Întâlnire cu o ...ministeriabilă

 Atomii liberi nu sunt deloc iubiți de cei care pun mâna pe putere, indiferent de culoare. Nu-mi amintesc să fi beneficiat de simpatii coerente din partea celor ajunși la butoane. E drept, nici nu am făcut cine știe ce eforturi să mă bucur de simpatie.

Deși se presupunea că aș fi meritat ceva liniște și părerea că voi avea o viață ceva mai ușoară pentru că ajunsese la putere partidul pe care-l votasem,  nu a fost așa și, în consecință, am fost exilat prin 2010 la Palatul Copiilor din Buzău.

Nu știu cât era de mine instituția, sau cât eram eu de ea, dar m-am apucat de treabă. Totul era la pământ, motiv pentru care am început să dau din coate să-i aduc în patrimoniu clădirea de pe Bulevardul Bălcescu, clădire frumoasă, fostă sediu de bancă, de oficiu de stare civilă, etc.

Ochii erau mulți și pricepuți în acapararea bunurilor statului, iar clădirea nu avea trecutul tocmai clar, cauză pentru care demersurile au fost lungi, grele și pe alocuri amuzante.

După ce la Buzău, la instituția superioară. totul mersese strună datorită unei minți înțelepte, la București, la Ministerul Educației, a durat zece luni pentru a lua pe un document cam douăzeci de semnături.

M-am înfățișat la serviciul ministerial unde am fost distribuit și am depus dosarul. Evident, pe lângă dosar mereu se mai așază ceva, pentru a-l ajuta să se ...remarce, să sară din stivă, să se apropie de biroul decidentului.

Au trecut două săptămâni, iar răspunsul habar nu avea să vină. Nici eu nu puteam să aștept pentru că-n biroul unde stăteam și în toată instituția adunam apa cu gălețile la fiecare firicel de ploaie.

M-am dus iarăși la împărăție, la același departament. Doamna cu care antamasem discuția  nu era. Am cerut un număr de telefon colocatarilor. Nimic. Era șefa. Cum puteau să-mi dea numărul șefei?! Nici numărul nu mi-l dădea, dar nici programul nu voiau să mi-l comunice. M-am înarmat cu răbdare și m-am așezat santinelă la ușă. Evident, nu păzeam pe cine intra, ci voiam să fiu văzut că sunt, că insist, că nu mă las. Nu vă imaginați că am impresionat prea tare, însă cam după trei oare, a venit șefa.

S-a scuzat că a avut o treabă de importantă de rezolvat pentru minister, deși hainele încă mai miroseau a borș proaspăt luat de foc. Oricum, directoarea nu se străduise prea tare să delimiteze celor două spații, cel public de cel privat, după cum îi era ținuta.

Am intrat, i-am amintit că sunt de la Buzău și că am un dosar depus și că ...mi-a promis că se va rezolva ...

M-a privit, a gândit și de pe un birou pe care stăteau în stive documente, unele împănate cu resturi de mâncare, a încercat să scoată ceva. Nu a mers. Nu-l găsea. M-am oferit repede să-l refac. Am sunat secretara și prin fax mi-a retrimis tot conținutul. Am fost repede să cumpăr un dosar de plastic și l-am redepus cu pompă, dar și cu ...dar, că știți cum e cu funcționarul care nu este uns...scârțâie.

Au mai trecut cam trei săptămâni și ... nimic. Am plecat iar la Minister. Am intrat sfios. Aveam inima strânsă. Mergeam în orb. Soarta însă mi-a fost bună. Doamna avea geanta pe birou. Nu era, însă avea geanta pe birou. Am răsuflat ușurat. M-am plasat la ușa biroului fără să mai cer detalii. Chiar am avut noroc. Nu a durat o oră și a venit cu niște sacoșe din piață. Am sărit să deschid ușa și să-i iau din povară, iar lângă ce avea am mai pus și eu ceva. Doar era salvatoarea mea, nu?!

- Sunteți de la Brașov! Aveți un dosar ...

-De la Buzău!

- Exact! Buzău! O clădire! Da, îmi amintesc! Oare ce culoare are dosarul? a început să scotocească iarăși prin stivă.

- Nu e roșu, oricum! am glumit eu. Nu mă prinde culoarea! ceea ce nu este tocmai o glumă.

L-a căutat. A dat tot peste cap. Nimic! Am sărit iarăși în ajutor și am repetat ritualul depunerii, cu toate etapele de la sunat secretara la cumpărat dosar. L-am luat alb pentru că nici alte culori nu măr prindeau bine.

După încă ceva vreme de așteptare fără rezultat, m-am înarmat iarăși cu ceva pentru ... suport și am plecat la București. Acum mergeam la sigur așa că am plasat ce aveam pe masă. Pentru a ne putea vedea, doamna fiind politicoasă a luat sacoșa și a așezat-o sub masă. Apoi mi-a comunicat că sunt pe drumul cel bun, că are dosarul dar că ... nu este de competența dânsei ...

- Fără supărare, aș avea nevoie de cadoul pe care tocmai vi l-am dat. Îmi e teamă că la biroul unde mă trimiteți dosarul nu stă în picioare fără proptea ...

În cele din urmă, după zece luni ordinul de ministru a fost semnat. E drept, cam de cinci ori s-a schimbat secretarul general adjunct, iar când aveam și semnătura lui și a tuturor celorlalți până la ministru, a căzut guvernul, dar am izbutit.

Evident, mica istoriară este o fabulație. În România nu există asemenea slujitori ai statului, după cum știți, iar sistemul funcționează fără sincope. Și dacă s-ar fi întâmplat așa cum v-am povestit, ar fi fost un caz unic în istoria patriei noastre.

Paul Negoiță

https://paulnegoita.ro/2022/08/21/intalnire-cu-o-ministeriabila/

Citiți mai departe »

De la Jidvei la Blandiana

 Nu e momentul plimbărilor. Prea aglomerat peste tot. Cu toate acestea, am onorat o invitație mai veche. Am mers în zona Alba timp de trei zile, iar de când m-am întors acasă tot fac socoteala locurilor pe care le-am umblat.

Scopul a fost o degustare la Jidvei. Mi-a plăcut, și când spun mi-a plăcut nu mă refer strict la buchetul de vinuri sau din vinuri, ci la atmosfera construită în jurul a ceea ce până nu de mult era doar o activitate agricolă.

Ce să mai spun de Alba sau de Blaj?!  Alba Iulia a trecut peste nevoia de conservare și a integrat modernul într-o istorie plină de sens pentru noi, românii. Blajul, oraș episcopal, a stat cuminte.  Își petrece vremea candid. Flori, curat, îl mai caută încă pe Micu-Klein. Istorie, libertate, confuzie religioasă, calitate umană. Blaj.

Blaj, Alba Iulia, Blandiana, ce nume frumoase de localități. Nu am înnoptat în cele trei, ci foarte aproape de apele Mureșului, la Vințu de Jos, în buza castelului Martinutzzi. Castel?! O ruină sinistră, împinsă spre ieșirea din istorie de către comuniști și lăsat să-și vadă singură de propria-i ruina de către ... democrații noștri de astăzi, care se mulțumesc să planteze o plăcuță cu mențiunea monument istoric și atât.

Dintre cele trei zile de scurtă  vacanță, ceasurile cele mai calde au fost la Blandiana. Nu pentru că am ajuns în satul de la care Ana Blandiana - scriitor bun și om rar - și-a luat numele, ci pentru că am ajuns la Iustina, Nectarie, Pavel și Agapie. Am ajuns în casă părintelui de la Blandiana. Numele? Părintele! pentru că atât de bine se identifică cu acest mod de a trăi încât nu-i poți spune altfel.

Pentru câteva ceasuri am intrat în intimitatea unei familii, pe care dacă Agârbiceanu ar fi cunoscut-o ar fi făcut-o subiect de poveste.

O tihnă plină de viață și un calm plin de vervă. Imaginați-vă patru copii, toți micuți, bucuroși de oaspeți până la Dumnezeu. Imaginați-vă un părinte care a mutat cina mare din Evanghelie dimineața și a pus pe masă tot ceea ce era mai bun și mai natural. Nimic la întâmplare, totul bine cules și cald oferit, cu dragoste.

Nu am avut Jidvei, dar un coniac natural am gustat cu toții. Dar nici masa, nici casa, nici peisajul nu au făcut din noi ceea ce au făcut cei mici.

Iustina a vrut să ne împrietenim cu cânele. Evident, el, sărmanul, nu a avut cale să iasă din ogradă. Nu am devenit prieteni, ci doar ne-am văzut, peste gard,

Nectarie traversa curtea cu pași gigantici, de uriaș, asemenea unui personaj de poveste, Pavel și-a lepădat șosetele și s-a aruncat pe toboganul amenajat în locul unde altă dată Părintele cultiva legume.

Iar Agapie ... vorbea pe limba lui. Purtat din brațe în brațe zâmbea, ca o concluzie a stării generale de ospitalitate.

Cam atât de la Blandina. Poeta și-a luat numele de la sat, de la satul de origine al mamei sale, dar nici satul nu a fost mulțumit cu numele pe care l-a avut. Până prin 1928 avea alt nume.

Locul e pitoresc, iar pe șirul apei care se grăbește să ajungă în Mureș sunt case din curtea cărora nu știi dacă satul mai are încă vigoarea tinereții. La poarta părintelui au mai bătut copii, dar mi-a fost greu să dau o vârstă satului Blandiana de azi, însă dincolo de drum și de gard, la casa Părintelui e viață, viață sănătoasă. E un rai pe care mai toți copiii de astăzi l-au pierdut.

https://paulnegoita.ro/2022/08/20/un-jidvei-la-blandiana/

Citiți mai departe »

La Oașa

 

Am auzit adesea de Mănăstirea Oașa. Ajuns în zonă era normal să trec pragul așezământului monahal, mai ales că este renumită printre tineri. Pe un drum destul de sinuos, parte din Transalpina, am ajuns la capătul barajului unde se adună apele lacului Oașa, unde se află un mic bâlci vesel.  Aici, se face un drum în stânga, un drum forestier, pe care-l parcurgi – din păcate – la concurență cu mașinile pline de trunchiuri de brazi.

Priveliștea zonei este extraordinar de frumoasă. Pădurea de brad acoperă stâncile și dă un aer minunat. Preț de câțiva kilometri, zeci de mașini – care mai de care mai … mașini -,  străbat drumul din ambele direcții. Locul de unde vin și se duc e mănăstirea Oașa.

Nu am găsit pitorescul prezentat de dronele de filmare la Oașa și nici liniștea despre care se scrie că ar fi. Agitație multă, poate și pentru că se pregăteau de hramul bisericii de lemn, Adormirea Maicii Domnului.

Da, tineret mult. Masă gratuită pentru toți. Un magazin bisericesc plin cu bijuterii livrești, dar și o atmosferă de provizorat. Chiliile sunt un fel de cabane prin care trec mii de pelerini, foarte cuviincioși, foarte tineri și mai ales forte dedicați.

În curtea aflată încă în destul deranj creat de construcțiile începute, se ridică o biserică de piatră, care are hramul Sfântul Pantelimon. Biserica are demisol, are o arhitectură interesantă, în jurul paraclisului de la demisol fiind construit un culoar circular, asemenea unei catacombe. Destul de auster este totul în acest paraclis prin are se pătrunde direct de la nivelul solului, prin lateral. Are ceva din arhitectura bazilicilor bizantine. Regăsești exteriorul bisericilor bizantine în interiorul acestui paraclis, unde zidul nu are sfinți, ci cărămidă.

Fără îndoială, bijuteria locului este biserica din lemn. Construită în stil tradițional, acoperită cu șindrilă și cu o singură turlă centrală, biserica de lemn dă căldură care lipsește din paraclisul de piatră.

Senzația de apropiere crește o dată cu intrarea în Biserică. Picturile te introduc într-un cer al sfinților locali. Am învățat pe vremea studiilor de teologice despre viața fiecărui sfânt ardelean, martir în lupta de păstrare a credinței în vremuri de prigoană. Le-am citit istoria, dar nu le-am văzut niciodată chipul. Aici, pe un galben cald, se desfășoară scene și portrete cu Ile Iorest, Vissrion Sarai, Sava Brancovici, Sofronie de la Cioara. Cred că e o mare binecuvântare să slujești printre aceste chipuri.

 

Tot în această biserică se află și portretul unui fost arhiereu, Emilian Birdaș. Emilian Birdaș a fost silit să demisioneze în 1990, iar aici îl apropie cumva de Buzău. Și la Buzău a fost o asemenea revoltă, însă Episcopul Epifanie a revenit în scaun, o dată cu patriarhul Teoctist, supus de asemenea unei perioade de retragere. Episcopul Emilian, după un timp a ocupat alte scaune arhierești – ultimul fiind cel de la Caransebeș-, însă la Alba nu s-a mai întors.

Și pentru că tot am ajuns la conexiuni cu Buzăul, ar mai fi una, Sadoveanu. Numele primei biserici construite pe Valea Frumoasei este legat de cel al scriitorului   Sadoveanu. De altfel, Mihai Sadoveanu aprecia nespus zona. Ei bine, Sadoveanu avea o casă la Neamț, lângă mănăstirea unde Episcopul Epifanie a fost stareț. Din povestirile ierarhului, Sadoveanu venea adesea la Neamț și o întâlnire la un prânz l-a făcut pe scriitorul vânător să și devoaleze modul pantagruelic de a se hrăni, devorând o rață întreagă la o masă.

Revenind din … conexiuni la Oașa, desigur, locul nu atrage întâmplător. E frumos, e viu, e tânăr. Palpită de viață și entuziasm. Nu am văzut niciodată atât de multe fețe fără riduri în preajma unei mănăstiri. Oașa e ca o tabără pentru tineret, iar tineretul se implică în toate. Tinerii sunt la pangar, tinerii fac curat, tinerii pregătesc mesele generoase pentru pelerini. E un loc de rugăciune pentru tineri, o tabără duhovnicească, pentru că, în cele din urmă, pentru viața spirituală de aici vin toți acești pelerini fragezi.

Paul Negoiță

https://paulnegoita.ro/2022/08/15/la-oasa/

Citiți mai departe »

Apa de la Nenciulești

 Mi-a atras atenția zilele trecute protestul chemarea unui locuitor al satului Nenciulești la protest. Nicu Ilie și-a chemat consătenii la protest pentru că reprezentanți ai Companiei de Apă Buzău au blocat accesul la un izvor, din care localnicii iau apă. Conform celor scrise de Nicu Ilie pe contul de Facebook, apele au fost captate de membrii ai comunității, care folosesc din secolul XIX apa de la acest ciuciur.

Compania de Apă Buzău s-a văzut cu afacerea încurcată și a aranjat blocarea accesului la apa de izvor, deși calitatea apei furnizate de către Companie e de proastă calitate. Nicu Ilie, printre altele scrie: În loc să monteze filtrul la apa de foraj  să fie bună de băut au oprit ciuciurul că este de la mă-sa din curte.

Nu știu cum s-a rezolvat problema, însă vine ca o confirmare a tezei care mă preocupă de multă vreme: pierderea accesului liber la resurse, apa fiind resursa vitală.

Pierderea accesului la apă înseamnă pierderea unei părți importante de libertate. Compania de Apă, sau indiferent cum s-ar numi furnizorul de apă, vrea să-și impună monopolul, obligând la plată cetățeanul.

Compania de Apă trebuie să existe ca oportunitate, ca ofertă publică, nu ca obligativitate. Apa este totuși de la Dumnezeu, care o revarsă și celor buni și celor răi, și nu poate deveni bun pe care îl poate deține o companie de stat și privată.

Sunt oameni care, la un moment dat, nu-și permit să plătească costul ridicat al apei. E normal să aibă posibilitatea să o folosească direct din natură.

Una dintre marile erori ale omului modern constă în renunțarea la diferite resurse naturale.

Trec prin sate și rămân uimit cum pe mare parte dintre fântâni scrie că apa nu mai este potabilă. Explicația constă în faptul că pânza freatică a fost infestată de substanțele chimice folosite în agricultură.

Ce am câștigat noi, modernii, iubitori de cantitate, dacă am otrăvit apă să facem agricultură? Ce calitate au produsele agricole, dacă la obținerea lor sunt folosite atâtea substanțe chimice încât am otrăvit apele?

Și ne mai mirăm de ce cancerul macină tot mai tare sau stresul omului care trebuie să plătească totul, inclusiv apa pe care o bea, e tot mai mare!

În concluzie, trebuie să facem tot ce ne stă în putință pentru a ne păstra sure alternative de apă și hrană. Nu e simplu, dar e vital!

Poate pare un caz izolat cazul Nenciulești. Poate pare un caz minor. Nu, nu este minor și dacă nu reacționăm la orice încercare de blocare a libertății noastre, viitorul le aparține doar lor, celor care vor să vândă ce nu este al lor!

Paul Negoiță

https://paulnegoita.ro/2022/08/07/apa-de-la-nenciulesti/

Citiți mai departe »

Bucuria unor sate triste

 Am trecut ieri prin satul copilăriei mele. Mai pe la toate porțile mașini cu numere din toată Europa. S-au întors străinii și am trecut să-i văd. Pe unii dintre ei nu i-am văzut de 20 de ani. Le-am mai văzut părinții și mai știam de la ei câte ceva despre copii lor plecați. Erau încântați că s-au realizat pe unde au ajuns, că și-au luat case, că și-au luat mașini, că au copii la școală. Erau mândri, dar mai mult consolați decât fericiți. Toți se amăgeau că se vor întoarce copii lor și-i mai ispiteau cu transmițând-le ce mai promiteau politicienii pe aici.

Nu s-au întors, iar acum le-au plecat părinții. Timpul a zburat și fiecare a crezut că-l amăgește. Nu a fost așa!

Ieri am intrat prin câteva curți. Străinii cârpeau pe ici pe colo clasele rămase goale. Se ajutau între ei, bai îi mai ajutau și pe cei rămași acasă, puțini, tot mai puțini.

Nu-și lasă casele în paragină și se mai amăgesc încă o dată că se vor întoarce. Evident, nu o vor face, chiar dacă le este dor, pentru că nu-și vor mai găsi locul.

România a ratat și ultima ocazie de a-i aduce pe câțiva înapoi, Pandemia. Nu au făcut nimic pentru cei plecați nici de data aceasta, deși țara are mare nevoie de ei.

Dacă se vor întoarce vor trăi singurătatea propriilor părinți. Copiii lor nu mai sunt români. Da, mai vorbesc românește. Dar se consideră italieni de origine română, sau englezi de origine română … Ei sunt ai altui stat, pentru că s-au născut acolo, au făcut școală acolo, trăiesc de mulți ani acolo. Pentru ei țara și satul e de neînțeles. Cât erau mici veneau cu părinții, acum se îndură cu greu să mai vină în România.

Străinii dacă nu plecau, aici nu aveau șanse. Statul nu a reușit să le ofere nimic. Ar fi fost pierduți. Și-au salvat viața peste hotare. Au salvat-o pe a lor și pe a celor din țările unde s-au așezat. Au ridicat economia de acolo, iar mai apoi le-au ridicat și demografia. Românii noștri au făcut copii pentru alte țări. Dacă la a doua generație mai țin de țara mamă a familiei lor, la următoarea generație, care se va naște în curând, vor fi definitiv ai altora. Ei nu mai au amintiri de aci, așa cum au părinții lor.

Am trecut și pe la cimitir. Lumini multe ca la o sărbătoare a morților. August devine pe an ce trece o sărbătoare a părinților care au murit în timp ce copiii lor munceau departe da casă, ai părinților morți de bătrânețe și de dor.

Nu aș vrea să fiu patetic, însă situația în sine este una sensibilă. Românii au plecat să muncească în afară de nevoie, însă doar ei știu ce le stă pe suflete …

Cât îi va ține forța vor reveni, măcar în august. Vor reveni … până vor obosi. Ce folos că acum au satele asfalt și apă …dacă pentru ei nu s-a putut nimic…

Anul aceasta a fost marea întoarcere după Pandemie. O întoarcere care a dat viață satului. Au trecut din nou prin curți de la unii la alții, s-au văzut unii pe alții, venind fiecare de peste mări și țări. Au bucurat satul.

Dar bucuria este de scurtă durată …  Rămâne realitatea crudă: suntem un popor rămas al nimănui, un popor de emigranți  economici, un popor care a căzut într-o perioadă istorică tristă.

Cum ar fi arătat țara dacă toate aceste minți și brațe ar fi lucrat aici? Au dovedit în alte țări că pot. Se vede după evoluția lor profesională și financiară. Au luat-o acolo de la 0 și tot s-au descurcat. Aici ar fi avut casă, părinți, un început. Dar țara nu le-a dat nici măcar o șansă. Așa că …muncesc pentru altă țară și-și dau urmașii altor state, în România râmând-le doar amintirile, mormintele părinților și câte o casă ce se va topi după câțiva ani de singurătate.

https://paulnegoita.ro/2022/08/05/bucuria-unor-sate-triste/

Citiți mai departe »

Unde duce lipsa educației politice

PSD -ul s-a bazat mereu pe electoratul format din ceea ce în trecut s-ar fi chemat clasa muncitoare. Melancolici și în așteptarea unui stat izbăvitor, mulți români care o duc greu au votat PSD -ul. Au votat PSD -ul și greul s-a transformat în mai greu. Cu toate acestea, au continuat să se amăgească.

Nu cred că există un partid care să manifeste un dispreț mai mare pentru votanții lui cum este PSD – ul.

E ca într-o familie unde soțul de câte ori ajunge acasă își bate soția, dar soția speră că până la urmă  se va schimba. Evident, nu se va schimba niciodată, pentru că năravul din fire nu are lecuire. Așa este și relația PSD – lui cu votanții lui. Cu cât îi dau mai multă putere, cu atât își trăsnește mai tare electoratul.

Politicienii PSD nu se mai sfiesc să epateze cu luxul dezvoltat pe banii statului și nu se jenează să-și acorde privilegii de tot felul, în timp ce votanții lor, abia o duc după o zi pe alta. Dar uniunea continuă, de parcă ar avea interese comune.

Evident, oamenii nu au vină. Sunt conectați la televizorul plătit de PSD, unde maeștrii în manipulare îi țin captivi cu minciuni politice, plătite tot munca și banii lor, a celor care o duc greu. Întrebarea care se pune e simpla: cum se poate rupe lanțul acestei uniuni nefericite între partidul care-i minte și electoratul care-l susține, spre propria distrugere.

În fine, PSD -ul actual nu a făcut nimic pentru angajați. A mărit fiscalitatea care oricum foarte mare, comparativ cu alte state europene. Munca și dreptul de a munci la noi costă mult.

Se bate cu pumnul în piept că va impozita multinaționalele și, în cele din urmă, impozitează tot munca.

După creșterea impozitelor pe proprietate cei care vor fi afectați mai mult sunt tot cei care muncesc din greu. Le mai răpește o parte din venit, pentru a-l pune în buzunarul marii corupții de partid și de stat.

Votanții trebuie să muncească să țină o clasă politică mare, grea, cu nevoii multe, cu privilegii regești, cu viață de nababi. Și, cu toate acestea, continuă creadă în lacrimile de crocodil ale celor care le spun că guvernează în binele lor. 

https://paulnegoita.ro/2022/08/05/un-electorat-masochist/

Citiți mai departe »

De ce nu este obligatoriu Bacalaureatul în învățământul sanitar?

 

La prezentarea ofertei educaționale a Școlii Sanitare din cadrul Colegiului Nicolae Paulescu am tot citit mesaje de uimire despre faptul că sunt primiți cei fără Bacalaureat. Da, pot frecventa școala absolvenți de liceu care, din diferite motive, nu au diplomă de bacalaureat. Cunosc persoane care nu pentru că-s proști nu au luat Bacalaureatul, ci pentru că au fost în licee sau clase slabe, ori au fost repartizați la profiluri pentru care nu erau pregătiți la clasa a VII -a.

După ce încep studiile la școală nimeni, dar absolut nimeni nu e interesat dacă cineva are Bacalaureat dat sau nu. Pur și simplu lipsa acestui examen nu se simte pentru că Școala Sanitară este o școală tehnică, unde deprinzi o meserie și-și formezi o conduită.

Desigur, cine are Bacalaureatul este de admirat. Arte mai multe oportunități spre mediul universitar, deși, din punctul meu de vedere, e bine să știi o meserie, iar Școala Sanitară te învață o meserie, o meserie mereu căutată.

Surprinderea mea vine și din faptul că am ajuns o țară condusă de analfabeți cu Bacalaureat și studii multe și nu ne revoltă când îi vedem în locuri în care chiar ar trebuie să ne reprezinte elite, dar suntem de-a dreptul uimiți că o persoană dorește să urmeze o meserie și ar trebuie să i se ceară studii înalte.

La Școala Sanitară am avut absolvenți de două facultăți care și-au găsit drumul abia după ce au urmat cursuri la care nu era nevoie nici măcar de Bacalaureat. Evident, experiența universitară i-a ajutat, însă nu respectivele studii.

Pentru mine este inadmisibil să ajungă la conducerea țării oameni inculți, pentru că ei vor trage după ei doar asemenea personaje, distrugând statul.

O meserie însă e bine să învețe oricine, fără a le cere să îndeplinească condiții irelevante.

La Școala Sanitară, atâta vreme cât legea permite, sunt bine primiți toți cei care-și doresc. Nu facem ierarhii valorice după un sistem de susținere a Bacalaureatului irelevant pentru cei care vor să devină asistenți medicali.

Am avut elevi buni, care au carieră bună, fără să știm măcar dacă au luat sau nu Bacalaureatul.

Datoria noastră este să-i formăm, nu să le inventăm piedici, mai ales că avem atâta nevoie de asistenți medicali. Fără ei suntem o societate în mare criză!

Paul Negoiță

https://paulnegoita.ro/2022/08/01/de-ce-nu-are-relevanta-bacalaureatul-in-invatamantul-sanitar/

 

Citiți mai departe »