domnul –atunci te-am dus în spate, de aceea, a fost doar un singur șir de pași!

      Așadar, pronia, grija Domnului e vie. Mereu, mereu, este cu noi. Atunci când dormim, când ne aruncăm în desfătarea bucuriei, când cădem în abisul necazului continuă să fie cu noi, iar sămânța împărăției va da rod dacă nu o erbicidăm cu ingratitudinea păcatului.


                                                                                                        Paul Iulius Negoiță
Citiți mai departe »

Împărțirea Bisericii




Încă din vechime bisericile erau constituite din trei părți:

1.      Pronaosul sau tinda

2.      Naosul sau partea de mijloc a bisericii, acolo unde stau credincioșii

3.      Altarul

La anumite biserici există și un pridvor deschis, sprijinit pe mai multe coloane sau stâlpi. Uneori, în anumite ctitorii de familie, mai există și o cameră a mormintelor.

Biserica a fost prefigurată în această formă de către Cortul Sfânt, așa cum ne dă mărturie cartea Ieșire, cap. 35-38. Dumnezeu a poruncit lui Moise, încă de pe când era pe muntele Sinai, să facă acest Cort pentru a fi casă de rugăciune pentru vremea rătăcirii prin pustiu a poporului evreu. Mai târziu, Solomon a preschimbat construcția mobilă în Templu, ca semn al așezării iudeilor și ca centru de spirit și unitate a lor, la Ierusalim.

Templul din Ierusalim era așezat în mijlocul unei curți dreptunghiulare, fiind alcătuit din Sfânta Sfintelor, Sfânta și Curtea.

Sfânta Sfintelor corespunde cu Altarul, Sfânta cu naosul, iar Curtea cu pronaosul și pridvorul.

Deosebirea consta în faptul că Sfânta Sfintelor era amplasată spre apus, iar Sfântul Altar este întotdeauna așezat spre răsărit. De asemenea, în ceea ce privește accesul, în Sfânta Sfintelor nu intra decât arhiereul, a ziua Împăcării, iar în Altar intră preoții ori de câte ori oficiază.

Conform unei prevederi canonice – canonul 69 al Sinodului VI (691) – nu este iertat nimănui dintre laici să intre în Altar; aceasta nu este însă oprit stăpânirii și autorității Împărătești, când ar dori să aducă daruri Creatorului, după o tradiție foarte veche.

În practică, femeile nu au niciodată acces, paracliserul și dascălul întră pentru a ajuta preotul slujitor, iar ceilalți bărbați pot intra cu binecuvântarea slujitorului.

De asemenea, creștinii stau în naos, în timp ce evreilor nu li se permitea intrarea decât în curtea Templului. Cuvintele Sfântului Apostol Petru sunt un argument pentru dreptul obținut de către cei botezați în Domnul: voi sunteți neam ales, preoție împărătească, seminție sfântă, poporul înnoirii (I Petru, II, 9). De altfel, trecuta umbra legii și darul a venit.

Așadar, Biserica a fost preînchipuită de către Cortul Sfânt și Templul din Ierusalim, având totuși o împărțire și utilizare diferită, reprezentând, după cuvintele Fericitului Augustin o pregustare a Raiului: Cele patru râuri ale paradisului sunt cele patru Evanghelii, pomii cei roditori sunt sfinții, iar fructele pomilor sunt faptele sfinților. Pomul vieții este însuși Hristos, pomul cunoștinței binelui și răului reprezintă libertatea voinței…


                                                                                       Paul Iulius Negoiță
Citiți mai departe »