Dumnezeu, mai aproape decât cerul - un gând de 1 Ianuarie

 


Sfântul Vasile cel Mare rămâne, peste veacuri, o conștiință vie care ne corectează una dintre cele mai frecvente erori ale omului religios: aceea de a-L căuta pe Dumnezeu prea sus, prea departe, prea abstract, când El este, de fapt, surprinzător de aproape.

Avem reflexul de a ne ridica privirea spre cer atunci când Îl căutăm pe Dumnezeu. Așteptăm semne, intervenții vizibile, răspunsuri care să vină de sus, într-o formă limpede și incontestabilă. Cerul ni se pare spațiul firesc al divinității, iar pământul – prea comun, prea încărcat de slăbiciuni omenești pentru a putea deveni loc de întâlnire cu Dumnezeu. Și totuși, această privire mereu orientată în sus riscă să ne îndepărteze tocmai de locul unde El Se lasă cel mai ușor aflat.
Viața Sfântului Vasile este o demonstrație limpede a acestui adevăr. Provenit dintr-o familie numeroasă și credincioasă, a beneficiat de cea mai înaltă educație a timpului său. A studiat cu profesori străluciți, a cunoscut cultura, știința și prestigiul intelectual. A legat prietenii alese, a gustat recunoașterea publică și respectul lumii. Și totuși, în ciuda tuturor acestor împliniri, nu a găsit sensul ultim al vieții.
L-a căutat pe Dumnezeu în retragere și liniște, în rugăciune și singurătate. A citit, a scris, a meditat. Și L-a găsit. Dar adevărata descoperire a lui Vasile nu a fost doar una interioară. A fost o revelație care a cerut imediat să fie trăită. Pentru el, Dumnezeu nu putea rămâne o experiență personală, izolată, ci trebuia să devină prezență lucrătoare în lume.
De aceea, după întâlnirea cu Dumnezeu, Vasile nu s-a rupt de oameni, ci s-a apropiat și mai mult de ei. A înțeles că Dumnezeu nu este doar Cel spre care ne rugăm, ci și Cel pe care îl întâlnim zilnic, sub chipul celui de lângă noi. În bolnav, în sărac, în cel abandonat, în cel lipsit de apărare. Acolo a ales să-L slujească.
Întemeierea bolnițelor, organizarea ajutorării celor nevoiași, grija pentru cei marginalizați nu au fost pentru el simple acte filantropice, ci forme concrete de teologie. Vasile a arătat că adevărata credință nu se măsoară doar în cuvinte sau idei înalte, ci în capacitatea de a transforma iubirea în faptă. El a coborât teologia din cerul conceptelor în viața reală, acolo unde omul suferă și speră.
Privind astfel, înțelegem cât de ușor ne putem înșela. Uneori ne uităm prea mult la cer, așteptând ca Dumnezeu să vină spre noi, când El ne iese deja în întâmpinare, prin oamenii pe lângă care trecem zilnic. E mai simplu să vorbim despre un Dumnezeu îndepărtat decât să-L recunoaștem în cel care ne cere răbdare, timp, iertare sau compasiune.
Lecția Sfântului Vasile rămâne una tulburător de actuală: ne uităm la cer ca să-L căutăm pe Dumnezeu, iar El este lângă noi. Îl aflăm nu fugind din lume, ci asumându-ne responsabilitatea față de ea. Nu izolându-ne de oameni, ci apropiindu-ne de ei. Dumnezeu nu este doar Cel de sus, ci Cel prezent, discret, în viața de fiecare zi.
Adevărata înălțare începe, paradoxal, prin coborâre: din cerul așteptărilor abstracte în concretul iubirii. Acolo, lângă noi, Dumnezeu așteaptă să fie recunoscut.

sursa: paulnegoita.ro
 Preot Prof. Dr. Iulius Paul Negoiță




Citiți mai departe »

Lecția de viața a stupului meu

 

opy Li


Una dintre lecțiile de viață cele mai dureroase mi-a fost dată de un stup de albine.

L-am luat cu mine la București și l-am iubit. Mi-am asumat responsabilitatea ocrotirii lui. Am făcut un adevărat jurământ interior pentru niște ființe fantastice, care m-au bucurat și mi-au oferit produse minunate, printre care și o savuroasă miere de busuioc.

Totul mergea bine, însă vacanța mi-a schimbat programul. Veneam ritmic, dar legătura mea cu albinuțele se pare că a fost afectată de perioada absențelor mele. Stupul funcționa bine, organizat, așa cum societățile omenești nu pot fi.

Totuși, prin septembrie, ceva se întâmpla cu stupul. Mișcare puțină la urdiniș, deși în jurul stupului albinuțele obosite de viață nu erau prea multe. L-am desfăcut. Era în interior totul ca după un cataclism natural.

Cum apicultura presupune să ai mereu pe cineva mai experimentat decât tine, l-am sunat repede pe Mihai. M-am pregătit să tratez stupul și speram că albinuțele care erau în interior mă vor ajuta. Mihai mi-a spus rapid: „Alea nu sunt ale tale. A fost un furt. Ai pierdut stupul.”

Am suferit mult. Am sărbătorit nașterea primei regine la București. Am botezat-o Aurica. Am avut grijă de stupul nostru, amplasat cu mari sacrificii. Ca să fiu sigur că le este bine, le-am lăsat mâncare din belșug, iar belșugul le-a fost fatal.

Drama și morala acestei povești abia acum încep. În stupul muribund au intrat toate vietățile pământului. Furau toți ca dintr-o casă abandonată. Nimic nu lipsea din noul ambient, iar, paradoxal, albinele care erau în stup, venite să fure, nu se luptau cu mine așa cum ar fi făcut garda de apărare din stupul meu. Erau acolo pentru a fura și nu se simțeau cu nimic responsabile să apere ceea ce a mai rămas pe rame. Parcă eram colegi de furt.

O lecție de viață dură: Ești căzut în fața societății, ești în stupul meu cel mort!

Matei Negoiță

sursa: cronicadebuzau.ro



Citiți mai departe »

Gesturi care mi-au plăcut

 


Viena este minunată oricând, dar parcă mai ales în perioada târgurilor de Crăciun. Orașul pare luat cu asalt, și totuși rămâne calm. Clădirile cu fațade impunătoare devin, paradoxal, mai accesibile când te plimbi printre căsuțele de lemn, mirosul de turtă dulce și produsele tradiționale care îmblânzesc piatra și monumentalul.
Viena se vede bine pe jos, dar și pe bicicletă. Am ales varianta pe două roți și am pornit pedalând pe străzi mai mult sau mai puțin aglomerate. La un moment dat, pe o stradă cu două benzi, linie de tramvai, mi-a alunecat sticla de apă din coș. Pentru o clipă, panica a fost acolo. Frica de claxon ne este comună tuturor.
Am urcat instinctiv pe trotuar. În același timp, ca la trecerea unei coloane oficiale, toate mașinile s-au oprit. Niciun claxon. Niciun gest de nerăbdare. Nimic. Absolut nimic.
Am coborât. Am ridicat sticla. Nimeni nu s-a mișcat. M-au așteptat să urc din nou pe biciletă și să-mi reiau traseul. Abia apoi șirul de mașini a pornit.
Ce ziceți? Nu au procedat frumos?

Dr. Matei Negoiță

Clinica Dr. Negoiță

sursa: mateinegoita.ro

Citiți mai departe »

Sfaturile Sfântului Grigorie de Nazianz către o tânără soție – pedagogia unei vieți trăite împreună

 În scrierile sale pastorale, Sfântul Grigorie de Nazianz se arată nu doar un mare teolog al Treimii, ci și un fin cunoscător al sufletului omenesc. Sfaturile adresate unei tinere soții nu sunt simple îndemnuri morale, ci o adevărată pedagogie a vieții de familie, așezată sub semnul credinței, al discernământului și al iubirii lucrătoare.
Grigorie nu începe cu reguli, ci cu ordinea inimii. Iubirea pentru Dumnezeu este temelia tuturor lucrurilor, iar din ea se naște iubirea pentru soț. Nu este vorba de o supunere pasivă, ci de o însoțire conștientă, în care femeia devine sprijin, liman și conștiință trează pentru cel de lângă ea.
Un accent esențial cade pe măsură. Tânăra soție este îndemnată să evite excesele – ale vorbirii, ale podoabelor, ale petrecerilor zgomotoase – nu din dispreț față de lume, ci din dorința de a păstra curăția interioară. Pentru Grigorie, frumusețea adevărată nu este cea care atrage privirea, ci cea care odihnește sufletul.
De o finețe aparte este sfatul legat de adevăr. Sfântul nu cere tăcere, dar nici asprime. Adevărul trebuie spus, însă spus cu grijă, cu discernământ, la timpul potrivit. Cuvântul rostit fără iubire poate răni, iar iubirea fără adevăr poate rătăci. Echilibrul dintre acestea este semnul maturității duhovnicești.
Grigorie vede căsnicia ca pe o școală a sfințeniei cotidiene. Nu marile gesturi sunt decisive, ci fidelitatea în lucrurile mici: blândețea, răbdarea, capacitatea de a ierta, puterea de a ridica atunci când celălalt cade. Femeia nu este decorul casei, ci inima ei vie.
În final, aceste sfaturi nu sunt adresate doar unei tinere soții din Antichitate, ci oricărui om care caută să-și trăiască viața cu sens. Ele ne amintesc că adevărata noblețe nu vine din statut sau aparență, ci din felul în care iubești, vorbești și porți poverile celuilalt.
Sfântul Grigorie de Nazianz nu idealizează căsnicia, dar o vede ca pe un drum posibil al mântuirii – un drum pe care credința, măsura și adevărul devin pași siguri spre împlinire.

Preot Prof. Dr. Iulius Paul Negoiță

sursa: paulnegoita.ro


Citiți mai departe »

Despre Sfântul Grigorie Teologul

 


Am citit această carte cu o plăcere liniștită, rară. Nu cu exaltare, nu cu grabă, ci cu acea stare în care simți că textul îți face bine, că nu te agresează, nu te forțează să admiri, ci te lasă să înțelegi. „Viața și moartea neînsemnată a unui om însemnat” – așa cum spune titlul – este, de fapt, o mărturie despre discreția adevăratei măreții.

Cartea curge frumos. Nimic peste măsură. Nicio frază umflată, nicio emfază inutilă. Totul este așezat, aproape smerit, ca și cum autorul ar fi știut că viața unui om cu adevărat mare nu are nevoie de ornamente. Faptele vorbesc singure. Tăcerile, poate, chiar mai mult.
Este povestea unei vieți de erou, dar nu în sensul lumesc, spectaculos. Eroul acesta a luptat în lume, cu lumea, pentru lume, dar nu ca să fie reținut de ea. A luptat pentru adevăr, pentru rânduială, pentru lumină, știind că adevărata biruință nu este succesul, ci bucuria veșniciei. O viață consumată până la capăt, fără cruțare, fără negocieri cu mediocritatea.

Moartea lui este „neînsemnată” doar pentru cei care caută zgomotul. Pentru cei care știu să privească, ea este pecetea unei vieți trăite deplin. Nu o moarte tragică, nu una teatrală, ci una firească, a celui care și-a împlinit rostul. Și tocmai de aceea, profund semnificativă.
Citind, ai senzația că te afli în fața uneia dintre cele mai clare lumini ale Ortodoxiei. O lumină care nu orbește, ci luminează. Care nu arde, ci încălzește. O lumină care nu cere nimic, dar oferă totul: sens, verticalitate, pace.
Aceasta nu este doar o carte despre un om. Este o carte despre măsura adevărată a vieții, despre ce înseamnă să fii mare fără să te crezi mare, despre cum se poate trăi în lume fără a aparține ei. O carte care se citește cu bucurie și se închide cu recunoștință.

preot prof. dr. Iulius Paul Negoiță

sursa: paulnegoita.ro 

Citiți mai departe »

Arhitectul Aurelian Mareș, un reper al comnuității buzoiene

 


Am citit cu părere de rău știrea privind demisia domnului arhitect Aurelian Mareș din Consiliul Local Municipal Buzău. Este o pierdere reală pentru viața civică a orașului nostru. Era cel mai bine pregătit consilier local. L-am admirat pentru că a candidat și nu sunt surprins că nu se leagă de un loc sau altul. Așa îl știu dintotdeauna: un om liber, ferm, sigur pe sine.

Domnul Mareș este un om valoros, muncitor și profund dedicat profesiei sale, dar mai ales un iubitor autentic al urbei noastre. De-a lungul timpului, m-a susținut și pe mine în demersuri electorale, iar această susținere nu a fost niciodată una conjuncturală sau bazată pe relații personale, ci pe convingerea sinceră că se poate face bine comunității prin oameni implicați și onești.

Este un om cu un crez puternic în bine și în corectitudine. Un om care pare veșnic tânăr: activ, plin de inițiativă, de energie și de curaj. Dincolo de rigoarea profesională, are un suflet sensibil – un om cult, un artist în adevăratul sens al cuvântului, profund religios, pentru care Biserica Banu rămâne un loc de suflet și de reculegere, iar prima săptămână din Postul Mare, una a abstinenței totale.

Multe dintre proiectele arhitectonice pe care le-am inițiat de-a lungul anilor – unele duse la bun sfârșit, altele rămase în stadiu de intenție – i-au purtat amprenta, inclusiv cel al casei în care locuim. De la dânsul am învățat enorm, atât eu, cât și echipele cu care am lucrat.

Vede Buzăul în straturi istorice. Este stăpân pe ideile sale, care sunt legate de trecutul și de prezentul urbei noastre, iar tot ceea ce lucrează se înscrie în această paradigmă.

Nu este doar arhitect. Este un om boem, care participă la fenomenul literar. Are pană de scriitor și suflet de artist. Îmi amintesc cu emoție că este autorul uneia dintre cele mai interesante coperte din portofoliul Editurii Omega – cea realizată pentru Psalmii profesorului Aurel Angel – o lucrare care trădează nu doar talent artistic, ci și profunzime spirituală.

La 84 de ani, arhitectul Aurelian Mareș continuă să lucreze, să creeze și să se implice în viața civică a orașului. Este un model de demnitate, de vitalitate și de continuitate morală într-o lume adesea grăbită să-și uite valorile. Îmi este vecin și îl admir cum, cu pas iute, se deplasează sprinten ca un tânăr pe străzile Buzăului, întotdeauna pe jos. Din câte știu, nici nu și-a dorit vreodată să aibă permis de conducere.

Cred cu tărie că un asemenea om ar merita titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Buzău. Nu ca un gest formal, ci ca o recunoaștere firească a unei vieți puse, cu competență și consecvență, în slujba comunității.

Iulius Paul Negoiță

sursa: paulnegoita.ro

Citiți mai departe »

Credința care ne ține împreună

 

De la Niceea la mărturisirea rostită astăziLa două decenii după ieșirea creștinilor din catacombe, lumea părea, în sfârșit, schimbată. Biserica ieșise la lumină, iar pe altarul împărătesc se afla acum un slujitor al lui Dumnezeu. Și totuși, liniștea nu era deplină. Rănile trecutului erau încă deschise, iar tulburarea se strecurase din nou în inima credinței.

În această lume apare Arie, un om care nu mai putea vorbi drept despre Dumnezeu. Nu pentru că nu ar fi cunoscut Scriptura, ci pentru că mintea lui se lăsase biruită de trufie. Ideile lui, desprinse de adevăr, au tulburat Biserica și au ajuns până în adâncul ei.
Patriarhul Alexandriei, bătrân și încercat, adevărat urmaș al Apostolilor, trăia drama acestei rătăciri. Într-o zi, adâncit în rugăciune pe altar, i s-a arătat Mântuitorul în chip de copil, ținând în mâini o haină ruptă. Și i-a spus: „Arie a rupt-o.” Era haina unității Bisericii.
Toate încercările de a opri rătăcirea au părut, pentru o vreme, zadarnice. Lumea sprijinea lumea, iar fiii ei păreau mai puternici decât fiii lui Dumnezeu. Dar istoria nu rămâne niciodată blocată în nedreptate. După frământări și schimbări, scaunul patriarhal al Alexandriei este ocupat de Alexandru, un om ferm, luminat și hotărât să apere adevărul.
În vremea împăratului Constantin cel Mare, ceva se schimbă decisiv. Creștinii ies din ascunzători. Rugăciunea nu mai este șoptită în peșteri, ci rostită sub cerul liber. Biserica respiră din nou. Lumea începe să se retragă din întuneric, iar credința celor care au suferit strălucește ca un mir curat.
Pentru a aduce pace și unitate, împăratul convoacă un sinod. Spre Niceea pornesc episcopi din toate colțurile lumii creștine. Nu vin cu fast, ci cu răni. Unii șchiopi, alții orbiți, toți purtând pe trup semnele persecuției. Sunt 318 părinți care se adună în tăcere și așteaptă.
Tronul este lăsat gol. Când împăratul intră, nu se așază. Stă cu capul descoperit și cere îngăduință. Tronul gol este ocupat, în chip nevăzut, de Cineva mai mare decât Constantin cel Mare.
În acea adunare se află Silvestru al Romei, Alexandru al Alexandriei și tânărul Atanasie, arhidiaconul cu mintea limpede și cuvânt de foc. Când Atanasie vorbește, Duhul Sfânt se face simțit. Toți înțeleg că nu este vorba despre o simplă dispută teologică, ci despre adevărul care ține lumea.
Și atunci, cu un singur glas, se rostește mărturisirea care va dăinui peste veacuri:
„Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute.
Și într-unul Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut…”
Această mărturisire nu a fost un text teoretic. A fost rostită de oameni care știau ce înseamnă suferința, prigoana și moartea. A fost actul prin care Biserica și-a regăsit unitatea și adevărul.
Astăzi, în anul acesta, la aproape 1700 de ani de la Sinodul de la Niceea, milioane de creștini rostesc aceleași cuvinte. Poate nu toți cunosc istoria lor, dar toți simt puterea lor. Este rugăciunea care ne adună, ne unește și ne ține în picioare.
O rostim des. Uneori prea repede. Dar ea cere atenție, liniște și cutremur. Prin această mărturisire nu doar spunem ce credem, ci ne așezăm în continuitatea unei Biserici vii, care nu a trăit din idei, ci din adevăr.
Și astfel ne rugăm:
„Părinte Sfinte, păzește-ne în numele Tău. Fă-ne una, precum Tu cu Tatăl una ești,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”

Citiți mai departe »

Hirotonia noului Mitropolit al Ankarei – un scaun episcopal reactivat după aproape un secol

 

În Duminica Sfinților Strămoși (14 decembrie 2025), la Catedrala Patriarhală „Sfântul Gheorghe” din Fanar, a avut loc hirotonia întru arhiereu a Mitropolitului ales Grigorie, noul Mitropolit al Ankarei. Evenimentul a fost prezidat de Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, și a adunat un sobor numeros de ierarhi ai Tronului Ecumenic și ai Bisericilor surori.

Un scaun apostolic cu rădăcini vechi

Mitropolia Ankarei își are originea în vechea Ancyra, important centru urban și creștin al Asiei Mici încă din primele veacuri. Episcopiatul de Ancyra este atestat timpuriu în istoria Bisericii, iar numele său rămâne legat pentru totdeauna de Sfântul Ierarh Atanasie al Ankarei, mucenic al secolului al IV-lea, și de participarea episcopilor săi la marile sinoade ale Bisericii primare.

De ce a rămas scaunul vacant

În urma schimbărilor dramatice demografice și politice din Anatolia de la începutul secolului XX – culminând cu schimbul de populație dintre Grecia și Turcia (1923) – comunitățile ortodoxe locale au fost aproape complet desființate. Ca urmare, scaunul mitropolitan al Ankarei a rămas fără ierarh rezident în anii ’30, iar viața bisericească organizată a încetat practic.

De atunci și până în prezent, timp de aproape nouă decenii, Mitropolia Ankarei a existat mai ales ca titlu istoric în cadrul Patriarhiei Ecumenice, fără păstorire efectivă, asemenea multor altor scaune din Asia Mică, păstrate din respect pentru continuitatea canonică și memoria Bisericii.

Semnificația reactivării mitropoliei

Hirotonia noului Mitropolit al Ankarei nu reprezintă doar o numire administrativă, ci un gest profund simbolic și eclezial. Patriarhia Ecumenică reafirmă astfel:

continuitatea apostolică a Bisericii în spații istorice sensibile;

responsabilitatea pastorală față de moștenirea ortodoxă a Asiei Mici;

fidelitatea față de tradiția canonică, chiar și acolo unde realitățile istorice au fost potrivnice.

Prin această rânduire, scaunul Ankarei este reactivat canonic pentru prima dată după aproape un secol, devenind un semn al memoriei vii a Bisericii și al speranței că istoria, oricât de frântă, nu este niciodată anulată.

Evenimentul desfășurat la Fanar rămâne un moment de referință pentru Ortodoxia contemporană: o întâlnire dintre trecut și prezent, dintre jertfa istoriei și chemarea la slujire.




Citiți mai departe »

Îți este frică?

 Zilele acestea mi-a fost adus un obiect care a provocat teamă unor oameni. Nu prin ceea ce este, ci prin ce li s-a spus că ar putea însemna. Reacția lor a fost umană: frica. Tocmai de aceea simt nevoia să scriu aceste rânduri, nu ca să alimentez neliniștea, ci ca să o opresc. Să arăt cât e fără sens.


Am scris studii, am citit literatură de specialitate și chiar am predat o scurtă perioadă istoria religiilor, atât în mediul universitar, cât și în forme de educație nonformală. Am studiat, așadar, nu doar credința, ci și superstiția, nu doar religia, ci și mecanismele fricii. Iar experiența aceasta îmi permite să spun limpede un lucru:
Astfel de gesturi nu au nicio putere reală.
Superstiția nu rănește prin obiecte, ci prin frică
În toate culturile studiate, de la cele arhaice până la cele moderne, superstiția funcționează la fel: prin presiune psihică. Nu printr-o forță ascunsă, nu printr-o energie misterioasă, ci prin spaima indusă.
Obiectele de acest fel nu fac nimic cu adevărat. Ele sunt menite doar să transmită un mesaj: „să te temi”. Dacă frica apare, autorul consideră că și-a atins scopul. Dacă frica dispare, gestul devine inutil.
Antropologi precum James George Frazer au arătat clar că magia și superstiția nu sunt puteri reale, ci forme primitive de gândire, bazate pe confuzia dintre simbol și realitate. Ele „funcționează” doar atât timp cât cineva crede că funcționează.

Din punct de vedere creștin, lucrurile sunt și mai limpezi
Pentru un creștin, lucrurile sunt simple:
nimeni nu poate face rău prin obiecte;
nimeni nu poate controla viața altuia prin semne sau simboluri;
nimeni nu poate trece peste ocrotirea lui Dumnezeu.
Frica nu vine de la Dumnezeu. Iar ceea ce nu vine de la Dumnezeu nu are putere asupra vieții noastre.
De ce scriu aceste rânduri?
Ca să spun limpede: nu este nimic de temut.
Superstițiile apasă pe psihic, nu pe realitate. Ele slăbesc doar atunci când sunt ignorate, nu când sunt analizate obsesiv. Pacea se păstrează prin calm, nu prin panică.
Un cuvânt final
Nimeni nu vă poate face nimic, pentru că nu sunteți singuri. Cu noi este Dumnezeu!
Nimeni nu vă poate lua liniștea fără consimțământul vostru.

Nu uitați niciodată cuvintele:

Cel ce locuiește în ajutorul Celui Preaînalt,
întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălășlui.
Va zice Domnului: Sprijinitorul meu ești și scăparea mea;
Dumnezeul meu, și voi nădăjdui spre Dânsul.
Că El te va izbăvi din cursa vânătorilor
și de cuvântul tulburător.
Nu te vei teme de frica de noapte,
de săgeata ce zboară ziua,
de lucrul ce umblă în întuneric,
de molima ce bântuie în amiaza zilei.
Cădea-vor dinspre latura ta o mie
și zece mii de-a dreapta ta,
dar de tine nu se vor apropia.
Că îngerilor Săi va porunci pentru tine
ca să te păzească în toate căile tale.
Pe mâini te vor înălța
ca nu cumva să lovești de piatră piciorul tău.
Peste aspide și vasilisc vei păși
și vei călca peste leu și peste balaur.
„Că spre Mine a nădăjduit și-l voi izbăvi pe el,
îl voi acoperi pe el, că a cunoscut numele Meu.
Striga-va către Mine și-l voi auzi pe el,
cu dânsul sunt în necaz
și-l voi scoate pe el și-l voi slăvi.”

Preot Prof. Dr. Iulius Paul Negoiță

sursa: paulnegoita.ro 

Citiți mai departe »