Pe Tatiana Niculescu am găsit-o în pantofi. Da, în pantofii mei, în seara de Moș Nicolae. Un cadou superb, o revelație! Familia, parcă vorbită, mi-a dăruit un ...morman de cărți. Un avertisment în loc de nuielușă pentru că nu am citit suficient în ultima vreme, sau materie primă pentru zilele mai libere care urmau să vină, între Crăciun și Anul Nou?
Tind să cred că motivația darului vine tocmai din pofta lecturii, iar darul și-a atins ținta.
Aproape din reflex profesional am pus mâna pe Nopțile Patriarhului. Imaginea de pe copertă îmi era familiară. Alături mai erau încă cinci cărți semnate de Tatiana Niculescu.
Mi-a scăpat autoarea. Nu o cunosc, din păcate. Am căutat rapid pe net ceva date și am fost uimit de profilul intelectual pe care-l are.
În febra despachetărilor și descoperirilor celorlalți am început să răsfoiesc romanul. Se prezenta ca fiind după o poveste adevărată, ceea ce presupunea că ar trebuie să deduc ușor despre cine vorbește autoarea. Am citit-o aproape fără întrerupere. Nopțile Patriarhului mi-au mâncat câteva nopți.
Extraordinară incursiune în context. Romanul are accente ficționale și oglinzi în care personajele nu se văd atât de bine, dar carte, în sine, e îmbrăcată bine. Aproape că te surprinde cum, o femeie, o scriitoare, o...mireană a putut că circule pe holurile unei instituții atât de masculine și să înțelegea fenomene care sunt greu de decantat printre laici.
A scanat realități și a construit psihologii pe care le-a pus pe scena celei mai importante instituții din istoria noastră. Sigur, sunt și pasaje unde s-a jucat mai mult cu condeiul și altele în care nu și-a pus... batic la intrare, dar, dincolo de toate Tatiana Niculescu a reușit să vadă peste garduri, ziduri și timp. Impudică uneori, reușește totuși să nu calce pe canoane, ceea ce mai rar se întâmplă în literatura de astăzi. Nu are obsesia senzaționalului, dar reușește să te țină lipit de text. Evită cu destulă dibăcie orice formă invazivă, excesivă. Scrie fără ipocrizie și fără să lovească. Doar își plimbă personajele prin planuri care nu sunt totdeauna cele pe care și le-ar dori să le fie amintite. Până la urmă, e normal să nu le de pace, e roman; și un roman despre care e greu să spui cine și ce învinge. E nevoie de istorie, de distanță, de alte evoluții, de o judecată de apoi, pentru a spune cum se încheie o carte, care are totuși un final nefericit pentru personajul central și...preafericit...din altă perspectivă.
Odată isprăvite nopțile cu o temă și cu nuanțe pe care le-am simțit și pe care credeam că numai cineva ca mine le poate înțelege, am trecut la Seducătorul Domn Nae. Era prea cald ceea ce se întâmpla pe scena politică. Părea ca o lovitură de stat asemănătoare cu cea a lui Carol al II -lea. Tentativa se a aduna tot în același coș, desființa alternativele. Așa că, următoarele nopți am început să-l am pe Nae drept tovarăș. Personaj luxuriant, pe care îl găsisem direct sau indirect pe la Eliade, Vulcănescu, Cioran, Noica și ... alții mai noi, Nae Ionescu mi-a rămas o enigmă. De aceea, am considerat ca dintre cele cinci cărți ale Tatianei Nicolescu - sper că le am pe toate - merită să fie a doua citită. M-am oprit totuși la momentul studiilor peste graniță ale lui Nae. Prea densă parcă, prea scoasă din documente și citate...
Am lăsat-o pe noptieră să se mai coacă puțin și am început să citesc Regele și duduia. Nu putea să fie decât o lectură agreabilă, nu?! Cine nu a avut ceva de scris și ironizat despre acest cuplu, devenit în cele din urmă familie, pentru vecie?!
Ei bine, surprinzător am întrat pe tărâmul prozei serioase. Documente multe, transcrise literar. Un mesaj echilibrat. O imagine reformulată. O privire îngăduitoare, ca după 50 de ani de la evenimente. Un fapt literar care evită contaminarea pătimașă, propagandistă, interesată.
Și sărac e greu și bogat e rău, am putea spune românește, după lectură. Regele și Duduia are mai multă istorie. Pare mai romanțat textul Nopțile Patriarhului. Documentarea e indirectă, e mai mult pe ...surse. Însă viața lui Carol și a Duduii se sprijină pe mărturii scrise și pe o cercetare și o înțelegere a istoriei care a necesitat lecturi întinse. În fine, cartea este bună. Am parcurs-o cu o cadență normală și cu un rezultat benefic, nu doar pentru schimbarea aerului zilnic, ci pentru propria-mi cultură istorică.
După încheierea socotelilor cu Regele și Duduia, cartea cu Nae a mers șnur. Parcă ar fi fost o intercalare de pasaje în cealaltă. Regele, poate și Duduia, lucrat la contextul în care Nae s-a mișcat. S-a mișcat fascinant, speculând schizofrenia socială și operând cu concepte minunate, rostite de pe podium unei vieți care le contrazicea. Sigur, Nae Ionescu nu și-a călcat conceptele doar cu propria viață, ci și cu alte concepte, care au stat la baza unor vremi din care se aud încă ecouri și strigăte. Vremea lui Nae, ciclic analizând, va mai fi, chiar fără repetabilitatea acestei personalități elastice, care a încercat să cuprindă în sinea-i tenebre și lumini. Nu întâmplător și noi astăzi ne mai întrebăm - și Tatiana Nicolescu ne e călăuză, - dacă a fost demon sau om.
De la Nae am sărit la Tăierea fecioarelor. Ce titlu, mi-am zis! Forțat sau ...adânc simbolic? Am trecut la treabă. Obișnuit cu o proză mai de pe la noi, mărturisesc că nu mi-a fost prea ușor să citesc cartea. Ba chiar am vrut să o abandonez, ca pe multe altele. În relația cu romanele am mai multe renunțări decât reușite. Estetica, indiferent cât de minunată ar fi, dacă nu e construită pe un discurs logic, mă duce la abandon. Am vrut să abandonez și eventuala dramă a fecioarelor, dar nu am putut. E ceva care m-a ținut acolo agățat, care m-a făcut să continui, care nu m-a lăsat nici în ruptul capului să nu-mi hrănesc curiozitatea, deși printre daruri mai aveam titluri care se cereau cercetate.
Am căutat anul scrierii. Mai veche, din 2008, iar paginile galbene deja spuneau treaba aceasta. Am citit-o. Interesantă. Ușor ficțională. O scriitură care te supune la încercarea unui beduin, veșnic luptând cu un val care nu îngăduie vederea la distanță. Cartea are un ermetism dat de stilul scrierii și de imaginile niciodată luminate integral. Acțiunea nu lucrează ca o chemare, dar nici nu te lasă de izbeliște, rătăcind printre foi. Pagini de Marquez, plimbat prin Africa, fără să i se pună în cârcă prea multă metaforă. Experiențele par a fi vii. Nu reușești să intri în ele, dar, ai cum să presupui că autoarea le-a avut,.
Da, Fecioarele tăiate este o carte mai altfel, nu știu dacă să o consider mai de început, sau dacă nu cumva stilul abordării va mai reveni în paginile scriitoarei. Oricum, pentru romanul istoric eu îi găsesc cea mai corectă aplecare. Evident, nu va putea scrie cât pot eu citi, dar cât va scrie îmi va fi imposibil să nu citesc. Acum o cunosc și îmi e mult mai ușor să caut titluri în marea de proză străină, care parcă vrea să înece condeiele bune care scriu în limba mea.
Azi citesc cu plăcere Cartea întâmplărilor, la care Tatiana Niculescu este coordonator și aștept să întâlnesc autoarea, pe care nu m-am putut abține să nu o contactez și să o invit la Buzău. Merită cunoscută și sper să vină.
Paul Negoiță
