Un misionar al echilibrului

 Citeam ieri că se împlinesc 13 ani de la moartea părintelui Teofil Pîrîianu. Timpul zboară. Cu toate acestea, Părintele Teofil Pârâian  mi-a lăsat amintiri ale unor momente pe care parcă le-am trăit ieri.

L-am văzut slujind, l-am auzit vorbind, l-am citit, încercând să prind ceva din finețea sa intelectuală și să transmit mai departe, celor care așteaptă predica duminicală.

Era orb din naștere, dar, cum am spune în limbaj laic ...le vedea! Slujea cu grație, vorbea rafinat, gândea curat, sfătuia înțelept.

Prima dată l-am ascultat într-o conferință pe vremea când eram elev la Seminarul Teologic.

Orice elev de seminar are frământările lui spirituale. La câteva găsește răspuns, la altele caută în zadar, pentru că răspunsul nu-i e necesar, iar la unele întrebări îi este teamă să aibă răspuns. Lupta fiecăruia sine, nu?! În definitiv aceasta este adevărata și cea mai grea luptă. Cu ceilalți e mai simplu, dar cu tine ....

Ei bine, acest călugăr, nevăzător din naștere a răspuns întrebărilor într-un mod magistral, adică ... simplu, clar, echilibrat, fără emfază, fără superioritatea unui om care a învins în lupta cu întunericul, fără să aibă vedere fizică.

Părintele Teofil Pârâianu a fost un misionar al echilibrului. Îmi amintesc că un coleg a întrebat ce ar trebui să facă să nu-l mai ia somnul în timpul rugăciunii.

Dragă - a răspuns părintele cu acel accent ardelenesc, în care cuvintele sunt mai rotunde și mai pline - întrebarea aceasta mi-au pus-o și frați de la Sâmbăta. Îți spun ție ce le-am spus și lor: când mi-e somn  eu mă culc, iar după șase ore de odihnă, diavolul nu îndrăznește să mai vină să mă tragă la somn!

Evident, răspunsul a avut umor. A avut umor și echilibru. Dacă ar fi accentuat influență forțelor înrobitoare ale răului asupra voinței, ar fi împins la extreme viața unor tineri care-și căutau drumul, drum anevoios, drum în care ai energie infinit mai multă decât înțelepciune și pricepere.

Ce faci, te face! mai spunea Părintele. Și îmi mai amintesc o zicere sănătoasă: Dacă vrei să-ți faci rânduială în viață trebuie să-ți faci mai întâi rânduială în minte. 

Așadar, în amintirea Părintelui, spor la rânduială!

 

Citiți mai departe »

Acordurile fine ale Simfoniei

 Unul dintre subiectele care au născut dezbateri istorice este relația dintre Biserică și Stat. Texte de tot felul – inclusiv texte de lege – vor să clarifice o relație care există prin însăși faptul că cetățeanul este în același timp și parte a ambelor entități.

În formularea doctrinară a relației dintre Biserică și Stat se invocă adesea modelul simfonic din primul mileniu creștin. Dar iată cum funcționa acesta uneori:

În anul 390 a mers, împreună cu armata, la Tesalonic, împăratul Teodosie. Pe vremea aceea, oamenii aveau mai mult curaj decât astăzi și s-au revoltat împotriva împăratului și a însoțitorilor pentru că i-au obligat pe localnici să-i cazeze pe soldați, ceea ce crea un disconfort, evident.

Teodosie i-a pedepsit destul de sever pe tesaloniceni. Au pierit atunci câteva sute de tesaloniceni, pe care împăratul și-a vărsat mânia, când se aflau pe hipodrom, la o cursă de cai.

După Tesalonic, Teodosie și-a continuat deplasarea spre vest și a ajuns la Milano, unde se aștepta să fie primit de către episcopul locului, în virtutea … Simfoniei.

Ambrozie, episcopul de Milan, nu l-a primit pe împărat la Împărtășanie, așa cum se proceda, după tradiție. Auzise despre isprava de la Tesalonic și i-a dat canon de pocăință.

Interdicția a durat până când i-a fost trezită conștiința împăratului, iar în locul faptelor rele a aprobat o lege care prevedea că o persoană, care era condamnată la moarte și la confiscarea averii, pentru anumite delicte, să nu fie executată mai devreme de 30 de zile, timp în care își putea demonstra nevinovăția.

Episcopul Ambrozie nu putea aduce reparații la ceea ce se întâmplase la Tesalonic, dar a schimbat soarta multor condamnați din viitor.

Așa funcționa Simfonia în Bizanț!

 

Paul Negoiță

https://paulnegoita.ro/2022/10/30/acordurile-fine-ale-simfoniei/

Citiți mai departe »

Lansarea Monografiei Comunii Scorțoasa

 Astăzi, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Ciprian, la Biserica din Scorțoasa, a fost lansată Monografia Comunei Scorțoasa, scrisă de domnul Profesor Ovidiu Ionescu și apărută la Editura Omega.

După o muncă de peste 10 ani, care a presupus documentare în Arhivele Naționale, profesorul Ovidiu Ionescu a dat tiparului prima variantă a lucrării.

După cum mărturisea, ispita de a renunța l-a încercat adesea, mai ales în ultimul an. Adevărul este că elaborarea monografiilor cere nervi de oțel și investiții de timp, bani și organizare.

În cele din urmă, lucrarea a apărut și a fost lansată datorită amabilității părintelui Mihalcea, parohul Bisericii din Scorțoasa, î n prezența unui auditoriu numeros și de foarte bună calitate.

https://youtu.be/zYfu27eofQ8

Citiți mai departe »

Auzea și ... nu prea părintele Slevoacă

 

Una dintre personalitățile buzoiene intrate sub umbra uitării este părintele Ștefan Slevoacă. Părintele Slovacă a fost un predicator. M-am ocupat să-i apară cărțile de predici, iar până în 1990 era muncă grea să treacă o carte de cenzură și mai ales că obții aprobare pentru materia primă necesară.

La Buzău au apărut atunci câteva cărți bune. Episcopul Epifanie își dorea un doctorat în istorie bisericească și adunase în jurul său câțiva preoți care scriau, printre care și Gabriel Cocora și Horia Constantinescu, dedicați studiilor de istorie.

Părintele Slevoacă mai servea ca prefațator. Fost cadru didactic universitar, fost preot în America, om cu o biografie interesantă, care merită scrisă, era valorizat pentru condeiul său.

Apărea cartea părintelui Horia Constantinescu despre bisericile de lemn și Preasfințitul Epifanie l-a invitat să scrie prefața. A scris-o dar ....ierarhul a considerat că îi lipsește ceva. Ca om preocupat de istorie, ar fi vrută să fie mai amplă prefață, cu mai multe referiri și la dânsul. În fapt, menționarea ierarhului în termeni doxologici ținea de protocol. L-a luat pe departe ierarhul, i-a dat exemple, părintele Slevoacă nu auzea. În cele din urmă, pentru a curma discuția la care asistam, a răspuns scurt: eu atâta scriu.

Da, pe vremea aceea auzea părintele Slevoacă. Undeva, la bătrânețe și-a pierdut auzul. De fapt, sub semnul auzului pierdut i-a stat întreaga viață. Pasionat de alpinism, părintele Slevoacă a plecat într-o drumeție și a fost prins de o ploaie puternică. Era împreună cu fiica dânsului care a răcit și a rămas fără auz. Și-a părăsit catedra universitară și a plecat preot misionar în America. Voia să-și trateze fata. A fost preot, dar și lucrător la o fabrică de lădițe, pentru a supraviețui. Din păcate, pierderea auzului fiicei a fost ireversibil. S-a mutat la Buzău, iar fiica a fost director la Școala Specială. A murit între timp.

Mi-am amintit acest episod răsfoind cartea părintelui Horia. Nici nu a vrut să audă mai mult părintele Slevoacă, om cu un spirit liber, pensionar american aici, la Buzău, în vremuri comuniste și bun orator, fost profesor de Omiletică. Predicile și scrisul său au fost influențate de spiritul predicatorial american, cărțile fiind exemple concrete de aplicare a învățăturii domnului Iisus în viața concretă. Liber fiind, a spus nu, ceea ce doar cineva care a experimentat libertatea, își putea permite în acele vremuri să facă.

A se vedea un material de prezentare despre părintele Ștefan Slevoacă în materialul de mai jos:

https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/parintele-profesor-stefan-slevoaca-un-model-de-predicator-din-secolul-trecut-33111.html

Iulian Negoiță

https://parintelenegoita.ro/auzea-si-nu-prea-parintele-slevoaca/

Citiți mai departe »

Fatalitatea facturilor

 Facturi, facturi, facturi! Dar unde sunt facturile? Facturile sunt ghilotine. Nu vin cu lunile. Plâng românii după ele până vin, iar când ajung îngheață sângele în ei.

Românii plătesc o clasă politică gigantică. Plătesc tot felul de instituții care ar trebui să-i protejeze. Fatalmente-te însă, nu-i apără nimeni.

Toți cei plătiți spun că se lucrează, că se calculează, că se analizează, că se votează. La final, nu se întâmplă nimic.

Vine factura și începe nebunia, pentru că românul se confruntă cu absurdul. Facturile sunt de fapt executări silite. Nu au cum să nu le plătească, pentru că trebuie să trăiască la nivelul condițiilor societății actuale. Pe de alte parte nu știu de ce plătesc cât plătesc și nimeni nu-i lămurește. Nu o fac companiile - printre care sunt și companii de stat -, însă nu-i ajută nici instituțiile statului, datoare și plătite să intervină.

Factura a devenit o fatalitate. Nu știi când vine, nu știi cum vine, nu știi ce măsoară exact, dar vine , vine și omoară zile și speranțe.

Își drămuiesc românii banii, dar o factură la energie ajunge să-i dezechilibreze și să-i oblige să rupă de la gura copiilor ca să hrănească bugetul companiilor, pentru că au consumat cu câteva becuri, un frigider, o mașină de spălat, poate un televizor și un computer.

În tot acest timp clasa politică doarme, televiziunile dezbat despre Visarion Alexa, iar românii tremură de spaima imprevizibilului.

Avem contuare, trăim în societatea controlului, a sistemelor informatice și, cu toate acestea, plătim și habar nu avem cum s-a calculat ceea ce plătim, iar nebunia nu e de o zi, nu de o lună, ci de mai bine de jumătate de an și totul continuă să se întâmple în mod fatal de parcă e un cataclism natural și nu o situație creată de un grup ticălos, făcut din politicieni și oameni de afaceri care ar trebuie opriți de cei plătiți de români să-i apere și să-i reprezinte.

Iulius Paul Negoiță

paulnegoita.ro

Citiți mai departe »