De 100 de ori triști....

Nu m-am gândit vreodată că la 100 de ani de la Marea Unire, la momentul rotund al împlinire, la o distanța suficientă pentru a putea simți coeziunea, evoluția și maturizarea noastră ca popor, este posibil ca țara să ajungă atât de divizată.
Cum este posibil ca acest neam condus altă dată de un  Carol, un Ferdinand, un Iorga, un Goga, un Brătianu… și câte alte nume ale unor personalități ilustre… să încapă pe mâna unor derbedei care se luptă cu limba română și sunt mereu învinși?!
Cum este posibil ca tot felul de indivizi, cu carnete de muncă acoperite pe la serviciile secrete să calce cu picioarele lor murdare pe locul unde strămoșii neamului și-au vărsat sângele, și-au dat ultima suflare, au murit cu ochii spre Cer, în mocirla câmpului de bătălie, sperând că jertfa lor va aduce mai binele celor care vor rămâne pe acest pământ să se bucure de viață!?
Cum este posibil ca Biserica, singura entitate care a pomenit eroii neamului și a dat valoare simbolică momentului, așa cum făcea însuși Ștefan cel Mare în bucuria sau tristețea luptelor purtate, să fie în așa hal jignită de tot felul de apucați, ce încearcă să pună semnul egal între instituțiile politice ale statului, conduse de cei aleși și o instituție care, la bine sau la greu, a ținut steagul sus, păstrând limba și unitatea acestui popor, asumându-și identitatea românească ca pe un dat divin?!
Cum este posibil să trăim asemenea vremuri.....
Nu trebuie și nu avem voie să uităm! Marea Unire stă pe jertfa  celor care au căzut la câmpul de luptă!  Stă pe conștiința națională și iubirea de patrie a celor care au dorit binele neamului!
Din păcate, la 100 de ani putem avea o sută de tristeți. România, bucată cu bucată, județ cu județ s-a predat în mâna unor mâini murdare și vândute.
A ajuns la cheremul unor minți bolnave și conștiințe strâmbe.
Dacă România nu se scutură de mizeria ce-i stă în ceafă, orizontul următorului centenar nu există. Strămoșii noștri au avut curajul să înfrunte dușmanul pe câmpul de luptă! Oare noi, noi cei de astăzi, să nu fim în stare să izgonim de pe niște scaune impostorii care au înveninat țara, care i-au răpit speranța și i-au supt seva?!
Haideți, fraților, ca la ceas de Centenar să ne legăm cu promisiunea de a regăsi România din noi. Avem modele demne la care să ne raportăm în alegerile noastre. Merităm și merită înaintașii și urmașii noștri mai mult decât a dat până acum generația noastră României!
Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Țăranii în lanțuri

      Oamenii, în nimicnicia lor, chiar și la mare necaz au găsit cu cale să se lupte cu loviturile colective ale sorții în diferite moduri. Înfruntarea directă  a fost de cele mai multe ori soluția. Au existat însă în istorie și modalități mai terne de a da piept cu furia vremurilor, stârnită, mai mereu, tot de ei.

Spre exemplu, Giovanni Boccaccio, a folosit ca pretext epic marea ciumă, abătură peste Europa în 1348 pentru a da lumii prilej de poveste. De ce nu am povesti și noi în vremea pestei?! Deși nu se transmite la om pesta este totuși o formă de ciumă economică ce lovește în moalele capului populația. Situația nu este doar neplăcută, este chiar gravă!

Dar să încercăm și noi să convertim duritatea momentului în reflecție.

Trăim în într-o societate globală și consumistă. Controlul există și este gestionat mai mult cu ajutorul banilor decât al armelor. Prea lejeri cu libertatea și suveranitatea lor, oamenii și popoarele se lasă conduse pentru diferite miraje. Cei puternici au întotdeauna instrumente pentru a-i convinge pe ceilalți că e normal și necesar să te bazezi pe oferta lor. Au creat instituții care se ocupă de satisfacerea nevoilor sau capriciilor celor mici. Așadar…povestea: Există trei mari organisme internaționale menite să sprijine statele: Fondul Monetar, Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului. Cele trei entități sunt finanțate de marile companii. De aceea, acolo unde politicienii sunt lipsiți de calități personale sănătoase, sunt corupți și bolnavi de putere, prezența celor trei organisme internaționale devine un cal troian împins în inima economiei locale.

De asemenea, există un stat, extrem de puternic, care exportă tuturor două sisteme de lucru: democrația și economia de piață. Ca două softuri provenite din țara unde se află toate motoarele informaționale, cele două sisteme sunt propuse ca soluții pentru prosperitate. Și, de ce să nu recunoaștem, nu există altele mai bune, deși nici ele nu par a fi prea bune.

Practic, vorbim de niște bine-făcători care dau sprijin și împrumuturi și două sisteme care, corect utilizate, pot scoate țările la lumină. Și totuși unde apare problema?

Ei bine, țările care primesc importul de soft nu prea știu jocul.  Nu au tradiție.  Jucătorii locali sunt înghițiți, nu după multă vreme, de marii iubitori de semi-monopol. Alături de lipsa experienței și necazul instalării unei puteri corupte, factorul hotărâtor în cedarea suveranității este populația.  Dornică să aibă performanțe de viață deduse din filme, cere mai mult decât produce. Atunci apare dezechilibrul. Jocul democratic este deturnat de câțiva gameri locali, care contactează în numele statutului lor și spre îndelungata rămânere a lor la putere împrumuturi din ce în ce mai mari. Banii vin, dar odată cu ei vin și condițiile. Care sunt condițiile? Cele pe care le-ar impune oricare creditor…restructurezi aici căci din acest motiv nu ai de unde să dai înapoi creditul…închizi dincoace…și tot așa….

Sărind din cadrul poveștii, realitățile sunt simple. Politicienii populiști împrumută bani. Aruncă banii în consum. Dau impresia populației că sunt eficienți și iubitori de patrie și apoi îl lasă fără abilități de producători, transformând țara  în piață de desfacere. Astfel, creditorii – marile companii, în fapt – își elimină concurența cu sprijinul cozilor de topor locale și …vai.. chiar cu sprijinul unei părți din populație, care se predă fără luptă, în cel mai dur război, războiul economic, pentru un coltuc de pâine.

O fi sau nu România zilelor noastre în această situație?! Nu știu! Știu însă, din literatura economică parcursă, că doar două țări au reușit să lucreze eficient pentru a-și proteja economia locală. Japonia și Coreea de Sud. Secretul lor? Munca populației a fost mai mare decât privilegiile, iar statul a sprijinit firmele locale cu bani de la buget, uneori și douăzeci de ani, pentru a le transforma în competitori mondiali. Au reușit!

Din nefericire, România a adoptat o altă cale. Statul se împrumută. Aruncă banii pe piață. Economia crește din consum, dar achizițiile populației sunt mărfuri importate. Practic, împrumutăm bani, apoi golim stocurile din afară, deci trimitem banii înapoi. Noi rămânem cu creditul și dobânzile, iar banii ajung de unde au venit, pentru un nou împrumut și o nouă afundare.  O fi teribila pestă porcină parte a scenariului extinderii pieței pentru producătorii internaționali? Cine știe…poate fi o speculație, doar. Dar totuși ceea ce se întâmplă va avea consecințe asupra modului în care românii își organizează  veniturile și viața. Faptul că trebuie să-și sacrifice porcii în mijloc de vară – chiar dacă încearcă disperanți să conserve produsul prin lăzi frigorifice -, le anulează plăcerea tradițională de a-și consuma munca la Crăciun. Deci, vor fi puși în lanțuri…în lanțurile de magazine. Aceste lanțuri aparent… fine, distrug încă o dată libertatea țăranului care, deși muncește din greu și nu are unde să-și desfacă produsul, umblă demn în fața autorităților, pentru că are hrana asigurată. Acum se va încolona precum asistatul social la coadă și va sta cu căciula în mână pentru câțiva lei.

Ceea ce spun poate fi doar o poveste. Nu trebuie să uităm însă că la nivel mondial există supraproducție de orice fel, iar dispariția micilor producători mărește adresabilitatea celor mari. Și să nu mai uităm că cin te împrumută face regulile…mai ales când știe că nu poți restitui banii.

                                                                                         *

Personajele lui Boccaccio s-au ținut de povești 14 zile. Noi…de aproape treizeci de ani. În tot acest timp, în care ne-am făcut că nu vedem ceea vedem am acumulat doar datorii și restricții. Ieri industria, astăzi gospodăriile țărănești mâine…cine știe ce vom mai pierde. Oricum, pe zi ce trece devenim tot mai mult piață de desfacere. Deficitul balanței comerciale a ajuns la 7. 58 miliarde de euro. Fără îndoială, punerea în dificultate a producătorilor autohtoni va accentua și mai mult dezechilibrul import-export.

Citiți mai departe »

Aspecte istorice inedite privitoare istoricul Bisericii Greci

Unul dintre obiectivele istorice de mare importanță ale Buzăului este Biserica Greci. Situată în centrul orașului sfântul locaș nu este doar un loc de rugăciune, ci și un loc în care pulsează istoria. În lunga sa existență pe răbojul timpului s-au scris întâmplări și fapte care merită menționate, deoarece ele fac parte din patrimoniul cultural și istoric al locurilor. Materialul prezentat are ca obiectiv readucerea în memoria publica a câtorva aspecte inedite din istoria Bisericii Neguțătorilor, referitoare la contribuția unor personalități locale la înfrumusețarea sfântului locaș.

                                                                               *

                        Această biserică, cunoscută înainte vreme sub denumirea de ,,Biserica Adormirii a lui Caloian Căpitanul”, este zidită de Caloian Căpitan de Buzău[1] curând după anul 1700. În prima jumătate a secolului al XIX-lea însă, biserica se găsea complet ruinată, probabil din cauza deselor invazii care au fost către finele secolului al XVIII-lea şi a evenimentelor de la începutul celui de al XIX-lea.

            Pe la 1843, climatul politic fiind mai calm, un descendent al ctitorului fondator, anume medelnicerul Nicolae Caloian, ținând cont de solicitarea enoriașilor, încuviințează rezidirea acestei biserici[2]. Işi rezervă în acelaşi timp dreptul de a fi socotit printre ctitori el şi neamul lui. Pentru aceasta el cere ca să se formeze o epitropie care să strângă fondurile, căreia îi încredințează şi el suma de 32.000 lei.

            Fiind nevoie ca biserica să fie rezidită din temelie, necesitând, deci, pentru aceasta mulți bani, lucrarea a început abia în vara anului 1847. Dar strângerea fondurilor mergea greu, iar evenimentul din 1848 era o piedică în plus şi a avut ca urmare încetinirea lucrărilor. Din această cauză nu se mai prevedea posibilitatea terminării. Se pare că ctitorul nu mai putea contribui cu nimic  peste ceea ce dăduse, deci Biserica se găsea într-un stadiu nu prea fericit, iar epitropia pe drept cuvânt, era îngrijorată, precum mărturisește într-un înscris: ,,fiindcă de la începutul clădirii acestui sfânt locaș şi până acum, vedem o mare prelungire”.

            Pe atunci primar al Buzăului – președinte al magistratului[3], cum se numea – era clucerul Dumitrache Sărăţeanu, unchiul medelnicerului Nicolae Caloian. Dintre toţi membrii familiei Sărăţeanu, clucerul Dumitrache Sărăţeanu, a fost cel mai mult animat de sentimente religioase şi cel mai sârguitor în ridicarea de biserici şi repararea şi ajutorarea celor ce căzuseră în ruină.  De numele lui se leagă construirea bisericilor din Albeşti şi Nenciulești. Dacă în cazul celor două locașuri de cult sângele familiei îl îndemna să intervină, generozitatea nu i-a lipsit nici în alte situații. A ajutat multe biserici, printre care și  biserica Greci. Intervenția a fost oarecum salvatoare.

 ,,Poporanii˝ de la Greci, în frunte cu epitropia, i se adresează lui în anul 1848, cu rugămintea de a primi epitropia și grijile aferente. Chemarea,,Cinstit Domnului marelui Serdar Dimitrie Sărăţeanu˝ printre altele spunea următoarele: ,,noi, zice adresa, având cinste în dumneavoastră, vă rugăm şi totodată vă poftim ca să binevoiţi a primi această  epitropie ce prin a noastră rugăciune voim a vă însărcina, încredinţaţi fiind de buna şi sufleteasca dorinţă a dumneavoastră asupra acestui sfânt locaş”

La vreme de mare nevoie nu pregetau să-l roage pe Dumitrache Sărățeanu și astfel :˝Subiscăliţii poporeni din poporul mahalaua grecilor din acest oraş Buzău, prin aceasta facem cunoscut Dv. că după neapărată trebuinţă ce cunoaştem că este pentru săvârşirea sfintei biserici ce se află începută de foştii până acum în fiinţă epitropi şi fiindcă de la începutul clădirei acestui sf. locaş şi până acum vedem o mare prelungire, noi având cinste în Dv., vă rugăm şi totodată vă pohtim ca să bine voiţi a primi această epitropie ce prin a noastră rugăciune voim a vă însărcina, încredinţaţi fiind de buna şi sufleteasca dorinţă a Dv. Asupra acestui Sfânt locaş, suntem siguri că şi veţi pune în lucru ...**şi de la foştii epitropi condica ce se află alcătuită şi de duhovnicescul departament adeverită la margine, cum şi contractul meşterilor ce sunt legaţi cu facerea acestei sfinte bisericii şi potrivit acestor două acte , sunteţi pohtiţi a urma întocmai după a lor glăsuire, cum şi cu strângerea.....din condică cei care s-au strâns până acum dupe la cei ce sufleteşte au binevoit a dărui pentru clădirea acestei biserici, cât şi pe la cei pe viitor vor binevoi a dărui, trecându-le şi pe acelea într´acea condică şi a se subscri ; asemenea veţi primi şi orice alte venituri ale Sfintei biserici , cum şi câte vor fi ...de unii şi de alţii şi cu un cuvânt orice interes veţi cunoaşte că-i este drept al bisericii, fără a se păgubi în cel mai mic drept al bisericii; pentru toate acestea dar, vi se dă Dv. această carte la mână ca şi oriunde veţi cunoaşte şi împotrivire, să urmaţi acelea ce veţi cunoaşte de cuviinţă. - 1848 Mai 15 – Preot Ceculescu, Mihai Căpitanu, Petrov Ioani, D... Ioan, Ioani Cojocar, Costache Cojocar, Sava Diacu, Anastase Teodoriu, Niţă Bădulescu, Nae Cojocaru.˝

.           Tot din această perioadă, din 28 iulie 1849, a existat un act de angajament al lui Ioan - tâmplar, care a lucrat stranele. La sfârșitul lui sunt scrise chiar de mâna clucerului Dumitrache[4], sumele ce le vărsa treptat tâmplarului, conform angajamentului: ˝ subiscăliţii încredinţăm printr´acest zapis precum că m´au legat a face...strănile din biserica grecilor cât vor fi trebuincioase  care străni să le fac întocmai după forma strănilor  de la Sfânta Episcopie, însă sadea iar nu săpate şi nici strungărie; aşezate în locul lor precum trebuinţa cere, dânduni-se lemenele şi scândurile trebuincioase şi de la August 10 să intru în lucru cu oamenii mei şi să nu lipsească din lucru până nu voi sfârşi toate strănile de lucru şi de aşezat; şi plata muncii mele bună învoială ce am făcut  este de fieştecare plasă:bucată câte talere 15 şi acum am primit lei 100 iar ceilalţi după înplinirea lucrului rânduri să am a-i primi şi pentru a mea legătură neştiind carte, am rugat pe scriitor de mi-au iscălit numele şi eu am pus degetul  ca să fie temeiu rugând şi pe cei ce au fost de faţă de s-au iscălit ca martori de s´au iscălit de martori.

                           Eu Ion tâmplar adeverez.

                           Serdar Dimitrie Sărăţeanu martor 

                           Iordache Diamandi martor

                           Mihai Căpitanul martor

                           Preot Mihai ot Greci martor

             Scris de mine cu zisa subsemenaţilor, mărturia mea.

                          Manolache Stamboliu˝

            Dumitrache Sărăţeanu primeşte cu onoare și responsabilitate sarcina. Graţie influenţei, sârguinţei şi averii lui, numai într-un an, biserica este gata şi la 8 septembrie 1850 este resfinţită. Tot atunci i s-a pus bisericii şi o pisanie, în care clucerul Dumitrache Sărăţeanu, din modestie, nu şi-a asumat individual titulatura de ctitor. A cerut  să fie trecut alături de foştii epitropi, deşi munca şi ajutorul său, au fost de talia unui adevărat ctitor.

Pisania Bisericii

            Pisania acestei cunoscute bisericii, aflată deasupra uşii de la intrare, are următorul conţinut:“Biserică şi casă a celui prin înalt sânt – 201 ani am primit în sânul meu rugăciunile, plângerile şi făgăduinţele fiilor mei când mă zidise evlaviosul meu fiu Badea Obreai în zilele prinţului Matei Basarab. Curgerea timpului aducându-mă în ruinare, bunul meu fiu răposatul în fericire medelnicerul Nicolae Caloian a jertfit 32.000 lei pentru o mă rînfiinţare, iar cu ajutorul celorlalţi fii ai mei: serdaru Dimitrie Sărăţeanu, Atanasie Poenaru, Costică Nicolau, fraţii Mihai şi Costache, Iona Iconomu, Sava Diamandi şi Stan Stănescu, împreună şi cu toţi iubiţii mei orăşani m-am adus în starea în care mă aflu. Cetitorule află că afară de mine uşurare nu e. Fericiţi ai mei că din credinţa lor exist. 1850. Săvârşită în zilele prinţului Barbu Dimitrie Ştirbei şi cârmuitor sf. Episcopii Buzău D. Filofteiu, sfinţită septembrie 8”.

Biserica Neguţătorilor, fiind una din bisericile reprezentative ale Buzăului, a atras de-a lungul anilor atenția multor istorici. Deşi această biserică nu interesează decât sub aspectul contribuției pe care a avut-o un membru al familiei Sărăţeanu, textul pisaniei de mai sus atrage totuși atenția. În primul rând nu se cunoaște sursa de unde a luat compunătorul[5]pisaniei știrea că biserica a fost făcută sub Matei Basarab, de Badea Obreai. În arhivele Statului şi la Academia Română nu se găsesc decât acte posterioare anului 1700, de când Caloian era Căpitan de Buzău şi în toate este numită ,,Biserica Adormirii a lui Caloian Căpitan”. Nici la biserică nu s-a găsit vreo mențiune în acest sens. Erudiţia celui ce a compus pisania pune în oarecare încurcătură, în cazul când se încearcă contestarea afirmației amintite mai sus. Singura soluție ar fi să presupunem că aici a fost o biserică ruinată, pe ale cărei temelii Căpitanul Caloian a zidit ctitoria sa, așa cum s-a întâmplat şi în alte părți. Probabil alcătuitorul pisaniei a descoperit acest lucru prin ungherele tradiției. Oricum, surse suplimentare nu există.

             O altă observație, referitoare tot la această pisanie, se poate face în legătură cu reproducerea ei de către profesorul Nicolae Iorga în lucrarea ,,Inscripţii din bisericile României[6]”. Deşi această inscripție este de o frumusețe rară, fiind redată într-o formă poetică, dar cu un text bogat în informații, în lucrarea marelui nostru istoric Nicolae Iorga ea este complet mutilată, după cum se poate observa din textul lucrării: “Biserică, casă a celui Prea Înalt, 201 ani am primit în sânul (mieu) rugăciunile şi plângerile şi făgăduinţele fiilor mei. Câţi (= căci) mă zidise evlaviosul meu fiu Badea Obredi în zilele prinţului Mateiu Basarab: curgerea timpului aducându-mă (în dărăpănare, am fost înnoită prin ostenelile) iubitului meu fiu, răposatul în fericire, medelnicul Nicolae Caloian: a jertfit 32.000 piastri pentru (zidire. Anul 1850.)”

            Ultima parte a pisaniei lipsește din motive obiective. La diversele estetizări făcute bisericii,  parte de jos a fost acoperită cu var şi astfel  a devenit ilizibilă. Abia mai târziu, după solicitarea făcută de Constantin Sărăţeanu pe lângă primarul orașului, Sache Cătuneanu[7], textul a fost făcut iarăși vizibil integral. Profesorul Nicolae Iorga a cules-o, probabil, când nu era descoperită în totalitate. Rămâne totuși inexplicabilă omiterea unor cuvinte din pisanie şi înlocuirea altora.

            În cea ce privește numelui de ,,biserica greacă”[8] sau ,,negustorilor” nu este greu de explicat. Potrivit tradiției, se afla atunci în Buzău o colonie grecească, foarte numeroasă, compusă din greci adevărați sau bizantini. Majoritatea erau negustori. Unii erau foarte bogați și au putut contribui la reclădirea bisericii.  De aceea au obținut favoarea ca slujba să se oficieze în limba greacă și evident, locașul a început să poarte numele ,,biserica Greci”. Pentru că principala activitate a grecilor era negoțul i s-a mai zis şi ,,biserica negustorilor”. Astăzi biserica este cunoscută în general după prima denumire, cea de-a doua fiind dată uitării aproape în totalitate[9].

---

[1] Se găsesc cărţi de scutiri acordate ,,bisericii făcută de Caloian Căpitan în oraşul Buzău”, de către Alexandru Ipsilant (1774-1782) şi confirmate în 1793 de Alexandru Moruz (1793-1796). Arhiv. Stat., Cond. Buzău, nr. 26, f. 233).

[2] Biserica deşi era într-o stare precară funcţiona totuşi, iar această concluzie o putem trage din faptul că la această biserică erau doi slujitori : Mihai sin Stan şi Ion sin popa Ştefan. Vezi, I. Ionaşcu, op. cit.,p.69.

[3]Regulamentul Organic, organiza administraţia comunală a oraşelor astfel: un consiliu comunal sub denumirea de magistrat, în care membrii erau aleşi de orăşeni pe timp de 2 ani dintre boieri, negustori şi reprezentanţi de bresle. În fruntea magistratului era un primar cu denumire de preşedinte al magistratului.

            Clucerul Dumitrache Sărăţeanu, a fost în această demnitate de mai multe ori: 1836-1839; 1841-1844; 1848-1850 şi 1851-1852.

[4]La sfârşitul actului amintit clucerul Dumitrahe Sărăţeanu a ţinut o evidenţă a sumelor date

 ,,212-20- daţi la venirea mea de la Bucureşti

225-10- sfanţi daţi oct. 3

334-20-130- daţi când s-au apucat de aşezarea strănilor Noembrie 15.

225-100-sfanţi a doua zi de sfânta...

135-.....˝

[5]Cel care a scris pisania a fost Gavriil Muntean (1812-1869), pe atunci profesor la seminarul Episcopiei din Buzău. Această afirmaţie este făcută de Bazil Iorulescu, op.cit., p.199. Acesta afirmă de asemenea că Biserica a fost zidită pe la 1649 de Badea Obreai apoi s-a dărâmat şi a fost zidită pe la 1700 de Caloian Căpitanul, dar nu pe vechile ruine ci ceva  mai la nord. Nu face nici o menţiune despre sursa de informare. În lucrarea amintită mai sus este reprodusă pisania cu caractere latine. Autorii lucrării Marele dicţionar geografic al României, preiau informaţiile privitoare la biserica Greci  de la Bazil Iorgulescu, Vezi vol. II, p. 122.

                                                                                                                                                                                                                               A se vedea Pr. Gabriel Cocora, Gavriile Munteanu, primul director al Seminarului Teologic Buzău, în G.B. an. XXVIII ( 1969), nr. 11-12, pp. 1227 – 1231.

Edit. Institutului de Arte Grafice şi Ed. Minerva, Bucureşti, 1907, p. 366.

[7]A se vedea despre Athanasie I Cătuneanu, Valerian Nicoescu, Gheorghe Petcu, op. cit., p.193-194; Al. Gaiţă, Athanasie (Sache)  Cătuneanu, în ,,Muntenia”, an.VI, nr. 793/16 mai 1996.

[8]Dionisie Fotino menţionează că în Buzău erau şase biserici:,,una grecească, alta a târgului şi alte patru˝ ale căror nume nu le dă. Şi această relatare duce la concluzia că Biserica lui Caloian este una şi aceiaşi cu cea a grecilor, căci altfel ar fi fost amintită separat.

[9]Aspecte din istoria arhitecturală a bisericii:

Este o construcţie de mărime impozantă, având o lungime de 32 de metri, o lărgime de 17 metri şi înălţimea zidurilor de 10 metri. Are forma bazilicilor romane fără sânuri şi cu altarul semicircular. Este zidită din cărămidă şi mortar. Zidul are o grosime de 1 metru şi este aşezat pe un soclu de piatră, cu fundaţii de var hidraulic. În exterior are un brâu sprijinit pe nişte stâlpi în formă de pilaştri sub cornişă. Acoperişul este în şarpantă cu două înclinaţii laterale şi este semicircular deasupra Sfântului altar. Învelişul este de piatră. Biserica are trei turle, două mai mici pe pronaos şi una mai mare pe naos. Aceasta a fost demolată deoarece era aplecată într-o parte din cauza faptului că a putrezit una din grinzi. După o perioadă în care biserica a stat fără această turlă a fost refăcută. În interior biserica este susţinută pe 8 coloane masive cilindrice.

Pictura bisericii s-a făcut în anul 1915 de către Dimitrie Nicolau.  A fost lucrată în ulei, iar figurile sfinţilor erau mari, robuste şi bine proporţionate, având vizibile influenţe apusene. Icoanele sunt mai vechi şi foarte frumos executate.

Tâmpla a fost făcută de lemn sculptat artistic dar cu schelet de metal. Are ornamentaţii cu viţă de vie şi trandafiri. Este lucrată cu măiestrie şi încadrată cu icoane frumoase. Cele patru icoane împărăteşti sunt lucrate în argint şi dau un aspect de solemnitate şi măreţie. Pe coloana din stânga, în mijlocul bisericii este amvonul. Acesta este de lemn sculptat artistic şi are aplicate icoane mici foarte frumose. Deasupra este un vultur sculptat în lemn, dat cu schlagmetal. Amvonul este un obiect de valoare artistică.

În faţa bisericii se află clopotniţa bisericii zidită în anul 1873. Este formată din parter şi două etaje. Parterul este din piatră cioplită primul etaj este din cărămidă, iar cel de-al doilea din scândură. În curtea bisericii se mai aflau două case.

Citiți mai departe »