Sunt farmaciști care te fac bine?! Sunt, dar trebuie aleși!

Sub impactul unei publicități destul de agresive, de multe ori la limita legalității, se pierde din vedere faptul că farmacia nu este o activitate comercială propriu-zisă. Ceea ce se petrece în farmacie este act medical. Nu se realizează doar o vânzare. Vânzarea nu este și nu trebuie să fie scopul final al întâlnirii farmacist-pacient, ci identificarea nevoii reale a pacientului. E drept, că anumite interese economice au trecut farmaciile în lista societăților comerciale și au aruncat aceste unități medicale pe o piață liberă, comercială. Din păcate, din confruntarea comercială cei care pierde și plătesc cu propria sănătate sunt pacienții. De ce? Pentru că pacienții nu sunt simplii clienți, iar medicamentele nu sunt o simplă marfă. Vorbim de substanțe active cu efecte pozitive, dar și negative, asupra celor ce le înghit, motiv pentru care, alegerea farmacistului este vitală pentru păstrarea sau refacerea sănătății.

Profesia de farmacist pare una inferioară celorlalte discipline medicale. Nu este inferioară, este colegială și complementară. Pacienții se văd cel mai des cu farmacistul, mai des decât cu medicul curant sau medicul de familie. Este firesc să fie așa, iar în anumite sisteme medicale, farmacistul are un rol extins, pentru evitarea cozilor și birocrației medicale.

Farmacistul este un profesionist și nu un vânzător. Cel puțin așa sunt farmaciștii din farmaciile Iris. Ce însemnă să fii un profesionist? Înseamnă să ai o contribuție, o implicare activă în înțelegerea problemelor, simptomelor, cu care se confruntă pacientul. Înseamnă să nu faci o vânzare, ci un act medical. Înseamnă să nu te preocupe valoarea de pe bon – mai ales că nimeni nu ți- cere la obținerea salariului, așa cum e la alții -, ci omul din fața ta, omul care are nevoie de susținere și grijă, de corectitudine și pricepere.

Farmaciștii din Iris sunt lăsați, îndemnați, susținuți să fie profesioniști. Nu li se impune ce să vândă, ce să asocieze, așa cum se întâmplă în alte părți unde comerțul bate medicina, iar firmele nu sunt conduse de farmaciști, ci de oameni de afaceri, unii cam fără profesie. Nu li se cere să încalce deontologia pentru a vinde, ci doar să respecte pacientul și să identifice împreună ceea ce este util pentru tratarea sau ameliorarea unei afecțiuni. Banii nu au voie să stea la baza eliberării nici unui produs din farmacie. Unde se întâmplă așa vorbim de orice altceva, dar nu de o treabă curată și sănătoasă moral.

Farmacia nu este magazin. Medicamentele nu pot fi înghițite de oameni pentru beneficii salariale. De aceea, farmaciștii din Iris nu au primit niciodată recompense de acest gen. Ce este important? Pacientul! Binele și confortul lui!

Nu trebuie să plece nimeni cu punga plina de medicamente. Nimeni nu trebuie să primească ceea ce nu are nevoie. Medicamentele sunt o glumă și nu sunt nici bunuri de larg consum. Este o crimă să înghițim ceea ce nu ne trebuie și să ne punem în pericol sănătatea, tocmai în locul unde ar trebui să ne facem bine. De aceea, alegerea farmacistului trebuie să fie una la fel de serioasă precum este cea a medicului stomatolog, spre exemplu. Profesionalismul și onestitatea personalului din farmacie trebuie să fie principalele criterii de alegere a farmacistului. Degeaba ei un produs ieftin, de care nu ai nevoie. Important este să pleci cu încrederea unei relații corecte și cu medicamentul potrivit. Jumătatea din terapie este făcută de omul care te consiliază medical. Dacă el este interesat mai mult să îndeplinească directivele de vânzare impuse de conducerea firmei – așa cum se întâmplă în multe situații -, fiind mai atent la afișajul de la computer, care-i impune ce să vândă, și nu pe este preocupat să asculte problema reală a pacientului, actul medical este viciat.

De aceea, este importantă relația personală, stabilă și de încredere cu personalul farmaceutic. Întâlnirea farmacist-pacient este un moment de mare importanță în tratarea oricărei afecțiuni, iar succesul vindecării sau ameliorării unei afecțiuni ține de o bună alegere a farmaciștilor.

                                                                                               Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Doamne, nu am parcare!

Jean Claude Carriere, în colecția sa de povestiri filozofice intitulată Cercul mincinoșilor are un capitol intitulat Se spun minciuni și despre Dumnezeu. Nimic nou sub soare, vorba Eccelziaticului. Încă de când erau printre pomii raiului primii oameni s-au lăsat cuprinși de inexactități ale gândiri și mai apoi ale rotirii. În domeniul vast al minciunii, pare-se, nu sunt limite. În astfel de condiții de ce s-a abține omul să mintă chiar și despre Dumnezeu și mai ales să încerce să-l mintă pe Dumnezeu.

În scurtele texte ale lui Carriere, de la capitolul amintit mai sus, sunt scrise neadevăruri despre divinitate, dar, analizând textele nu este greu de constat că ele cuprind mari adevăruri…despre om. Spre exemplu, una dintre povestioarele cu tâlc se cheamă Un loc pentru mașină și povestește drama unui om de afaceri care, aflat la volan și, evident, în mare grabă, căuta cu disperare un loc de parcare. Cum problema parcărilor a devenit una vitală, personajul din text a dat drumul…la o rugă, cerând sprijinul divinității. Ba a făcut și ceva promisiuni în sprijinul celor cerute. Doar, doar divinitatea ar fi putut fi îmbunată să fie părtașă la rezolvarea unei asemenea chestiuni. Ei bine, natural, un loc urma să devină liber. Atunci, omul de afaceri a căutat să scape rapid de obligațiile asumate văzând că totul merge mai bine de cât se gândea și se adresează Cerului:

-        Auzi, s-a făcut! Am rezolvat! Las-o baltă cu locul ăla de parcare!

Da. Cam așa.

Morala? Așa suntem!

Utilitariști până exasperare și  rugători până la naivitate și nerecunoscători până la indecență. Am cere orice, absolut orice, dar am evita să dăm orice.

Să ni se facă. Să ni se dea. Existența celor din jur este doar un decor util sau o grădină cu roade pentru noi. Atât. Nici pe Dumnezeu nu-L tratăm mai cumsecade. Să vină. Să ne scape. Să ne rezolve. E treaba lui și ceea ce putem face cu mâinile noastre. El trebuie să ne rezolve dușmanii, veniturile, viața. La ananghie îi vârâm niște speranță că vom da ceva la schimb. Poate așa Îl luăm de partea noastră. După soluționarea chestiunii, evident meritele parcă tot nouă ne aparțin. Păi nu am fost noi cei care…? Nu suntem noi răzbătători, inteligenți, pricepuți…Citeam undeva că în timpul călătoriilor cu avionul ateismul este inexistent. Dacă drumul este prost se rostesc mai multe rugăciuni decât are în cuprins o carte de cult. Odată coborâți pe pământ….Da…cam așa suntem, din păcate. Fie-ți Doamne milă de noi și nu ține minte răutățile noastre!

                                                                                                   

Citiți mai departe »

Fanar după fanar

…miniștrii de pe lângă el știu să facă întocmai ce face el. Toți slujbașii au grijă să le urmeze pilda, încât întreaga cârmuire nu este altceva decât un jaf; toți membrii ei sunt niște lipitori dornice să sugă ultima picătură de sânge a unor mulțimi vlăguite…aici bunurile nu se mai întorc de unde au plecat: poate că niciodată un piastru nu iești din cuferele curții ca să intre din nou în circulație, scria Parrant, primul viceconsul trimis în Moldova de către Republica Franceză, un om care, după mărturia lui Neagu Juvara, era tânăr și plin de zel. Așadar, un personaj încă ne-ros de apucăturile timpului care îi săreau strident în ochi, fără a-l atrage, pentru a le cuprinde în abilitățile sale comportamentale.

Bucățile de text redate mai sus sunt scrise la 1798. Da. Atunci. Și de atunci parcă timpul nu ar fi avut deloc treabă cu meleagurile noastre. Cam la fel stau lucrurile. S-au schimbat hainele, moda, mijloacele de transport, școlile, legile, obiceiurile culinare. Moravurile rezistă. Cât de adânc să fie înfipte în firea noastră realitățile de mai sus, încât nu ne mai putem scutura de ele?! Ba se pare că politica românească a atins apogeul impostorii. Istoricul Florin Constantiniu afirma: Clasa politică postdecembristă este cea mai incompetentă, cea mai lacomă și cea mai arogantă din istoria României; clasa politică s-a aruncat asupra României cu un singur gând: să se îmbogățească. A jefuit cum nici huliții fanarioți nu au făcut-o. Dar, oare, ar putea face ei ceva dacă noi nu le-am da o mână de ajutor?! Dacă nu am trăi în complicitate cu anumite fapte ale lor. Avem noi românii vinovății personale și de grup, care permit unor fanarioți fără sânge albastru și în blugi să călărească în voie o țară cu resurse și oameni?

Rămâne să ne întrebăm fiecare dacă,  în momente de confort personal, de teamă sau comoditate, am ajutat la instaurarea mediocrității, mârlăniei și imposturii. Atenție… istoria scrie ce vede….

  

                                                                                                      Paul Negoiță

Citiți mai departe »

Popas de Crăciun

Sărbătorile sunt popasuri de viață. Fug anii, fug unii după alții. Unele zile se așeză peste stratul amintirilor, altele se șterg de parcă niciodată nu au existat. Gonim nebunește printre clipe, printre zile, printre oameni. Uneori nici nu apucăm să-i privim bine. Ce să mai zic despre timpul în care am putea să-i ascultăm, să le dăruim un strop din vremea noastră, să ne hrănim împreună din conținutul unor minute?! Așa suntem noi…În grabă, în grabă, în grabă! …cu atenția mereu asupra noastră….nu de puține ori, incapabili să ne conectăm la unda bucuriei celorlalți. Ba, uneori bucuria ne și agasează. Parcă ni se răpește ceva din ce ne aparține. Necazurile celorlalți ne sunt ceva mai ușor de dus. Fără a simți durerea, ne fiind puși în haina suferinței celor de lângă noi, curenți ai sufletului ne mișcă cumva. Dar și această stare se așeză mai mult peste chip decât pe suflet. Ceva în noi ne ține tari. Gândul că noi nu am putea fi străbătuți de un asemenea nefericit moment, ori ușurarea că năpasta e în altă parte nu ne este străină. Se pare că așa suntem noi, oamenii, uneori ne deplini în convingeri, alteori loviți crunt de egoism și deseori superficiali cu cei din jurul nostru. În așa goană și viață sărbătorile vine ca niște stații în care privirile se întâlnesc. Cursa nebună umăr la umăr sau urmăritor urmărit încetează. Aceiași masă, aceiași casă, aceleași lumini ne fac să avem, măcar pentru o vreme, un conținut comun. Dintre toate sărbătorile Crăciunul este, prin excelență, sărbătoarea familiei, a familiei naturale, dar și a marii familii spirituale compusă din toți cei pe care-i simțim altfel decât elemente din decorul lumii.

Fiecare Crăciun ne amintește despre darul Cerului, fiul lui Dumnezeu, care s-a născut pentru a aduce speranță, și viață, și bucurie. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât și-a trimis ca dar Fiul. El, Pruncul Iisus, ne adună în familii și ne face să retrăim povestea vieții noastre, o poveste cu destule sunete surde, cu bemoli și diezi, dar și cu note clare, care ne fac să simțim farmecul vieții. Da, Dumnezeu ne-a dat Crăciunul din iubire. Rămâne să ne iubim și noi unii pe alții, să simțim că viața este un dar pe care cu cât îl așezăm mai mult la picioarele celorlalți cu atât reprezintă mai mult pentru noi.

Ușor hăituiți de societatea consumului, evident, amestecăm semantica spirituală a termenilor care sunt destul de des uzitați: dar și cadou. Spiritul înnoirii cuprinde mâini, picioare și ochi care caută să marcheze și prin achiziții materiale momentul sărbătoresc. Sigur, bucuria de a dărui face parte din spiritul sărbătorilor. Nu au venit oare magii de la răsărit să ai aducă ceea ce aveau mai prețios Pruncului?! Nu au cărat ei pe cămilele și caii lor aur, smirnă și tămâie?! Nu au cutrierat ei zările urmărind steaua?! Ba da! Însă ceea ce și-au dorit cel mai mult magii a fost să-l vadă pe pruncul Iisus. Acesta era darul cel adevărat.

Ce se înțelege de aici? Mesajul este simplu: Crăciunul nu este sărbătoarea cantităților, ci a întâlnirilor, a bucuriei, un popas din graba unei vieți pe care atunci când o dedică obiectelor nu punem prea mare preț, dar când ne-o dăruim unul celuilalt salvăm clipe irepetabile de viață.

                                                                                               Paul Negoiță

Citiți mai departe »