Astăzi a fost duminica în care am citit din Evanghelie despre minunea vindecării de către Iisus a unei femei gârbove.
Era sâmbătă, iar conform legii evreilor nu se lucra, dar dragostea lui Iisus pentru cel aflat în suferință a produs efecte. Și-a pus mâinile peste femeia aceea încovoiată ca o virgulă și i-a dat puterea să vadă, nu doar pământul, ci și cerul.
S-au sesizat birocrații timpului, fariseii. Au început să-l judece pe Iisus, motivând că nu se cuvenea să vindece în ziua de sâmbătă. Doar era o zi nelucrătoare, nu? Femeia ar fi putut să rămână „covrig” până a doua zi, sau poate până când...
Domnul Iisus a avut un schimb de replici cu fariseii. Le-a atins acolo unde îi durea cel mai tare: la... ipocrizie. Le-a spus că sunt lucruri necesare care se fac oricând, cum ar fi hrana sau adăparea unui asin. Un om nu valora mai mult decât un asin?
[caption id="attachment_13089" align="alignnone" width="803"]
Fariseul și femeia gârbovă[/caption]
Evident, fariseii l-au contrazis. Ei păstraseră legea cu strictețe și, după interpretarea lor, Iisus călcase rău pe lege. Ei, birocrații timpului lor – oameni religioși până la asfixierea celor din jur, care trebuiau să-i vadă cât de practicanți erau – au pronunțat verdictul de vinovăție pentru Făcătorul de bine. Păi, dacă tot poți face un bine, de ce să-l faci? gândeau ei.
După legea și interpretarea lor, aveau dreptate. Legea chiar așa spunea. Dar aici nu era vorba doar despre lege. Legea lor era stearpă. Nu mai avea nimic uman și nici divin în ea. Legea sabatului fusese dată pentru binele omului, care nu s-ar fi oprit din muncă niciodată. Era spre binele omului, nu spre răul unui bolnav. Cum s-ar fi putut Iisus opri să facă bine, împiedicându-se de un text care nu rodea, ci ucidea? Pentru femeia gârbovă, aplicarea legii așa cum voiau fariseii ar fi fost moartea ultimei speranțe. Ea venise la sinagogă să se întâlnească sâmbăta aceea cu Dumnezeu, iar Fiul lui, după pretențiile fariseilor, ar fi trebuit să-i spună... „mamaie, te pot vindeca, dar ai greșit ziua. În numele lui Dumnezeu, rămâi așa cum ești, că mă acuză fariseii că încalc legea”.
Iisus a vindecat-o pentru că legea iubirii aproapelui este adevărata lege! Legea lor nu valora nimic atâta vreme cât oprea facerea unui bine. Vedeți, birocrații de azi au și ei temei biblic. Au năravuri care se trag de la farisei.
Alături de credința și bucuria minunii trăite astăzi, pentru vindecarea femeii gârbove, mi-au mai stat în minte și în suflet câteva gânduri.
De ce să nu faci ce ai de făcut, dacă poți? De ce să nu faci bine, dacă ai acest privilegiu să fii în poziția de a-l face?
Am ajuns să trăim o viață de... ghișeu. Ne rotim în fața și în spatele puterii de a rezolva problemele celor de lângă noi și ajungem să nu o mai facem nici măcar atunci când suntem plătiți. Găsim mereu legea care încurcă, care blochează. Iar atunci când ni se reproșează absurdul celor afirmate, asemenea fariseilor, iese din noi balaurul vanității și vrem să-l zdrobim pe cel ce ne cere ceva.
Nu peste mult timp, roata se învârte, fie ea și pătrată. Atunci ne izbim exact de același refuz. Trăim angoase, ne enervăm, suferim, judecăm. Atunci nu ne mai convine. Dar nu ne luăm lecția și, când revenim în poziție de putere, repetăm... aplicarea legii asemenea fariseilor.
Și uite așa, ne risipim viața unii altora, ajungem la bătrânețe hărțuiți unii de alții, nefericiți, cu o grămadă de probleme nerezolvate. Nimic nu mă impresionează mai tare decât să văd oameni în vârstă care sunt ținuți pe la ghișee, pentru lucruri pe care ei nu le mai înțeleg, pentru că în lumea în care au evoluat era totul altfel. Îi văd frecându-și nesiguri mâinile și comentând, lăsându-ți senzația că trebuie să-ți ții energia pentru a pricepe ce mai au de făcut.
De la birocrația seacă se nasc conflicte, frustrări, ură. Nu am fost nici eu lipsit de absurdul legilor aplicate ca în sâmbăta femeii gârbove. Și dacă am contestat sau protestat, în loc de soluție mi-a fost aruncat argumentul suprem al funcționarului rău-voitor: „Mai ești și preot!” De parcă atunci când nu am fost rezolvat nu eram tot preot.
Și toate acestea nu ar fi așa dacă ar exista bună-voință între noi, dacă ne-am respecta timpul și viața unii altora, dacă ne-am gândi că suntem fii ai lui Dumnezeu cu toții, dacă am înțelege că indiferent unde suntem, cât de sus sau de jos suntem, trebuie să trăim împreună, să ne purtăm sarcinile unii altora, chiar să ne iubim în numele iubirii lui Dumnezeu.
Ne plângem de nedreptățile lumii, dar lumea suntem noi, iar fiecare invocare a sabatului în fața unei minuni e o blasfemie împotriva normalității și a sensului vieții. Ne-a făcut Dumnezeu diferiți și complementari, ca să ne ajutăm, nu să fim frâne și piedici în drumul semenilor.
Așadar, să medităm la ce s-a întâmplat în acea sâmbătă minunată. Pentru unii dintre noi, fiecare zi este o asemenea sâmbătă, iar în loc de o soluție simplă pentru a mulțumi pe cel de lângă noi, ridicăm zeci de ziduri ca să-l ținem departe. Și el țipă de acolo, îl doare, iar noi continuăm să fim niște farisei care, sub pretextul legii, ne hrănim egoismul și ne dovedim inumani.
Poate că nu facem așa, însă, dacă tot am gândit cele de mai sus, m-am gândit să le scriu, cu speranța că putem face lumea în care trăim mai bună. Dacă fiecare face un bine celui de lângă el, binele devine norma generală a vieții. Altfel, ne cocoșăm unii pe alții cu sarcini care ne mănâncă inutil viața.
