Fiecare zi are furia ei. Grăbiți, mult prea grăbiți, ne îndreptăm de fapt spre sfârșit. Ne scapă savoarea zilelor. Nu ne amintim mai nimic din ele, pentru că nu avem tihna să le trăim, să le gândim, să le vedem.
Ei bine, sunt locuri și oameni care nu au atâta ciudă pe timpul lor. Nu și-l doresc terminat și nu-l provoacă să treacă, de parcă i-ar incomoda.
Un raid pe străzile unui oraș pescăresc – în cazul în care pe acolo mai sunt pescarii majoritari și nu doar pescari de turiști-, poate fi antidot împotriva tendinței haotice de acțiune a vremii noastre.
Am bătut ceva ceasuri – nu știu câte, pentru că vremea nu a vrut să se supună regulilor pe care le știam eu – prin Portocolom, sat sau oraș picat din timpul veșnic în cel istoric, pe una dintre Insulele Baleare, pe cea mare, pe Mallorca.
Străzi de oraș colonial, înguste, cu case direct în stradă, pentru ca pescarul de altă dată – poare și de astăzi – să se scurgă spre mare, ca din niște canale venețiene uscate. Casele nu au curți și nici zorzoane pe fațade. Nu sunt făcute să-ți placă să le locuiești, pentru că adevăratul sălaș, adevărata liniște a pescarului este marea. Nici cimitirele nu par mari. Crucile trecerii erau în adâncuri, unde, într-un circuit firesc, pescarul se întorcea hrană la hrana din care se înfruptase-n anii vieții.
Desigur, pescarul în sine are firea lui. Acum, cu dinamita în mână, îi stă peștelui în coastă altfel, dar, cândva, răbda, îndura și doar atunci când peștele dorea îi făcea hatârul să-i intre în năvod, ca el să-și hrănească familia.
Portocolom nu mai este un port ca altă dată. E clar. Modernitatea l-a acaparat. Există însă semnele veacurilor prin care a trecut. Aspectul arhaic nu e dat doar de casele cu uși și storuri albastre, ci de tihna oamenilor, care fără să fie deloc deranjați de trafic, stau pe scaune direct în stradă și discută în fără să se simtă stânjeniți, de parcă nimic nu s-ar petrece în jur.
Loc bun de pornit pe mare, așezat într-un golf, unde vântul nu se bagă să nu rămână înțelenit între malurile așezate față în față, portul din Porto Colon este unul dintre cele mai importante de pe insulă, pentru că de aici plecau și încă mai pleacă ceea ce pământul arid și roșu ca un foc mereu mocnit produce, vinul.
Zeii mărilor au învins în insulă pe cei ai plantelor. I-au gonit spre valuri. Altfel nu-mi explic de ce le-a dat sub tălpi un pământ – pământ?! -, nu! o piatră roșie în care ei să-și pună rădăcini de plate aduse din lume. Le-a lăsat doar plăcerea de a vedea viața de vie crescând, ca amarul unei zile în care marea le-a iești cu sec să fie înecat în roșul unor struguri, însetați, dar plin de dulceața luată direct din soare. Vinul se face aici și se face fără ca să-i ceară pescarului să stea pe uscat, să-i țină viei de urât. E atâta de aspru solul pietros, încât buruienile se lasă singură păgubașe. Nu e nevoie de efort pentru a le stârpi. De era … via ar fi murit uitând-se cum oamenii de lângă ea fug de pe roșul tare al pământului, să-și stingă tălpile în marea de turcoaz.
Da, vinul acesta a reprezentat parte importantă din comerțul pentru care ridicau velele din acest port cu vânturi cuminți, port care împarte satul în două, fără a-l face să nu se simtă unul singur.
Cum te uiți spre pământ, în stânga, pe o colină ușoară stă o parte din sat. De aici pleacă navele și tot aici vin turiștii. Nu-s mulți, pentru că localnicii nu și-au încurcat prea tare viața cu gălăgia lor. Nu-s hoteluri, ci doar camere de cazare, în general modeste. În rest, multe uși de lemn, cu încuietori grele din fier. Stau închise, așteptându-și fidele navigatorii.
În partea dreaptă, însă, e leagănul locului. De jos, din port, se vede turnul bisericii Sfânta Maria. Catedrala, așa cum îi spun cu mândrie localnicii, e ca o ancoră de care e legat restul cartierului. Cel puțin așa pare de dincolo de port.
Urcușul spre biserică se face abrupt, iar străzile sunt la fel de înguste și la fel de îndiguite de case cu etaj, ca și în alte sate pescărești. Curțile nu și-au găsit nici aici rost. Ar fi însemnat ca distanța față de mare să crească. Oricum, unui pescar nu-i spune mare lucru pământul de sub picioare.
Am urcat spre catedrală, trecând pe trotuare înguste, străpunse ici și colo de colonii de flori exotice și ocolind localnicii care priveau senin și fără să fie luați de timp. Aveai impresia că ceasul și-a ridicat limbile indiferent, că mergi fără timp, iar la întoarcere în parcare îl iei de unde a rămas.
Aceeași senzație am avut-o și în Placa de San Jume, unde localnicii s-au îndurat să lase loc mai mult, ca la fiestele locale să încapă toți.
Pe o latură a pieței, o cârciumă, ținea pe scaune câțiva pescari care-și lăsaseră mrejele la uscat.
Cum or fi lucrând cârciumarii acolo de vreme ce timpul nu curgea. De unde știu ei când să plece acasă. Probabil, pornesc pe lespezile amestecate cu asfalt când ultimul pescar iești din timp, se reconectează la prezent.
Am tras de ușile bisericii. Închise. Aici Dumnezeu nu stătea cu mâinile pe pendulă. Și-a luat un răgaz, văzând că oamenii sunt cuminți și nu se joacă nebun cu limbile ceasornicului. Nici Dumnezeu nu era deranjat de evenimentele lor pe care, El, făcătorul a toate, trebuie să și le asume.
https://youtube.com/shorts/-Omv8iovTM0?feature=share
Portocolom, un loc ieșit din timp!
Este puerte natural, uno de mas grande de la isla, se considera la salida el mar de la ciudat de Felamitx. Aqui se embarcaban hacia el continente, preferamente hacia Francia, el vino y el aguradiente que de producian el la comarca hasta que la plaga de la filoxera, hacia finales del sieglo XIX, acabo con los cultivos. En la actualidad se vueleve a producir vino, tras un gran liepso de tiempo, con un aroma y un savor muy interesante.
https://paulnegoita.ro/2022/07/27/locul-unde-s-a-suspendat-timpul/
