1001 povești despre Buzău - cel mai mare om politic buzoian

Istoria a murit. Evident, nu vorbesc despre istoria veche, ci despre capacitatea vremurilor de astăzi, de a lăsa semne clare.
Făuritorii de istorie luptau. Se așezau în frunte, după mari încercări. Dispăreau destul de rapid, atunci când altul mai tare se ridica. Pe temerari timpul i-a răsplătit. I-a ținut minte. A făcut din ei prezențe aievea, nu doar simple pomelnice de nume.
Degradarea istoriei a avut și o perioadă intermediară. Vitejia a fost înlocuită cu alte virtuozități. După această perioadă a venit epoca în care politicieni mărunți, se luptă să fie administratori ai resurselor locale sau naționale, pentru a fura din ele. De aceea spun că  istoria a murit.
Șirul numiților în funcții de astăzi, este irelevant. Între istoria șefilor de asociație de proprietari și istoria unui UAT nu există mari diferențe. Parlamentari sunt cu duiumul, miniștrii cu carul, primari cu nemiluita. Muști de-o zi pe-o lume mică…
Desigur, orgoliul personal e hrănit și buzunarul îndestulat. Dar istoria nu se uită la așa …izbânzi.
Pe vremea când încă se mai făcea totuși istorie, când încă mai vorbeam de regi, un buzoian, Constantin Sărățeanu a ajuns să fie parte a Regenței Regale.

Buzăul a dat oameni politici valoroși precum Alexandru Marghiloman sau Dr. Constantin Angelescu, deci un fost prim-ministru și un ministru. Totuși cea mai importantă funcție în stat deținută de un buzoian a aparținut liberalului Sărățeanu.

Contestat, ca orice om politic ridicat fără să se impună prin fapte politice triumfale, Constantin Sărățeanu rămâne parte al organismului colegial care a condus țara în timpul minoratului Regelui Mihai.
E drept, nu a avut de luat decizii grele, precum Alexandru Marghiloman, dar a acces la cea mai înaltă poziție în statul Român, fiind votat de Parlament, pentru a ocupa locul defunctului Gheorghe Buzdugan.
A devenit, a fost - alături de Patriarhul Miron Cristea și principele Nicolae, în perioada 9 octombrie 1929 – 8 iunie 1830, regent. A demisionat pentru a facilitata întoarcerea aventurierului Carol al II – lea pe tron.

Bun profesionist – un jurist apreciat, membru al Înaltei Curți de Casație și Justiție -, fost deputat, fost ministru de interne, Constantin Sărățeanu a fost un politician discret. Poate mult prea discret, având în vedere afirmațiile lui Iorga care-l considera un ilustru necunoscut.
Consecințele discreției sale și-au întins efectele și după plecare sa din lumea de aici, în anul 1935.
Pe lângă obiceiurile istoriei amintite la începutul acestei povestiri, urmașii lui Herodot mai o cutumă: scriu cu foc despre personajele mai puțin cuminți. Sărățeanu nu a făcut parte dintre ele. Motiv pentru care, în satul Valea Botei sau Sărățeanca, undeva, lângă peretele din stânga al bisericii, în pronaos, își doarme somnul de veci, fără a fi deranjat de cercetători curioșii.
Cei din sat știu prea puțin despre Sărățeanu, istoricii nu l-au în obiectiv.
În urmă cu mai bine de zece ani, împreună cu părintele Mihai Ene, am încercat să revigorăm amintirea lui Constantin Sărățeanu. De atunci, o placă de marmură, amintește cine se află acolo și ce a fost în viață.
În biserica de la Sărățeanca sunt înhumați și înaintași ai omului politic. Familia sa este veche, pornită de undeva, din Oltenia, secolelor XV-XVI.
Două au fost semnele distinctive ale acestui vechi arbore boieresc: viețile pierdute în încleștările politice – căci în străfunduri de istorie, după cum se știe, la schimbarea domnului, cei care erau în tabăra opusă își pierdeau capul, dacă nu apucau să se călugărească - și ctitorirea de biserici, mai toate fără mari istorii și mai toate dispărute.
Biserica din Sărțeanca este o ctitorie a familiei și locul unde, în anonimat, își petrece veșnicia cel mai important om politic buzoian. Povestea lui merită știută…

 Paul Negoiță

Citiți mai departe »

1001 povești despre Buzău - lupta regelui cu sfântul

Locuitorii zonei noastre, a Buzăului, au rădăcini vechi. Îmi amintesc afirmațiile xenofobe  ale unui profesor care, pe vremea când eram năstrușnici la școală, spunea: voi, buzoienii, nu prea aveți sânge curat la câte popoare migratoare au fost pe aici. Apoi reproducea șirul invaziilor și ne privea pe toți ca pe niște barbari, încercând să ne găsească pe chip poporul din care am fi  provenit.

Vor fi fost sau nu moșii noștri barbari, daci sau romani, doar Dumnezeu mai știe, cert este că pe aici au trecut destule neamuri, care mai de care mai războinice. Cele mai apăsate urme le-au lăsat goții sau vizigoții, popor de neam german, care s-a așezat în zonă, pentru a face loc la nord altor migratori. Regele goților a fost Athanaric, iar rolul lor a fost de foederați, adică aliați ai romanilor, cu rolul de a apăra granițele.

Astfel se explică prezența goților la Pietroasele. În centrul localității, se văd urmele unui fost castru roman.

Nu sunt prea multe detalii despre luptele pe care le-a purtat regele got în vremea sa cu alte triburi, rămâne însă încleștarea de aproape două mii de ani pe care a avut-o cu un sfânt. Pare ciudat, nu?! Cum un pământean, un rege, s-a putut lupta cu alt pământean, care a fost de partea lui Dumnezeu?

Ei bine, la Buzău s-a înființat o Episcopie, la 1500. Era prima episcopie, alături de cea de la Vâlcea. Episcopia trebuia să aibă slujitori, iar slujitorii să aibă carte. Școala celor care deveneau preoți nu erau destulă. Venirea domnilor fanarioți în țară a avut, sub aspect cultural, efecte pozitive. Prin Regulamentele Organice – primul act constituțional din Valahia și Moldova -, s-a impus ca pe lângă episcopii să ia ființă școli pentru pregătirea preoților. Astfel, în 1838, a apărut Seminarul Teologic actual, cea mai veche instituție de învățământ buzoian. Cum forma de învățământ exista, era nevoie și de o clădire adecvată, care să adăpostească eforturile comune.

A fost construită clădirea Seminarului, care astăzi are destinația de Muzeu al Arhiepiscopiei. Cum zona Pietroasele era renumită pentru exploatarea pietrei și meșterii ei, Episcopul Chesarie a comandat aici piatra pentru monumentalul edificiu, construit între 1836-1838, în stil neoclasic.

Țăranii pietrari au scormonit peste locurile unde altădată copitele cailor lui Athanaric treceau în goană. Printre șisturile  de piatră au găsit ceea ce mii și mii de ani și mii și mii de oameni au căutat și continuă să caute: o comoară. Au descoperit cel mai important tezaur: Cloșca cu puii de aur.

Deci, atunci când se scotea piatra pentru o clădire în care tinerii urmau să învețe despre Dumnezeul creștin, cel mai de preț secret al lui Athanaric a iești la iveală. Să fie o întâmplare? Nimic nu este întâmplător… Sfântul s-a răzbunat. A dat în vileag taina puternicului rege, care a ordonat înecarea lui în apele iuți ale Buzăului.

Atunci când se ridica o școală destinată celor ce urma să-i cânte Domnului, Sfântul Sava, cântăreț bisericesc în vremea lui, i-a scos de sub pământ comoara lumească a conducătorului got.

Credeți că regele s-a lăsat? Nu.

Odată descoperit, tezaurul a făcut senzație. Mulți i-au căutat trecutul, iar Alexandru Odobescu, un îndrăgostit de frumusețile Buzăului, i-a dedicat o viață de cercetare.

Deși a avut de suferit din momentul descoperirii și până astăzi, valoarea tezaurului de la Pietroasele este încă neegalată.

Spuneam că Athanaric nu s-a lăsat, deoarece Pantazescu, a furat tezaurul de la Muzeu de Antichități din București, afectându-i încă o dată integritatea. Furtul s-a produs în noaptea de 20 noiembrie 1875, în vreme de viscol barbar. Paradoxal, autorul a fost un elev alungat de la studiile de teologie. Tânărul trecuse de partea lui …Athanaric și instituția îl alungase pentru rea-purtare.

Atunci a fost ultima confruntare dintre rege și sfânt.

Desigur, nici sfântul nu s-a răzbunat – pentru că sfinții nu se răzbună -, și nici nu a existat o luptă între cei doi. Paradoxul nu lipsește, totuși, din istoria Cloștii cu puii de aur.

Iar dacă a fost cumva o luptă…Sfântul Sava a câștigat. Astăzi este cinstit ca ocrotitor al Buzăului. Atanaric rămâne cu stigmatul de persecutor al creștinilor și pierzător al comorii, pe meleaguri devenite integral creștine.

                                                                                     Paul Negoiță

Citiți mai departe »

Viorica și Flaubert

Ce nu este acest text:

• Nu este o jignire adusă celui care a scris Madame Bovary.
• Nu este o aluzie colorată la titlul cărții lui …Julian Barnes, Papagalul lui Flaubert.
• Nu este o eschivă de limbaj, sub umbra căreia să spun mai puțin clar ceea ce se vede foarte clar.

Ce este textul:

• Rezultatul unei constatări dureroase.
• O analogie între două lucrări, una rezultată din umorul dulce-amar al lui Flaubert, alta emanată din mlaștinile comunismului.
• Un apel disperat către normalitate.

Text:
Am trecut pe lângă sediul PSD Buzău. Bondăreală multă. Oameni încălecați zdravăn pe on-line, munceau de zor să deverseze fierea cu etichetă de miere prin toate conductele digitale.
Am trecut și pe lângă sediul PNL. Lumina era stinsă…dar oamenii erau pe stradă. Nu le era rușine să iasă la aer și să spună pe cine și de ce susțin.
Am simțit eficiența muncii celor dintâi pe banii noștri: pagina de Facebook blocată.
Curios totuși să văd cum merge campania am butonat telefonul, activitate pe care, de obicei, o desfășor acoperind timpii morți de așteptare, mai ales din trafic.
Mi-a sărit drept în față candidatul Viorica Vasilca Dăncilă. Impactul a fost crunt.
De cele mai multe ori am văzut personajul ca un rezultat târziu, o posibilă addenda la piesele lui Caragiale. Un pierdut de căruța istoriei, care ține cu tot dinadinsul să actualizeze roluri comice demult asumate.
De data aceasta am înghețat. Efectiv am înghețat când am văzut o combinație de agresivitate verbală și comportamentală pusă pe texte pline de idioțenii. Mi-am amintit brusc de metafora socială rezultată din acel "sottissier" al lui Flaubert.
Vasilica Viorica nu este doar un personaj de care te poți amuza, e drept pe banii tăi, atunci când îi auzi cântul. O cartea a stupizeniei. Un dicționar de idiotisme, toate, dar absolut toate străine de adevăr și de bun-simț.
De ce am înghețat? Pentru că este greu de imaginat cum cineva, folosind cele mai joase argumente, vrea să devină, nici mai mult, nici mai puțin, președinte de țară. Cumplit.
A fost lipsită întotdeauna de ingredientul vorbirii corecte. Nici cu logica nu stă bine. Ținta a fost mereu jos. Nu a putut niciodată exprima ceva curat inteligibil, pentru că instrumentul vorbirii, cuvântul, are nevoie de suport intelectual pentru a ajuta vorbitorul să zică ceva legat și sănătos. Ca să ai un verb digerabil, trebuie să fii mai întâi un gânditor, un om care a înțeles despre ce se vorbește la aceea grupă de vârstă. Doar apoi poți vorbi de acordarea limbajului în scopul exprimării limpede a ideilor. La Viorica  nu este logomahie clasică .... este lipsă totală de fond. Cuvintele ies fără gaică. Personajul doar a patinat printre concepte și real. Nu a digerat și "proteinizat".  Nu are nimic relevant în carieră. E doar pusă. Atât. Consilierii, sau ce or fi, nu pot cere de acolo unde…
În fine, toată această lipsă internă, o încurcă rău să devină stăpână peste cuvinte sau peste propoziții. Peste fraze, nici nu intră în calcul.
Ei bine, violența cu care își exprima incompetența m-a înghețat. Melanjul dintre neadevăruri, acuze, superficialități, grimase și rotiri de brațe m-a cutremurat, amintindu-mi de trecutul apropiat și analfabeții lui. O stare ciudată mi-a dat și gândul că cineva, pe deplin conștient și fără interese meschine, ar concepe să fie reprezentat de așa ceva.
E îngrijorător să vezi cum un astfel de personaj se constituie în speranța unora că le va fi bine.
E scandalizant să vezi cum resurse umane și materiale importante se risipesc să aduci în fața așa caraghioslâc....cum veninul unor potentați ai momentului, la fel de destoinici, este aruncat să creeze ură socială.
Pentru cine? Pentru ce? De ce? Prin ce mijloace? Pe banii cui? Cu ce personaj? Cu ce perspective? E posibil așa?  Sunt întrebări pe care orice conștiință vie și le pune atunci când realizează că Viorica Viorica este una dintre cele două opțiuni pentru președinția țării noastre, despre care afirmăm că o iubim.
Nu va avea succes. Românii au fost lucizi mereu. Dar s-a ajuns prea jos. Viorica Vasilica va rămâne în istorie ca un dicționar de idiotisme de toate nuanțele și din toate domeniile: de la imunoglobină ...la stadionul arc triumf, de la opoziția parlamentală, la reducerea democrației, de rătăcirile prin geografie, la pocirea numelor unor omologi, și câte și mai câte….
Și vrea să fie președinte, și unii chiar cred că merită să fie....Ce farse joacă și democrația popoarelor care încă nu i-au dat de miez...
Suntem singuri și se pare că ne-am cam rătăcit prin viitor ...Viorica Vasilica și...viitorii 5 ani, cum văd unii dintre noi ...
Coșmar istoric, nu doar ciumă. Și ce istorie am avut....
Dacă Țepeș nu se mai scoală să facă dreptate, măcar tu, frate latin Flaubert mai fă un efort și mai scoate un volum în 20.20. Acum ai cu cine!

Citiți mai departe »

În pătuțul copiilor români stă…factura guvernării PSD

La ivirea în lume fiecare copil român se naște cu datoriile lăsate de PSD. Nu are nimic cert în viață. Nimeni nu știe ce va fi, cât va trăi, dar știe sigur ca va muri cândva și că are datorii pentru care nu este responsabil el.

El este doar dator.

E bun de plată.

Dar ce a făcut bietul copil să se trezească cu așa nenorocire pe cap?! Nimic! Pur și simplu, asta i-a lăsat generația noastră, o generație păcălită de politicieni care i-au promis bunăstare fără să-i spună care sunt costurile și unde vor merge banii.

Atunci când o familie se împrumută are un obiectiv. Știe pentru ce își pune pielea la saramură. Apelează la un împrumut ca urmare a unui consens. România a funcționat altfel. Niște personaje cu trecut duios au pus mâna pe cârmă. S-au împrumutat. Nu au făcut consultări populare pentru a prezenta riscurile și beneficiile creditelor externe. Nu au întrebat populația dacă dorește să se ia bani împrumut. Nimeni nu a fost consultat ce dorește să se facă cu banii după ce s-a luat împrumutul. Practic, niște indivizi cu mai multă sau mai puțină școală, au considerat că totul li se cuvine și că pot lua orice decizie în numele poporului, nu doar pentru mandatul pe care l-au primit, ci pentru câteva generații, pentru câteva zeci de ani.

Dacă ar fi plătit ratele și dobânda cei 600 de parlamentari, cei peste 80 de miniștri, cei care conduc administrațiile locale, atunci totul era în regulă. Plăteau cei care hotărau. Dar așa…să pui în spinarea atâtor generații banii consumați de iresponsabilii care s-au succedat pe la guvern, este o mare nenorocire.

Mai multe datorii, mai puțină libertate. Măcar dacă în urma acestor datorii ar fi rămas ceva!

Guvernul pică. Cei de la PSD speră ca cei ce vor veni la guvernare să se înece în noianul de datorii lăsat de ei. Și-au luat partea. Ei și copiii lor pot trăi îmbelșugat câteva generații. Ce mai contează cu ce datorii se vor lupta copiii și nepoții românilor?!

Treburile nu pot sta așa. Trebuie un audit de țară – dar nu precum cel făcut de Toma ca să-l acopere pe Ciolacu și să-l zgârie pe Boșcodeală -, iar cei care au luat decizii fără consultarea populației să plătească. Să justifice veridicitatea cifrelor. Să justifice banii. Să dovedească existența acordului nostru, al românilor.

Cei cărora le rămâne datoria externă de plată – celor care se vor naște de acum înainte - trebuie să știe pentru ce trebuie să plătească și care sunt beneficiile lor directe. Nu au de ce să plătească consumul nostru sau furturile clasei politice pe care noi o girăm prin vot.

Trebuie să știe cum le-au influențat lor viața banii pe care trebuie să-i restituie. Nu pot fi justificate sumele prin invocarea hotărârilor aventuriste ale unor politicieni.

Dacă nu se pleacă de la transparența fondurilor și justificarea banilor, România va rămâne goală. Nimeni, niciodată, nu se va constitui dator fără să știe de ce și fără să fie sancționați cei care, în numele unui vot popular prost înțeles, au luat decizii înrobitoare, pe seama celor care vor veni.

Avem datoria morală de a repara cât se poate nedreptatea făcută generațiilor viitoare, care sunt condamnate la plată fără vină.

Datoria externă a României – cea mai mare, cel mai rapid făcută și cea mai risipită – nu este o glumă. Este o sarcină grea aruncată pe umerii celor care vor veni și nu vor ști pentru ce vor plăti.  

                                                                                  Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Cronica din Pietroasele

Buzăul este un județ minunat. Este Romania în miniatură. Iubesc acest județ și îi cunosc haina fiecărui anotimp. Fiecare loc are farmecul lui, istoria lui, dar lui pentru cei care-i caută trecutul.
Una dintre localitățile care au un farmec aparte este Pietroasele. Sunt puține locuri în țara ca Pietroasele. Peisajul este fascinant. Straturile succesive de civilizație sunt dovada magnetismului locurilor. Timp de șase milenii piatra a simțit viața umană. Să vezi Pietroasele și apoi…îți vine să-l revezi.
Pietroasele – un loc și trei nume
Cloșca cu puii de aur, vinul de Pietroasele, castrul roman datând din vremea împăratului Constantin cel Mare sunt embleme ale zonei, cunoscute peste tot în țară, chiar și în lume.
Cloșca cu pui de aur, cel mai spectaculos tezaur al României și chiar al lumii (până la descoperirea tezaurului lui Tutankamon), a fost descoperită de către doi localnici care scoteau piatră pentru construirea vechii clădiri a Seminarului Teologic de la Buzău, în anul 1837.
Tezaurul de la Pietroasele a avut un parcurs greu, la fel de încifrat, precum i-a fost originea. Cumpărat, vândut, descompletat, expus în expoziții internaționale,  furat de…un seminarist, așezat în siguranță la Ruși în timpul Primului Război Mondial…marea descoperire spune multe despre istoria și bogăția locurilor.
Abia în anul 1956 este readus în țară.
Din 1971, tezaurul este expus la Muzeul Național de Istorie a României din București. Este compus din 12 piese, cu o greutate totală de 19, 820 kg de aur. Tezaurul a primit numele de „Cloșca cu puii de aur” datorită fibulelor în formă de pasăre. Tezaurul a poposit de curând și la Buzău, pentru a le reaminti buzoienilor despre trecutul lor.
Evident, un o asemenea descoperire geografică nu putea să lase în amorțire nici lumea științifică și nici aventurierii. Dacă aventurierii și-au cam irosit timpul, arheologii, au dat la iveală vestigii impresionate, care nu mai vorbeau despre regele got Athanaric, de la care se pare că provine tezaurul, ci despre romanii împăratului Constantin. De castrul roman și de terme de care au dispus soldații Legiunii a XI-a Claudia, care avea baza la Durostorum. Piatra, locul și timpul unesc istoria cu prezentul, în care, locuitorii din Pietroasele au scos tezaure din piatră, piatra din castru pentru case și astăzi…scot vin din piatră.
Pietroasele este o zonă viticolă renumită, datorită solului propice și expunerii la soare a colinelor. Gospodarii zonei au valorificat aceste atuuri, iar tradiția cultivării vițeii de vie, care cu siguranță i-a bucurat pe goți, romani și români, a fost preluată și făcută brand de către Stațiunea Viticolă Pietroasele. Multe întreprinderi similare au dispărut, stațiunea s-a păstrat, este bine întreținută, are valoare de cercetare și face vin bun. Trebuie încercat!
Așadar, tezaurul, castrul și vinul sunt trei mărci locale, în fapt simboluri ale existenței, tezaurul reprezentând căutarea, castrul căminul și vinul…bucuria.
Pietroasele astăzi
Cu o administrație prietenoasă, condusă de foarte activul primar Cornel Enache, cu un centru viu, cu oameni harnici, localitatea te încântă. Mergi pe stradă și întâlnești oameni zâmbind. E dimineață, deci nu vinul este pricina, ci mulțumirea lor cu ceea ce sunt, cu viața pe care o duc. Un antreprenor local a construit un adevărat complex, Orizont. Serios și întreprinzător, a susținut statutul satului Pietroasele, al zonei pietrei.
Ce să mai spun de Părintele Alexandru?! Un om...de acolo. De-al locului. Jovial, popular, generos, dornic să-și ajute semenii. Domnul să-l aibă în pază!
Revenind de la oameni la locuri, vizitatorul poate vedea și modul în care eroii locali, care au murit pentru țară, sunt respectați. Ultimul simbol scos în evidență al localității este Monumentul eroilor din centrul comunei. Centenarul Marii Uniri a dat prilej edilului să amenajeze zona. Reamenajarea ansamblului monumentului îl face acum unic.
Farmacia Iris Pietroasele
Când am ajuns la Pietroasele irișii erau înfloriți. Pâlcuri alb-violete colorau spațiile verzi. Am hotărât pe loc: Irisul nu mai poate lipsi de aici. Chiar dacă investițiile companiei vizau cu predilecție zona urbană, Pietroasele reprezintă un loc aparte. Nu-l puteam ocoli. Ne-am decis, am investit, iar acum Farmacia Iris parcă face parte din ansamblul central alcătuit din Monumentul Eroilor, parcarea modern construită și Primăria construită și întreținută cu multă grijă. Sigur, concurența nu ne-a privit cu ochi buni. Ba chiar a încercat să ne elimine prin jocuri mârșave, dar oamenii ne-au îndrăgit și astfel, Iris, a devenit și la Pietroasele standardul de calitate al serviciilor farmaceutice, motiv pentru care am investit în amenajarea unui spațiu modern și le suntem recunoscători tuturor celor care cred în noi.

                                                                                                                 Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Merg pe mâna copiilor

Vremurile sunt bolnave. Hoții și vardiștii se joacă pe nervii țării. Hălcile din buget sunt vânate cu disperare. În tot acest timp al minciunii, mai sunt încă români care cred că televiziunilor spun adevărul. Unii stau cu ochii țintă pe ecran și nu văd că pruncii de altă dată au crescut și dau să rupă granițele. Da, pleacă pe capete și România rămâne mai săracă, tot mai săracă. Vigoarea unei nații este dată de un echilibru corect între generații.

Romania devine pe zi ce trece o țară a bătrânilor.

Buzăul, din păcate, este în fruntea listei județelor bătrâne. Sărăcia și subdezvoltarea, minciuna și umilința în care au fost ținuți oamenii i-a determinat pe cei tineri să plece. Nu le-a fost ușor atunci când s-au rupt de toate și s-au dus. Lacrimile au curs îndelung. Au plâns și unii și alții; și părinții și copiii. Părinții încă mai plâng. Copiii și-au făcut un rost pe unde au ajuns și doar foarte greu se gândesc să revină. Rădăcinile le-au fost rupte. Acolo și-au făcut o nouă viață, alți prieteni, alte așteptări. La început dorul și melancolia i-a ros. Apoi, au realizat că nu se pot întoarce de unde au plecat, doar nu de bine au plecat! Deci, lupta este pierdută cu ei. Ideea întoarcerii masive rămâne vis sau propagandă.

Merg prin sate. Din ce în ce mai multe ulițe goale, case povârnite, garduri trântite, morminte nevăruite. Nimeni nu se gândește la cauze. Continuăm să facem aceleași greșeli, parcă nici nu ne pasă de ceea ce îndurăm. Când cei plecați se manifestă cu îngrijorare față de situația țării, pare că au un interes doar de ei știut. În fapt, au o mare suferință. Știu că nu sunt acolo de bună-voie, ci de mare nevoie. Au ajuns exilați economici. Aici nu au mai putut trăi, fiind sufocați de hoție, corupți, nedreptatea angajărilor la stat, serviciile publice de proastă calitate, traiul scump. Da, România, are o viață scumpă, raportat la venituri.

În această țară este de necrezut cum unii mai vor pensii speciale! Deși nu au performanță, deși rezultatul vieții lor a fost sărăcirea populației și alungarea tinerilor, însingurarea mamelor și îmbolnăvirea conștiințelor cu nedreptate și aroganță, unii vor să ne condamne copiii la plata unor pensii speciale, pe care nu le merită. De ce să le plătească huzurul bătrâneților hoardei de politicieni corupți copiii care se nasc sau cresc astăzi? Nu este de ajuns că părinții le-au plătit plăcerile? Nu este de ajuns că odraslele lor ocupă cele mai bune poziții?   Este normal ca după ce au alungat câteva generații de minți proaspete din țară să oblige alte generații să le plătească nemunca și hoția?! Nu…așa ceva nu se poate!

De aceea, eu cred, ca și dumneavoastră, că pensiile speciale trebuie să dispară. Cred, ca și dumneavoastră, că alocațiile trebuie să fie consistente.

Alocația unui copil ar trebui să fie egală cu salariul minim pe economie. Alocația este o investiție sigură. Alocația poate reduce decalajul dintre copiii. Copiii trebuie să primească alocație pentru statutul lor, indiferent de cine le sunt părinții. Fiecare copil ar trebui să primească o alocație bugetară clară, dirijabilă către obținerea unei educații mai bune și a unui trai normal.

Eu merg pe mâna copiilor!

Privilegiile politicienilor nu vor aduce bine țării. Pentru să ne jertfim noi copiii ca ei să poată să-și ducă la bătrânețe o viață tihnită prin țări scumpe?!

Haideți să mergem pe mâna copiilor!

Se nasc, fragili, se cresc greu și au nevoie să simtă că sunt oameni demni. Sunt atât de mulți copii care trăiesc în umilință și lipsuri. Cum pot da roade asemenea caractere mai târziu?!

Cred și simt că cea mai corectă investiție în momentul de față sunt copiii. Deplângem copii bolnavi, deplângem lipsa spitalelor bune, trebuie să ne îngrijorăm și de starea copiilor săraci, creiere bune, sevă sănătoasă, care se pierde din cauza sărăciei. Vor ajunge să plece și ei în afară, asemenea generației noastre. Atunci România va rămâne goală. După retragerea împăratului Aurelian, aceasta ar fi ultima retragere a latinilor din acest spațiu în care de milenii stau oasele strămoșilor.

Lăsați copiii să primească bani, domnilor politicieni! Din banii noștri, ai contribuabililor vin acești bani, iar noi ne dorim egalitate de șanse pentru copiii României!

                                                                            Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Curajul de a te vindeca…

Trăim nebunește uneori, alteori ne risipim prostește. Scara valorilor ne este strâmbă. Vine câte o gheată și ne apasă pe treapta unde ne-am cățărat cu greu, cu poveri în spate, și ne strică echilibrul. Scâncim de durere, poate strigăm sau suduim aspru. Ne tulburăm și ne cuprinde teama. Nu avem suficient curaj să credem în noi. Suntem tulburi. Nu mai credem nici măcar în cei ce ne vor binele. Inevitabil, ne îmbolnăvim. Sună a gol în noi. Miroase pustiu. Echilibrele se rup. Ne trezim mai singuri ca niciodată. Somaticul apasă carena și ne doare. Anticorpii minții sunt uciși. Porțile rămân deschise și trupul începe pe zi ce trece să fie robit de durerea gândului sau a gândurilor.
Începe goana pe la medici. Nimic nu este clar. Nici medicii nu au prea multe vorbe sigure. E greu de diagnosticat ceea sapă din interior spre exterior. Lumina lămpilor, ansele, forța de penetrare a tehnologiei nu ajunge la cauză. Încearcă doar să repereze stricăciunile. Contextul vieții este însă cel care trebuie evaluat. Dar cum… De cine...Suntem dispuși să discutăm despre ceea ce ne doare cu adevărat…Avem curajul să recunoaștem problemele reale care ne macină….
De multe ori nu găsim nici forța să spunem pe nume ceea ce este de spus, nici oamenii care să aibă timp pentru a umbla la reglajul fin.
Cauți pe google soluții și diagnostice. Dar, vai, nu sunt nici măcar două care să te ducă în direcție comună. Și este firesc să fie așa. Dacă ar exista două articole sau studii identice, unul ar fi fără rost. Deci…rămâi și nelămurit și nemângâiat. Ajungi din ce în ce mai sigur, mai de neînțeles pentru cei din jur. De acum dozele pot curge…și mergi doar din inerție înainte….până când ceva va ceda definitiv.
Ce lipsește în drum spre fatalitate?! Curajul de a te vindeca!
Cum se manifestă această formă de curaj? Fiind drept cu tine, având încredere în medicul curant, afirmând, fără exagerare, ce te doare și schimbând mediul care te îngenunchează.
Da, încredere în medic este fundamentală. 100 de păreri de la 10 medici, 17 vecini, o soacră, 3 nurori și restul situri nu te face sănătos. Pornești pe un drum și nu-l parcurgi pentru că te întorci mereu la start. Între timp…boala lucrează, iar căderea psihică va fi mai aprigă.
Da, capacitatea de a nu te victimiza, de a nu încerca să muți starea ta pe umerii celor din jur, în definitiv…puterea de a fi drept cu tine și corect cu cei din jur, care nu vor fi dispuși să audă mereu povestea bolii tale este o cale spre vindecare.
O altă ispită este aceea de a ne exagera starea  și boala. Chiar și atunci când ne jucăm o baba-oarba cu medicul care trebuie să descopere, tot o formă de exagerare este. Medicul nu poate fi decât derutat în așa situație, iar rezultatul consultului și tratamentul vor fi viciate.
Și, desigur, schimbarea mediului de viață reprezintă o parte componentă a drumului spre însănătoșire. Circumstanțele vieții sunt importante, iar atunci când nu reușim să le facem față fizic sau sufletește, schimbarea trebuie să fie radicală. Angoasa, teama, neliniștea sunt primii dușmani și primele gheare ale multor boli. Refacerea presupune extragerea din mijlocul primejdiilor, valurilor, forțelor care ne tulbură săpând la rădăcina existenței noastre.
În concluzie, viața poate fi mai confortabilă, mai lungă și de mai bună calitate, atunci când acceptăm cu sinceritate că ne doare, când ne purtăm cu demnitatea povara, fără a-i obidi pe cei din jur, când avem încredere în profesioniști și când avem tăria de a sări din locul care ne apasă și a merge descătușați înainte.
                                                                              Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »

Moneda cea mai grea

Se povestește de către Plutarh că nici în antichitate relația oamenilor cu banii nu era una prea tihnită. Formele de corupție diverse au creat discrepanțe majore în societate. În așa condiții, reforma legislativă devenea un joc copilăresc, o inutilitate. Legea se putea exprima cu voce egală în fața tuturor. Forța politică și cea financiară transformaseră legea în bariera despre care s-a spus că rămâne o piedică doar pentru nătărăii, cățeii și dulăii trecând pe deasupra sau pe dedesubt…

Ei bine, Lycurg, ajuns conducător peste spartani, a căutat să limiteze puterea celor care din politică făceau bani, iar apoi îi reinvesteau în politică pentru și mai mulți bani. Se spune că mai întâi a scos în afara legii toate monezile de aur și de argint orânduind să se folosească doar monede de fier. Acesteia însă i-a dat valoare mică financiară, și mare greutate fizică. Pentru a fi beneficiarul unei astfel de monede cetățeanul trebuia să aibă o cameră mare unde să o depoziteze și un car cu boi să o transporte.

Consfințindu-se această lege multe soiuri de rele au dispărut din Sparta, spune Plutarh. Cine s-ar mai fi gândit să fure, să mituiască sau să prade ceea ce nu se putea ascunde?

Oare or fi fost și atunci unii care ascundeau monedele prin cimitire așa cum ascundeau alții din zilele noastre tablouri? Istoria povestește nimic despre asemenea cazuri, lăsând să se înțeleagă că cei corupți sau hoți nu au avut viață prea bună în vremea lui Lycurg.

                                                                                               

                                                                                                          PIN

Citiți mai departe »

101

101. Am intrat în anul 101 de la Marea Unire. Chiar dacă ne-m dorit să credem că am simțit bucuria și fiorul Centenarului, privind în adânc putem constata că nu a fost un an fast al istoriei noastre și al regăsirii de sine. Am avut logo, au mai fost reparate monumente, s-au mai turnat câteva statui, au fost elogiate unele personalități care au avut un rol determinat în făurirea României Maria, dar, din păcate incultura și impostura unora politicieni au umbrit onoarea și sărbătoarea unui întreg popor. Sigur, nu putem să învinovățim pe alții de așa situație neplăcută. Cei care conduc sunt rezultatul dorinței majorității românilor. Nu știu cât de mândri pot fi românii de așa reprezentare, dar, ei, conducătorii, sunt extensia, emanația votanților majoritari. Cu ei a trebuit să defilăm de 1 Decembrie, cu ei a trebuit să trecem în 2019, an important pentru agenda europeană a României.

Paradoxal, istoria ne-a jucat o festă…sau poate noi am ajutat-o… Lumea politică de acum 100 de ani nu s-a regăsit deloc în ceea de astăzi. Prea puțin a contat Centenarul, comparativ cu …penalul. Antiteză. Două Românii. Doi poli opuși. Două agende diferite. În an Centenar România a tremurat din toate încheieturile. Ba la stânga, ba la dreapta. Cine se gândea că Rusia poate fi privită din România cu drag?! Cât de scurtă este memoria colectivă a anilor de chin, surghiun și mizerie morală creată mai întâi de prezența Armatei Roșii, iar apoi de politica de comunizare și înregimentare a țării în lagărul comunist. Cu toate deficiențele Uniunii Europene, fără îndoială, România a făcut un pas important spre modernizare și libertate. Cine s-ar mai întoarce astăzi la pâinea pe cartelă și cozile la alimente?!

Rusia, cea despre care unii politicieni se leagă ca de o cetate a scăpării nu are soluții pentru ea, cu atât mai puțin pentru alții. Sigur, și-ar dori un viitor “larg“, dar cu ce? Când au venit au venit cum au venit… când au plecat au plecat cum au plecat și cât au stat….vai de noi ce am îndurat.

În fine, a fost o blasfemie amintirea Rusiei în an centenar, mai ales  că sub brazdele țării noastre unite stau trupuri care s-au jertfit pentru unitate și libertate, iar o parte dintre corifeii Marii Uniri au pierit în închisorile comuniste.

Singurul eveniment cu adevărat simbolic a fost sfințirea Altarului Catedralei Naționale. Adevărat este că nici acest eveniment nu a scăpat de blamul dus uneori până la o vădită imbecilitate care părea o negre a propriei identități, dar, totuși, evenimentul a dat un semn de speranță, unitate și solemnitate.

În rest, mult prea des am avut de-a face cu destule sprințare bufonerii emoționale, multe create de politicieni slab pregătiți, care, chinuit, s-au luptat cu câteva foi de pe care au citit monoton sau diform câte un text scris de alții. Au buchisit cât au putut, în timp ce participanții la evenimente s-au amuzat de starurile țepene, care nu spuneau nimic nici din suflet și nici din mintea lor. Oamenii nu s-au putut abține de la râs și trăncăneală, și…pe bună dreptate…

Din păcate, cam așa arată o sumară analiză a epidermei social-politice în an de mare sărbătoare. Doar Biserica a reușit să creeze o stare de spirit, asigurând și solemnitatea momentului și soliditatea faptelor. A fost așadar un an în care nu prea am reușit să ne impresionăm pe noi înșine. Poate ne dăm o șansă în 101. Poate vom reuși să găsim în 2019 ritmul regăsirii noastre, al unității, al sănătății naționale. Pentru ca toate acestea să fie posibile trebuie să dovedim că știm ce vrem, că ne vrem binele, că nu vrem să mai trăim în minciună. Va fi oare așa?

                                                                                             Paul Iulius Negoiță

Citiți mai departe »