Biserica din Gherăseni - un centenar și jumătate

                                

        

            De strajă peste Bărăgan

                      

                        Începuturi

Sunt multe darurile pe care oamenii și le fac unii altora. Rămân însă peste timp cele făcute semenilor, din dragoste pentru Dumnezeu. Acestea se numesc biserici, iar ctitorii și ostenitorii lor sunt pomeniți în veci pentru ele.

Ca oriunde în lumea aceasta și la Gherăseni timpul a șters multe, dar nu a putut acoperi numele celui care le-a dăruit sătenilor cel mai impunător locaș de cult din zona de câmpie, Biserica Adormirea Maicii Domnului. Poate că oamenii ar fi uitat, dar Dumnezeu nu dă pieirii asemenea nume, și iată, trecut-au deja 150 de a ani de când Nicolae I Gherassy, a terminat minunata catedrală a câmpului, care străjuiește la margine de Bărăgan anii, zilele, recoltele, viețile….

„Spre a‑şi înălţa sufletul Domnului şi întru fericire Ioan S. Gerase (Gerassy),

Ca dintru profundul inimei înalţă din temelie în anul 1841 sfântul acesta şi divinul altar. Suflat‑a însă vântul distrucţiunii în tăciunele orbirii păcatului şi ardereii de tot, fu redusă în cenuşă la anul 1863.

Ca Fenice apoi din a sa cenuşă reînoitu‑s’a (ridicatu‑s‑a) spre mărirea lui Dumnezeu şi s’a restaurat de Nicolae I. Gherase (Gerassy)[1], unicul fiu al fericitului fondator. Şi se sfinţii sub patronarea şi sfinţirea Născătoarei de Dumnezeu Mariei, spre închinarea adormirei sale către viaţa din Ceruri, la anul 1868“.

Așa spune Pisania așezată deasupra Bisericii. Cuvintele ei dau mărturie despre nașterea actualei biserici parohiale din Gherăseni, așezată pe locul unde rugi fierbinți înălțau țăranii de aici mai din vechime.

Dovada existenței anterioare în acest loc a unei biserici de lemn este săpată în piatră. Câteva șiruri de litere chirilice dau mărturie: „Această sfântă şi dumnezeiască biserică ridicatu‑s’au la leat 1839, 15 gustar în zilele înălţatului Domn Alexandru Dimitrie Ghica V.V. (Voievod) şi (al) a preasfinţitului episcop al Buzăului Kir Kir Kesarie. Din temelie cu toată cheltuiala robului lui Dumnezeu Ioan Simo G(h)erase (biv vel pitar)[2] şi a soţiei sale Raluca[3] şi cu fiul lor – cu pomenirea Adormirii Maicii Domnului şi a Proorocului şi Botezătorului Ioan şi a Marelui Mucenic Gheorghe. Şi s‑au săvârşit la anul septembrie 1840“[4].

Așadar, familia Gherassy s-a îngrijit de la început să existe o biserica. Nici nu s-ar fi coagulat comunitatea fără ea. Din păcate, un vânt rău-voitor  a cărat o șindrilă aprinsă și a făcut scrum casa Domnului, în anul 1863[5].

 A rămas doar cenușa…Dar și cenușa naște atunci când oamenii îi dau suflete. Așa a făcut Nicolae Gherassy, iar biserica, precum pasărea Fenix, a renăscut și astăzi stă falnică, ocrotindu-i pe cei care i se așază sub aripă.

O însemnare făcută pe un Minei din luna aprilie, de către preotul Iordache, slujitor al bisericii în vremea aceea, redă peste veacuri cele petrecute atunci: „Să se ştie că de când s‑au aprinsu focu la curtea satului Cremenea şi a ars… şi un porumbar din… întreţinându‑se focul şi vântul foarte tare fiind, au azvârlitu şindrila tocmai la sfânta biserică şi au ars cu desăvârşire şi spre vineri dimineaţa. Am scris eu preotul Iordache, la anul 1862, martie“.

De‑a lungul timpului, biserica a suferit mai multe reparaţii minore – o parte dintre ele fiind susţinute de ctitor[6] –, fără, însă, a i se modifica stilul arhitectonic. Despre aceste reparaţii aflăm informaţii în alte două pisanii care nu se mai află pe pereţii bisericii, păstrate, totuşi, în manuscris, la părintele Ion Neamu.

Într‑una dintre ele se aminteşte faptul că, în urma cutremurelor şi a altor evenimente, lăcaşul de cult suferise avarii mari. De aceea au fost întreprinse, între anii 1953‑1958, prin strădania preoţilor şi cheltuiala enoriaşilor diferite lucrări. Cu ocazia acestor reparaţii au fost modificate ferestrele( care aveau o lărgime prea mare, 3,30 m înălţime şi 1,30 m lărgime) şi a fost refăcută pictura de pictorul Titel Benea.

O altă pisanie, care era inscripţionată pe coloana de la miazănoapte, menţiona următoarele: „Lucrările de restaurare şi înfrumuseţare ale acestui Sfânt Locaş s‑au făcut în timpul arhipăstoriei P.S.Dr. Antim Angelescu, Episcopul Buzăului, preot paroh Ion Neamu, preot împreună slujitor Gheorghe Niţu; cântăreţi Ion Anghelaghe şi Ion Pirnog; epitropi Stoica Miu şi Vasile Coman, consilieri Const. C. Cocor, Ion I. Poncea, Nae I.D. Pavel, Stroie M. Pirnog, Mihalache Spânu, Ion E. Piciu şi Ion Şt.D. Petre. Primeşte şi răsplăteşte Doamne osteneala celor ce se străduiesc pentru buna podoabă a casei Tale“.

Ultima pisanie se afla deasupra uşii de la intrare şi făcea referire la repictarea bisericii, ce s‑a desfăşurat între anii 1987‑1988.

Zidurile înconjurătoare

În trecut, biserica era împrejmuită cu un sistem de ziduri, construite în anul 1839[7]. Acestea au fost refăcute, între anii 1870‑1875, concomitent cu finisarea construcţiei lăcaşului de cult, de către acelaşi Nicolae I. Gerassy.

Aceste ziduri au fost afectate, pe deoparte pentru că nu au fost construite solid, iar pe de altă parte din cauza faptului că sătenii nu le‑au acordat importanţa cuvenită, provocând, în mare măsură, deteriorarea lor, prin escaladarea lor cu prilejul unor anumite evenimente (curtea bisericii se învecinează cu aceea a şcolii, şi copiii au sărit permanent peste zidul despărţitor, fie pentru joacă, fie pentru a pleca spre casă), prin dislocarea materialelor ce le alcătuiau, spre a le folosi pentru diferite trebuinţe gospodăreşti, mai ales în timpul războaielor.

Începutul degradării acestor împrejmuiri s‑a produs înainte şi în timpul primului război mondial. În 1938, mai erau ziduri numai pe trei laturi – nord, sud şi est –, şi acestea foarte deteriorate. Încercarea preotului Neamu, între anii 1939‑1940, de a repara porţiunile deteriorate din partea de sud, înspre şoseaua comunală, s‑a soldat cu acelaşi rezultat – ruinarea.

Astăzi, mai sunt doar resturi din aceste ziduri ce se află în curţile unor locuitori. Ele au fost distruse aproape în totalitate după anii 50[8].

Arhitectura

Biserica, ridicată în mijlocul bordeielor ţărăneşti de altă dată, are o înfăţişare monumentală şi este descrisă în toate sursele informative ca fiind „foarte frumoasă“[9]. Ea este unicat din punct de vedere arhitectonic, iar pentru a o construi, ctitorul a solicitat sfatul unor meşteri italieni. Prezenţa în preajma sfântului lăcaş a unei cruci de piatră, lucrată îngrijit, cu unele ornamente în relief, pe care scrie cu litere chirilice „Odihneşte robul lui Dumnezeu Nicolo Romeo“, vine în sprijinul tradiţiei care aminteşte de meşterii italieni.

Lăcaşul de cult se desfăşoară pe o lungime de 32 m.l., cu o suprafaţă clădită de 289 m², iar înălţimea de la sol la acoperiş este de 9 m.

Lungimea pridvorului este de 3 m, iar a Pronaosului este de 15,30 m; Naosul măsoară 6,70 m, iar Sfântul Altar 7 m. Lăţimea Pridvorului este de 3 m, a Pronaosului şi a Sfântului Altar este de 9 m, iar lăţimea Naosului este de 13,20 m. Zidurile au o grosime de 0,80 m, iar înălţimea lor, de la sol şi până la poala acoperişului, este de 9 m.

Neobişnuit de mari pentru o biserică sătească, pereţii exteriori ai lăcaşul de cult sunt de o arhitectură sobră, având o înfăţişare simplă. Pe acoperiş sunt două turle: cea a Pantocratorului, înaltă de 9 m, şi alta deasupra intrării, servind de clopotniţă, înaltă de 11 m.

Caracteristicile arhitectonice speciale sunt următoarele: la exterior se află coloane paralelipipedice, cu capiteluri în stil doric, pe care se sprijină un brâu suprapus, din care se reliefează proeminenţe. Pe acestea se sprijină poala acoperişului. La temelie era un brâu suprapus, la care s‑a renunţat din cauza faptului că favoriza apariţia igrasiei.

Stilul arhitectonic este cel bizantin. Construcţia este la exterior în formă de cruce, materialul din care este ridicată fiind cărămida, cu mortar de var şi nisip.

Lumina pătrunde în interior prin treisprezece ferestre. Opt la Pronaos, fixate câte trei de o parte şi de alta, în pereţii laterali şi două fixate în peretele din faţă, de o parte şi de alta a intrării. Două sunt fixate în sânii bisericii, de o parte şi de alta, şi trei fixate în Sfântul Altar, una în capăt şi două în părţile laterale. Ferestrele din părţile laterale şi cea din partea de răsărit au dimensiunea de 2 m lungime şi 1 m înălţime, iar cele două din faţă au dimensiunea de 1,50 m înălţime şi 0,80 m lăţime. Tot în partea dreaptă, deasupra Pridvorului mai sunt trei ferestre circulare, care corespund în cafas. Cea din mijloc are diametru de 1 m, iar cele din lateral au diametru de 0,80 m.

Cele două turle de pe acoperişul învelit pentru prima dată cu tablă în anul 1931, au o arhitectură deosebită. Turla Pantocratorului era construită de zid şi a fost înlocuită în anul 2001. Ea era susţinută de patru stâlpi masivi de piatră. Avea aceeaşi formă ca şi cea actuală: octogonală – la exterior – şi ovoidală – la interior. Dimensiunea est‑vest este de 6,70 m, iar nord‑sud este de 7,50 m. Înălţimea ei, de la acoperiş la cupolă, este de 4,15 m, iar de la cupolă până în vârful globului simbolic este de 4,50 m.

Pe fiecare dintre cele 8 laturi ale turlei se află câte o fereastră, cu dimensiunile de 2 m înălţime şi 0,80 m lăţime. Muchiile dintre laturi sunt reliefate prin coloane paralelipipedice, ca şi cele de la exteriorul pereţilor de jos, dar nedefinite ca stil arhitectonic.

Turla de deasupra intrării, folosită drept clopotniţă, este construită din zid şi se află într–o stare avansată de degradare, ce nu mai permite consolidarea. Ea este fixată, în interior, pe patru stâlpi de piatră, doi dintre ei fiind incluşi în peretele de la intrare şi doi mai în interiorul bisericii. Privită din afară, apare ca fiind clădită, direct din acoperiş, pe un postament cu patru laturi, pe o înălţime de un metru şi o lăţime de patru. Colţurile sunt retrase şi continuă construcţia turlei, pe dimensiunea de 8 laturi egale, înălţându‑se cu încă cinci metri.

Este prevăzută cu patru ferestre –ce au o înălţime de 2,60 m, iar o lăţimea de 0,80 m –, spre cele patru puncte cardinale, pentru a se putea auzi clopotul şi toaca.

Spre deosebire de turla Pantocratorului, muchiile laturilor sunt simple, şi tocmai sus, către poala acoperişului, au aplicate câte un relief în formă de coloană, nedefinite, de asemenea, din punct de vedere arhitectonic.

Acoperişul începe pe plan înclinat, tot în formă octogonală, şi are suprapus o cupolă sferică, cu un diametru de 4 m. Deasupra acesteia se mai află două sfere mai mici, însumând o înălţime de încă 6 m, de la acoperişul turlei în sus. Este, deci, cu mult mai înaltă decât turla Pantocratorului.

Pe ambele turle străjuieşte câte o cruce. Pe turla centrală crucea este din inox şi este din anul 2001, iar pe cealaltă se află înălţată crucea iniţială, din metal.

La baza turlei clopotniţă este pictată o scenă biblică (fără ca lăcaşul de cult să mai fi avut şi vreo altă pictură exterioară), însă starea ei este precară.

Intrarea în sfântul lăcaş se face printr–un pridvor – prevăzut, de jur împrejur, cu geamuri, şi pardosit cu piatră –, aşezat în partea de apus, protejând uşa de la intrare. El este construit din doi stâlpi de zid, aflaţi la o distanţă de trei metri faţă de peretele bisericii, şi este acoperit cu tablă[10]. Acoperişul este pe plan înclinat în două părţi şi se sprijină pe aceşti doi stâlpi şi pe zidul bisericii. În interior are tavan plan, care este pictat.

Odată ce ai intrat aici, privirile se opresc, inevitabil, pe uşile masive, din stejar, de la intrare. Deasupra lor, zidul este arcuit în semicerc, spaţiul fiind acoperit tot cu stejar.

Forma uşilor este simplă, lucrate din bucăţi încorsetate în rame. În mijlocul lor au aplicat câte o sculptură ce înfăţişează un cap de leu.

Tot interiorul bisericii era pardosit cu piatră, pentru ca, mai apoi, să fie turnat mozaic. În Sfântul Altar s‑au păstrat, până în anul 1999, pardoseală din piatră (pavajul era alcătuit din pătrate cu latura de 40 cm, colorate în negru şi roşu), când a fost înlocuită cu duşumea.

Caracteristice arhitecturii interioare sunt bolţile şi arcadele sprijinite pe stâlpi şi coloane, toate fiind construite din cărămidă şi var.

La intrare se află doi stâlpi masivi de piatră, pe care se sprijină clopotniţa. Forma lor este paralelipipedică, având baza de un metru, cu muchiile înfipte în interior, creând impresia că sunt patru coloane lipite între ele.

Atât între stâlpi, cât şi între stâlpi şi zid, sunt construite arcade, tot din cărămidă, arcuite în linii uşoare.

În partea stângă, în spaţiul dintre stâlp şi perete, se află o scară de lemn, în spirală, care duce la cafas şi, apoi, în clopotniţă. Cafasul corespunde cu interiorul bisericii prin spaţiul dintre cei doi stâlpi, care se pierd în bolţile de sus, spre a susţine mai departe clopotniţa, şi care sunt uniţi sub boltă printr–o arcadă.

De o parte şi de alta pe pereţii Pronaosului sunt câte trei coloane cilindrice, care se înalţă până la bolţi, având capiteluri în stil doric. Acestea se unesc între ele, în partea de sus, atât lateral cât şi perpendicular, prin arcade puternice de cărămidă, care, la rândul lor, susţin bolţile uşor ondulate. Se deosebesc de cele de la intrare prin faptul că acestea sunt mult mai mari, cu deschidere spre toată lăţimea bisericii şi sunt în număr de trei.

Pronaosul este despărţit de Naos prin doi stâlpi cilindrici, aşezaţi, ca şi cei de la intrare, pe baze cubice. Aceştia corespund, ca simetrie interioară, atât cu cei doi stâlpi de la intrare care susţin clopotniţa, cât şi cu cele două coloane din pronaos. Deasupra acestora se formează o altă „tâmplă“, ce este acoperită cu o scenă biblică.

Printre cei doi stâlpi amintiţi mai sus se pătrunde în Naos. Acesta pare cam mic în comparaţie cu restul lăcaşului de cult.

Aici, în cele patru colţuri de unde încep să se proiecteze sânii bisericii, sunt patru stâlpi paralelipipedici, lipiţi de zid, pe care se sprijină turla Pantocratorului. Stâlpii sunt uniţi între ei prin arcade mari şi puternice, care sprijină, la rândul lor, cele patru bolţi care susţin turla. Aceasta are dimensiuni impunătoare, de jos şi până sus măsurând 15 m.

Toate arcadele, atât cele din Pronaos cât şi cele de sub turlă, sunt unite prin bare de fier, legate prin zid printr–un cerc de fier ce înconjoară biserica.

Sfântul Altar este despărţit de Naos printr–o catapeteasmă de lemn frumoasă şi impozantă ca înfăţişare, impresionând mai ales prin felul construcţiei, deoarece maschează doi stâlpi cilindrici din interiorul Sfântului Altar. Aceştia sunt aşezaţi de o parte şi de alta a Uşilor Împărăteşti, în aceeaşi formă şi simetrie cu cei care despart Naosul de Pronaos, şi slujesc la susţinerea turlei.

Catapeteasma este ornată în stil gotic, având şi influenţe ionice, ceea ce îi dă o înfăţişare impresionantă.

Uşile Împărăteşti cât şi cele diaconeşti au deasupra lor ornamente ce imită filigranul, însă trebuie menţionat faptul că cele dintâi nu sunt înfrumuseţate cu pictură, cum se întâmplă de obicei, fiind lucrate în lemn, în săpătură spartă.

În interiorul Sfântului Altar, sub fereastra nordică, se află proscomidiarul şi spălătorul, iar în partea dreaptă, sub fereastra sudică, un spaţiu proiectat după forma celui de la proscomidiar, împărţit în două; jumătate serveşte pentru păstrarea cădelniţei şi este prevăzut cu un horn pentru eliminarea fumului, iar cealaltă jumătate serveşte ca uşă de comunicare cu cancelaria parohială.

De o parte şi de alta a stranei arhiereşti se află încastrate în zid două dulapuri, foarte spaţioase, pentru păstrarea obiectelor cultice.

Pictura

A fost realizată în stil compozit de către pictorul Costache Dumitrescu în anul 1872, după cum reiese din însemnările de pe icoanele împărăteşti.

Artistul, contemporan şi prieten cu Gheorghe Tattarescu, care l‑a şi vizitat în timpul lucrărilor, s‑a lăsat influenţat de acesta. În fapt, Tattarescu a avut multe contracte în zona Buzăului, dar nu le-a executat decât prin intermediari. Spre exemplu, la Biserica Banu, nu a pictat decât obrajii sfinților, restul fiind lucrat de ucenici după șablon[11].

  Astfel, deşi reuşită din punct compoziţional, pictura era ușor neadecvată stilului ortodox, scenele fiind redate în culori vii şi cu liniile italienizante ale Renaşterii[12].

Acum pictura a fost integral refăcută de către doamna Livia…., un pictor de excepție, dar și un enoriaș al parohiei, unde s-a așezat ca urmare a căsătoriei cu…..

Obiecte de cult și de suflet[13]

În patrimoniul bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ au existat sau mai există încă următoarele obiecte de o valoare istorică sau memorialistică deosebită: o cruce; o tiplotă; un Sfânt Disc; o steluţă; o linguriţă; o cădelniţă – toate din argint[14]; o Sfântă Evanghelie îmbrăcată în argint; cinci candele de argint[15]; un chivot cu postament, ce are inscripţia: „Nicolae Gherassy, 1875, marcat Filipov 19“; o ceaşcă, având monograma: „N.G. iulie 31/1875“; un pocal de potir, montat pe piedestal de metal inoxidabil, având inscripţia: „La biserica Sf. Ioan din Cremenea proprietar D.D. N. Ioan Gherassy“[16], iar mai jos, imprimat cu caractere latine de tipar, scrie „Andre Maria Fiet“.

La biserică se mai găsesc un rând de cununii din argint, ce datează din 25 decembrie 1903, donate de Dumitru Jalbă.

Lăcaşul de cult este înzestrată şi cu un policandru[17]  de alamă, înnegrit de vreme. Are luminile aşezate în două rânduri, în poziţie coniformă, pe câte opt braţe. În rândul de jos, are buchete de câte cinci lumini pe fiecare braţ, iar în rândul de sus, are câte trei lumini pe fiecare braţ. În total, are 64 de lumini.

Primul clopot al bisericii data din anul 1817[18], ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că a aparţinut lăcaşului de cult din Cremenea. Acest clopot a fost rechiziţionat de trupele germane în primul război mondial (1917). Pe prima pagină a unui Triod , aflat încă în uz, s-a păstrat însemare  ˝dascălului Anghel˝ ce aminteşte modul în care a fost luat de germani clopotul bisericii. Clopotul actual este confecţionat în anul 1928.

Cărţi și însemnări

Există anumite însemnări, făcute pe unele cărţi de cult, însă acestea nu reflectă evenimente istorice sau sociale importante.

Pe un Minei din luna octombrie, o însemnare indică numele donatorului, un oarecare Stoica Piele, care era logofăt boieresc. Acesta a donat cartea în anul 1865.

Pe Mineiul lunii noiembrie, o însemnare indică numele cumpărătorului – „Ioan sin Vasile Şoarece“ –, la anul 1854.

Pe un Octoih, scrie: „Să se ştie că… s‑au legat de robu lui Dumnezeu între preoţi Leca, cu toată cheltuiala sa, şi un Nicolae… ca să fie de pomenire veşnică. 1915“.

Este regretabil că nu se dă nici un alt amănunt; probabil, ea a aparţinut bisericii din Rotundeni, sau a fost cumpărată de la altă biserică.

Pe un Liturghier, scrie: „La anul 1888, aug. 7, îndată după ce am citit evanghelia utreniei s‑a cutremurat pământul şi a ţinut ca la trei minute. Ziua era Duminica a opta după Rusalii 1888 aug. 7. Pr. Dimitrie Ionescu“.

Menţiuni ale numelor diferiţilor donatori mai sunt şi pe alte cărţi bisericeşti, însă ne vom opri aici cu redarea lor, căci nu fac obiectul studiului de faţă.

Icoane și sfinți

Cele mai reprezentative, sunt icoanele de pe catapeteasmă. Icoana Domnului Iisus Hristos pe tronul arhieresc, înconjurat de sfinţii îngeri, este pictată, în anul 1873, de pictorul Costache Dumitrescu. Operă a aceluiaşi pictor este şi icoana Maici Domnului cu Pruncul, care datează tot din anul 1873.

De o valoare estetică deosebită este şi icoana care înfăţişează Adormirea Maicii Domnului, precum şi aceea care îl redă pe Sfântul Ioan Botezătorul înconjurat de îngeri. Ambele se află pe catapeteasmă.

                                                                    *

Deci, cam astfel au stat lucrurile, iar din pulberea vechii bisericii, mâna iubitoare de Dumnezeu și de semeni a lui Gherassy a ridicat monumentul ce străjuiește și astăzi, cu turlele ei impunătoare, puțin atinse sub aspectul formei de utilitarismul sau poate prea puținul înțeles al artei al constructorilor care inițial trimiteau cu gândul la trăsături arhitectonice latine și mai puțin slave. Dar, cât omul lucrează, își pune amprenta…

 Fără aceste intervenții salvatoare, derulate, cu intensități diferite, timp de douăzeci de ani, astăzi a fi stat în fața unei ruine. Memoria familiei Gherassy nu este străină de asemenea întinare.

Din fericire, prin grija lui Dumnezeu, râvna slujitorilor și dragostea oamenilor Biserica din Gherăseni este astăzi mai mult decât a fost cândva.

Așadar, de 150 de ani biserica  stă din straja dimineții până în noapte ca un punct de observație, pentru acest capăt de Bărăgan. Rolul de observator al Cerului, dar și al întinderilor când verzi, când albe nu este o metaforă. Turla așezată deasupra naosului, mai înaltă decât cea centrală, avea o scară interioară și o gură de vizitare prin care se puteau scruta distanțele. Așadar, nu doar de veghe pentru îngeri a fost zidită, ci și ca santinelă pentru vremuri tulburi.

Concluzionând puțin, putem constat că avem mărturii evidente conform cărora actuala biserică împlinește anul acesta 150 de ani de funcționare și că a fost ridicată din evlavie, dar și din necesitate, pentru că vechiul locaș de lemn a ars. Familia Gherassy nu a primit scrumul vechii biserici ca un sfârșit, ci ca pe binecuvântarea renașterii. Și a ridicat și dăinuie și astăzi actul lor de generozitate și curaj. Cât despre biserica arsă…se pare că a fost una călătoare, care, asemenea Cortului Sfânt din Vechiul Testament i-a însoțit pe oameni. A fost adusă aici, din satul Cremenea, parte tot a actualei comune Gherăseni.

Acest sat, care deși geografic nu este separat decât de un drum de Gherăseni, a avut în trecut și încă mai păstrează semnele unei identități proprii. Anterioritatea și proveniența diferită a localnicilor face ca satul să nu fie asimilat nici până astăzi în trupul Gherăsenilor, deși, așa cum se poate constata din istorie biserica lor a fost strămutată pentru în inima tinerei așezări Gherăseni, iar administrația se află tot aici.

Despre trecutul Cremeniei nu sunt prea multe date. Nu se cunoaşte data la care a apărut satul.

Sunt doar două informații verificabile și o poveste.

Este cert că la Cremenea a existat o biserică. Două marturii dovedesc fără echivoc că așa a fost.

 Prima o reprezintă potirul de argint al bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, care are inscripționată mențiunea că este adus de la biserica „Sfântul Ioan“ din Cremenea, în „1852 martie 21“[19]. La acea dată, lăcașul de cult din Cremenea nu mai exista, însă, menționarea acestuia este făcută tocmai pentru a arăta locul provenienței obiectului liturgic în cauză. O a doua mărturie este menționată în Cartea de aur a bisericii, care amintește că primii preoți (Iordache, respectiv Leonte) au venit de la biserica din Cremenea[20]. Informaţia acestui document este parţial reală, deoarece numai preotul Leonte Cenuşă a fost slujitor în satul Cremenea, calitate în care este amintit în anul 1835[21]. Preotul Iordache, în acelaşi an, era slujitorul clăcaşilor din Rătunzeni (Rotunzeni)[22].

Existenţa unui lăcaş de cult în satul Cremenea  un fapt real, dar nu se cunoaşte cu exactitate vechiul amplasament.

Sunt însă date că acest cort sfânt, această biserică mergătoare venise și la Cremenea. A fost mutată din „satul Silişte“, unde fusese conacul Câmpinenilor. La Cremenea, totuși, i s-au audus aducându‑i‑se unele îmbunătăţiri: i s‑a ridicat un soclu de piatră de cca. 1 m şi a fost învelită cu draniţă nouă.

Au fost și în trecut – dar și astăzi când locuitorii satului Cremenea au o biserică frumoasă, făcută cu mâna lor – supoziții privitoare la locul unde a stat piciorul Sfintei Mese. Evident, fiind mutată, urme nu sunt dar păreri da. Se spune că biserica a fost amplasată pe locul numit astăzi „Movila“. Această ipoteză se bazează pe amintirea bătrânilor, care ziceau că înaintaşii lor mergeau şi tămâiau aici. Logic gândit, poziţia era propice pentru construirea unui lăcaş de cult, deoarece „Movila“ este cel mai înalt loc din regiune, fiind vizibil din toate direcţiile. Cu toate acestea, nu putem şti cu siguranţă dacă acolo a fost numai un cimitir, sau a existat şi o biserică, deoarece nu pot fi întâlnite urmele vreunei construcţii. Astăzi, se mai află aici doar trei cruci de piatră, care dau mărturie despre existenţa unui loc cu destinaţie sacră[23].

Părintele Ion Neamu – slujitor care a marcat profund comunitatea - culege o informaţie, potrivit căreia biserica de pe „Movilă“ a fost mutată pe locul unde se află casa săteanului Ion Necula şi, apoi, a fost mutată pe actualul amplasament al lăcaşului de cult[24]. O fi fost sau nu așa…Dumnezeu știe, dar poate că a fost. Nici nu-i stătea bine unei biserici călătoare sedentarismul…Oricum, până când s-a făcut scrum a tot umblat, iar atunci când a devenit cenușă a născut din ea o adevărată catedrală. Frumoasă soartă…

Spuneam că sunt două certitudini despre Cremenea. Pe prima tocmai am detaliat-o. Cea de-a a doua este legată de  existența la Cremenea a stației de poștă. Așadar se poate afirma că a fost un loc călcat de vești, oameni, daruri, valori. Caii  albiți de spuma goanei răsuflau ușurați la Cremenea. Drumeților li se refăceau speranțele sau mergeau să dea speranță, așa cum a făcut Alexandru Ioan Cuza, și domnia sa trecător pe la Cremenea, în drumul spre realizarea unirii de bază, la 1859. Domnitorul a fost întâmpinat la staţia de poştă de ţăranii care vroiau să li se facă dreptate, printre aceştia numărându‑se şi Stan Teodorescu, care, mai apoi, a devenit deputat în Sfatul Ţării.

Deci, la Cremenea a fost și biserică și poștă. Unii spun că biserica a fost chiar pe locul viran de lângă poștă - ceea ce nu este exclus, având în vedere că și astăzi sunt capele prin gări și aeroporturi -, însă doar Domnul știe…

Și după două adevăruri să amintim și legenda -sau poate un al treilea adevăr: numele satului Cremenea vin de la faptul că aici focul se aprindea cu cremene. Spun că este legendă deoarece peste tot, înaintea minimei tehnologii, focul se aprindea cu cremene și totuși satele nu poartă numele Cremenea. Trebuie să fie alta sursa denumirii, fără a nega însă faptul că doar cremenea putea aprinde focul în trecut.

Gerassy și atât

Ioan (Emanuil) Gerassy[25], grec de origine, fost demnitar, deţinătorul monopolului fabricării băuturilor spirtoase în Bucureşti, în timpul domniei lui Alexandru D. Ghica (1834‑1842). Acesta era proprietarul moşiilor Câmpineanca, Silişte şi Rotunda, după cum erau denumite în vechime, pe care le cumpărase, între anii 1825‑1830, de la familia Câmpinenilor[26]. De asemenea, el mai stăpânea şi moşia Fundeni de lângă Bucureşti.[27]

Familia câmpinenilor deţinea moşiile în cauză din secolul al XVIII‑lea, şi îşi avea conacul pe locul numit Silişte, care se afla la circa 10 km spre apus de satul Cremenea. Ioan Simo Gerassy strămută clăcaşii de la Siliştea la Cremenea, deoarece locul era prea departe de staţia de poştă, iar noul proprietar locuia în Bucureşti.

La sud‑vest de Siliştea se afla moşia Rotunda,[28] unde exista şi un sat cu un număr mai mare de locuitori, care avea şi un lăcaş de cult, cu propriu‑i slujitor, după cum se poate observa din catagrafiile preoţilor.

Ioan S. Gerassy este cel care, prin învoielile încheiate cu clăcaşii din Rotundeni[29] şi din alte sate, îi determină pe aceştia să părăsească vechile aşezări şi să se mute pe actuala vatră a localităţii Gherăseni, care se afla la circa 1.000 de metri de satul Cremenea, într‑o regiune puţin înclinată.

Noul proprietar nu i‑a strămutat pe clăcaşii din Rotundeni la Cremenea, deoarece spaţiul satului nu era suficient. Un al motiv a fost acela că satul Cremenea se află pe un loc destul de jos, uşor inundabil de apele Călmăţuiului.

Conform documentelor istorice, în anul 1840, nucleul aşezării Gherăseni era deja format. Se presupune că primele familii au venit pe actuala vatră a localităţii între anii 1825‑1829[30]. Credem că motivaţia stabilirii definitive în actualul amplasament al satului a fost aceea că familia Gerassy s‑a preocupat şi de latura spirituală şi educativă a noilor veniţi, construind o biserică şi o şcoală. Astfel, lăcaşul de cult a fost cel care i‑a legat pe oameni de locuri, şi ei au devenit statornici.

În anul 1851, Ion Gerassy trece la cele veşnice, iar „unic fiu şi moştenitor“[31] al său este Nicolae Gerassy, ctitorul actualei biserici din Gherăseni.

În anul 1870, fiul său ridică un monument funerar în fața bisericii din zona Pisicari, sat Frunzăreni, din Fundeni de București, iar în 1888 ridică un monument de marmură, pentru cinstirea numelui familiei.

Conform inscripției de cavoul familiei de la Fundeni Ioan S Gerassy a decedat la 9 septembrie, la Băile Borsec, în Bucovina. Din aceiași sursă aflăm că soția lui Raliza a decedat la 14 iulie 1860, Maria, prima fiică născută în Kronstandt a decedat la București 1851, reânhumată aici în 1863, Theodor, primul fiu, a decedat la Triest în 1847, la 23 de ani și a fost depus în criptă în 1868, Mihail secundul fiu a decedat la proprietate și a fost înmormântat la 25 mai 1850 și Nicolae, ultimul fiu, decedat la 5 martie 1905, mare filantrop, senator și deputat reprezentat al țăranilor din Buzău și Ilfov.[32].

Deci, conform inscripției de pe mormânt data decesului său a fost 5 martie 1905. Deși completarea aceasta făcută pe piatra funerară pare a fi executată în grabă, nu poate fi negată. Și în monografia anterioară afirmasem că boierul Nicolae murise prin 1905 sau aproape de acest an.

Rămâne totuși în discuție cum a apărut actul datat: 20 octombrie 1905. În acest document se face precizarea că sunt vândute „moşiile Gherăseni – Cremenea – Bălişoara – Budişteni… şi toate îmbunătăţirile aflate pe dânsele, situate în comunele Gherăseni şi Costeşti“[33]. Suprafaţa totală a acestor moşii era de „3.313 pogoane, 16 prăjini şi 2 stânjeni“.

        Din păcate, istoria își păstrează mereu ceva pentru sine. Nu vrea să fie clară, pentru a nu înceta să fie cercetată.

         Informațiile despre familia Gerassy oricum sunt puține, iar de pe piatra de mormânt ai impresia că au plecat de aici în mare grabă și cam în aceiași perioadă mai toți membrii familiei. Cu siguranță anul 1905 a fost finalul drumului pământesc  al familiei. Nu se amintește nimic de înmormântarea ulterioară acolo, la Frunzăreni, a soției lui Nicolae, de alți urmași sau de vreo formă de continuitate. Și totuși…după moartea înregistrată pe piatră și după epitaful oarecum grijuliu cu trecutul lui Nicolae, a existat cineva care a continuat să lichideze treptat totul. Să fie oare completarea de pe piatra funerară făcută eronat? Să fi fost actul de înstrăinare doar înregistrat ulterior? Este greu de spus, așa cum rămâne o enigmă cum de la Gherăseni este pictat portretul lui Ioan S. Gerassy și în partea de jos este semnat Nicolae Gerassy? Este fără dubiu faptul că cel din pictură este tatăl și nu fiul. Un portret al fiului se află doar la biserica din Fundeni. Când s-a produs confuzia și de ce?

Indiferent care ar fi adevărul privitor la luna și ziua morții lui Nicolae este fără dubiu faptul că Nicolae, pe lângă suferințele fizice care i-au adus moartea, avea și probleme financiare mari. Motivul pentru care Nicolae Gerassy a înstrăinat  proprietăţile moştenite de la tatăl său – deci, scumpe sufletului său – a fost acumularea mare de datorii pe care avea să le plătească Fondului Funciar Rural din Bucureşti, precum şi unor persoane particulare[34]din țară sau de la Paris.  

În această perioadă tristă, Nicolae Gerassy a locuit în Bucureşti, pe strada Gerassy – la nr. 2. –, care există şi astăzi, în cartierul Colentina (pe locul fostului conac boieresc se află construit un bloc cu zece nivele). Faptul că nu a fost schimbat numele străzii în perioada de urbanizare forțată presupune că această familie de boieri a dispărut din memoria publică înainte de a intra în tagma dușmanilor poporului, așa cum erau considerați, după instaurarea comunismului, toți cei care au avut posibilități materiale, sau o viață spirituală anume.

          Cumpărătorul moşiilor lui Nicolae Gerassy a fost Stan Vasilescu – „Bolnavul“[35].

La Gherăseni, suprafeţe importante de pământ au fost deţinute şi de familiile Dumitrescu şi Dobrescu, iar în conacul celor din urmă a fost înfiinţat primul colhoz local.

Chiar dacă familia Gerassy nu se bucură de monografii și studii, iar datele deținute sunt sumare, fără îndoială că au fost oameni educați și foarte bine intenționați.

În Gherăseni boierul nu a ridicat doar biserica, ci a dat copiilor satului și lumina învățăturii, căci de de numele familiei Gerassy este legat şi vechea şcoală din Gherăseni. Clădirea acesteia a fost, la început, reşedinţa familiei Gerassy, şi mai târziu a funcţionat ca şcoală pentru clasele I‑IV, reprezentând, pentru multă vreme, locul de pregătire a multor generaţii.

În anul 1904, sătenii au refăcut şcoala, care avea trei săli de clasă, şi i‑au mai adăugat încă o încăpere. În 1950, durata şcolii primare era de 7 ani.  Trei ani mai târziu, este renovată întreaga clădire.

În urma cutremurului din 1977, şcoala suferă grave avarii şi s‑a renunţat la ea, fiind transformată în anexă a Postului de Poliţie, pentru ca astăzi să se găsească într‑o stare de degradare accentuată.

Şcoala cea nouă a fost construită în anul 1964 şi avea 8 săli de clasă.

Familia a deţinut la Gherăseni un han, care se afla pe locul unde este construit astăzi Căminul Cultural.

Tot de numele familiei Gerassy este legată şi clădirea primăriei din localitate, iar astăzi, biblioteca comunală, înființată în anul 1952, portă numele de I.S. Gerassy.

În anul 2002, cu ocazia lansării Monografiei Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Parohia Gherăseni, am avut onoarea să fi anunțat de marele Alexandru Oproiescu, directorul de atunci al Bibliotecii Județene și cumva părintele acesteia, de hotărârea schimbării  numelui bibliotecii, ca urmare a lecturării cărții. Cu această ocazie, a avut loc o ceremonie de dezvelire a unei pietre de marmură cu noul nume al bibliotecii și de un nou prilej de cinstire al familiei Gherassy.

În numele Sfintei Treimi

Așa a lucrat familia Gherassy, mai ales prin exponenții săi cei mai prezenți în viața bisericii, Ioan  și fiul său Nicolae.

A ridicat trei biserici. Deși au același ctitor, cele trei biserici nu sunt copii. Nu sunt făcute să fie. Sunt realizări artistice deosebite.

Sinergie

Accentul în această lucrare va cădea pe ce familia Gherassy a făcut la Gherăseni, dar, cu admirație și suferință voi prinde și câteva gânduri despre ctitoria pierdută de la Fundeni. Dacă treci pe acolo, stai puțin la umbra zidurilor care plâng, privești cum se degradează un spațiu sacru, luat pe zi ce trece în stăpânire de vecinătăți nu prea fericite, nu poți să taci.

Deci, să începe cu biserica noastră, Adormirea Maicii Domnului. Cum datele istorice le-am menționat la început, nu-mi rămâne decât să fac minimul efort de a reda ceea ce s-a făcut în ultimul timp, deoarece, în rest am preluat date complete despre arhitectura  bisericii din Monografia Bisericii Adormirea Maicii Domnului, pe care am publicat-o în anul 2002, la Episcopia Buzăului și Vrancei[36].

 Oricum, starea monumentului religios s-a schimbat radical în urma intervențiilor din ultimii 15 ani, dar fără modificări evidente ale arhitecturii bisericești[37].

Atunci când am ajuns la Gherăseni biserica era grav avariată. Biserica fusese afectată și cutremurele din anii 1939, 1940, 1977 şi 1986. Însă cutremurul din 1990 a afectat-o cel mai puternic. Efectul a fost unul profund. Cutremurul survenise la scurt timp după re-sfințirea bisericii. Oamenii aveau o stare de spirit proastă. După munca de restaurare a picturii și după micile reparații, biserica lor în câteva clipe își pierduse farmecul. Timp de 12 ani nu s-a mai intervenit iar degradarea a devenit constantă. Igrasia urca încet dar sigur pe pereți. Slujirea în acest loc devenise un chin – mai ales în perioada iernilor. Era imposibil să o poți încălzi. Turla mare se plasase periculos. Prin crăpături zburau vrăbiile, zăpada și aduse de vânturile Bărăganului pătrundeau fără piedici. Iernile erau atât de reci, iar dalele de piatră din care era făcută pardoseala erau așa de umede, încât respirai greu, iar vinul îngheța în potir. Din păcate, oamenii se obișnuiseră așa și mai nimeni nu se mai plângea, deși, un cutremur ar fi surpat turla centrală și ar fi pus în pericol vieți.

În aceste condiții, cu destule piedici și contestări am început, împreună cu părintele Mihai Năstase restaurările. Am încercat să eliminăm igrasia și am rezolvat problema invelitoarei și a turlelor. Practic, pericolul surpării era eliminat. Turlele sunt confecționate din materiale ușoare, iar un cutremur nu ar crea joc distructiv pentru întregul ansamblu, așa cum s-a întâmplat în trecut.

Lucrările începute au continuat și s-au intensificat din momentul în care părintele George Stoica a devenit parohul bisericii. Desigur, fiecare preot a avut contribuția lui, însă Părintele George a făcut minuni la Gherăseni[38]. În câțiva ani a transformat biserica, curtea și vecinătățile într-un ansamblu care valorizează monumentalitatea sfântului locaș. A consolidat exteriorul şi interior, a realizat hidroizolaţia. A înlocuit ușile și ferestrele făcându-le din lemn stratificat. A refăcut pictura interioară. A  dotat biserica cu mobilier bisericesc (strane, pangar, axioniţe, iconostase, biblioteca, dulapuri sf. Altar- toate din stejar). A construit o spațioasă cancelarie parohială, iar cu sprijinul financiar al domnului notar Ștefan Vergu a construit, în 2008, o clopotniță monumentală.

               Părintele a avut o viziune organizatorică extraordinară. A asfalt curtea, a organizat parcarea, a ridicat porți și garduri impunătoare, a plantat o frumoasă livadă de nuci pe spațiul verde care desparte școala de Biserică.

Lucrările continuă. Se fac zugrăveli exterioare și se restaurează catapeteasma, și ea o bijuterie, despre care părintele profesor universitar Viorel Săsăujan afirma că ar fi provenită de la Viena. Stilul gotic al catapetesmei poate confirma o asemenea afirmație.

Apus

Tragi clopotul duminica și totuși nu ajung prea mulți creștini la biserică. Or fi poate ușile înguste…

Biserica ruină din Pisicari, Fundeni – Frunzăreni (așa cum se numea în trecut Fundeniul), nu mai are uși, ba nu mai are nici peretele pronausului. Stă deschisă ca un surâs amar, așteptând să treacă și ea în lumea de dincolo, să se contopească cu oasele ctitorului și al familiei sale, făcute pulbere, întinse de câini, devenite obiecte de joc – precum craniul ctitorului. Totul moare. Florile mor, oamenii mor, chiar și stele mor. Dar oare și bisericile mor?! Poți dormi liniștit lângă o biserică ce moare. Ei bine, se pare că da, iar biserica aceasta este cel mai crunt exemplu. Am căutat informații despre ea. Au apărut. Unele articole îi deplâng soarta, altele sunt puse sub impersonalul trebuie să de facă ceva, iar biserica este mai puțină în fiecare zi. Ctitorul de ar putea s-ar ridica. Dar așa cum spuneam, a fost făcut de vreme cenușă, iar ingratitudinea oamenilor i-a stricat și liniștea de veci, profanându-i mormântul în căutarea de comori sau obiecte puse la îngropăciune. Doar piatra funerară, de foarte bună calitate și sarcofagul frumos ornat, nu se dau bătute. Dar și aceasta până într-o zi, când ambele, dacă nu vor fi mutate, la cealaltă sau chiar la Gherăseni, unde părintele George va găsi un loc minunat de amplasare, vor deveni teică pentru vietățile vecinilor care mișună ca la ele acasă prin curtea boierului. Asaltată pe laturi de tot felul de construcții urâte și improvizați jalnice, biserica ruină respiră din ce în ce mi greu printre tufele de dovleci, kilogramele de gunoaie cu miros pestilențial, și setea vecinilor de a pune cu totul stăpânire pe loc. Doar porumbeii calcă blând, mai mult în zbor, pe zidurile roșii care se macină la fiecare suflare de vânt.

De când tot trebuie să se facă ceva și nu se face biserica se degradează. Am căutat informații și imagini pe google. Va rog să o faceți și dumneavoastră! Am comparat imaginile pe care le aveam, cu cele pe care le-am găsit și cu realitatea de pe teren și am realizat că lupta este pierdută. Anii din urmă au făcut această biserică să-și piardă speranța.

Când am ajuns la Fundeni, am trecut în grabă pe lângă actuala biserică – tot ctitoria lui Gerassy, așa cum aminteam – și am ajuns în fața clopotniței Bisericii Sfântul Andrei. ( Acesta este hramul, și fără a avea pretenții ctitoricești, m-am tot gândit cum am privi biserica unde slujesc eu și tatăl meu – tot Sfântul Andrei -, biserica la edificare căreia am lucrat împreună, dacă ar ajunge cândva așa?!). Fără porți, asemenea unei case care are doliu și așteaptă ca defunctul să plece, cloptnița și zidul din dreapta se țin ceva mai strașnic în picioare. Odată trecut de intrarea clopotniței, un arbore mare, la poalele căruia stă desfăcut mormântul ctitorului, cu elementele decorative aruncate în dezordine, acoperă rușinea vremurilor prin care trecem. La dreapta, un bloc mare de construcție stă povârnit, cu capul în pământ, parcă rușinat de situație. Este o parte din pridvor, în care, elementele de cărămidă și piatră nu s-au înțeles prea bine. Cum de a ajuns în felul acesta, la distanța aceasta, în poziția aceasta este greu de spus. Oricum, peisajul este sinistru.

Apoi, te întâmpina biserica, cu pridvorul deschis, cu două coloane bizantine superbe. Prin sânul uneia dintre ele undele albastre ale lacului trimit razele soarelui. Ridicată de o cută de pământ, vechea pisanie nu se lasă calcată în picioare. Stă aruncată în dezordine, dar nu cedează, este încă vizibilă. După aceste prime imagini, cauți să calci în interior și totul doare și mai tare. Turla centrală, care încă mai apărea la locul ei în fotografiile vechi, acum stă în naos, cu tâmpla lipită de un perete. A căzut, probabil cu zgomot de tunet și acum se odihnește, ușor plecată spre sânul stâng al bisericii. Cumplit. Privești uimit și cauți un semn mai bun. Treci de catapeteasma de piatră și…vai.. Sfânta Masă stă aruncată într-o latură printre peturi, iar piciorul doarme stingher și speriat de ceea ce se întâmplă. În trecut odorul sfânt era la locul lui. Or fi fost sau nu moaște de sfinți în piciorul ei, o fi fost sau nu sfințită biserica, nu știu, dar parcă este prea mult ce am văzut acolo. Conform unor mărturii redate într-un articol din ziarul Lumina, în aceea biserică nu s-a slujit niciodată. Ctitorului i s-a prevestit că dacă o va termina va muri și atunci a amânat momentul și a fugit de grabă să construiască cealaltă biserică. Chiar dacă nu a fost târnosită, biserica aceasta a fost ridicată pe locul alteia mai vechi și a fost dăruită Domnului. Și totuși darul a ajuns în ruină, și, ca o scuză pusă pe seama forțelor răului, de câte ori s-a încercat refacerea bisericii ceva a ținut ca ntr un făcut totul pe loc. Acum este târziu, iar această bijuterie construită în stil bizantin, cea mai frumoasă biserică dintre toate cele construite de Gerassy, moare.

A așteptat veri care i-au încins pietrele, ierni care au strâns-o cu frigul, dar aici oamenii mai mult sau făcut că vor să facă. De la intrare vezi asta. Te întâmpina un zid impunător, protector, iar în lateral totul este gol. Admiți lipsa banilor, dar nu poți accepta prezența gunoaielor, a mizeriei de tot felul, a dezordinii și a profanării. De acolo trebuie luat urgent ceea ce se mai poate lua, altfel lacrimile lui Gherassy vor umple veșnic cutele lacului Fundeni.

Speranță

Nu am trecut de pragul acestui ultim locaș de cult. Doar câteva fotografii din interior oferite de părintele George Stoica mi-au inspirat subtitlul. În ele l-am văzut pentru prima dată pe Nicolae Ghersssy, ctitorul bisericii în măruntaiele căreia a trebuit să umblu în vremea slujirii mele acolo. Biserica arata jalnic, deși nu fusese reparată și repictată de mult. Din păcate, bisericile Gherassy, cel puțin primele două au avut ceva deficiențe în structura de rezistență. Fiind mult prea masive, prea puțin elastice, au fost afectate grav de cutremure. Cum spița familiei s-a stins, sarcina refacerii a revenit comunităților, iar acestora nu le-a fost ușor. Darul a fost prețios, dar dificil de întreținut.

Despre această a treia biserică nu am multe de spus. Am ajuns în Fundeni, pe strada Sfântul Ioan Botezătorul, în fața unui gard impunător, cu intrări monumentale, care au capiteluri frumos ornate, și inscripționate cu monograma în formă de G a familiei. Este singura biserică împrejmuită cu gard, celelalte două au fost încercuite de ziduri ce încă mai stau în picioare.

Asemenea bisericii-ruină se află tot pe buză de lac. Biserica are trei turle frumoase, este construită în spirit neo-clasic și se află tot pe buza lacului. Distanța dintre cele două bisericii este de aproximativ 500 de metri. Din clopotnița bisericii-ruină se poate vedea biserica supraviețuitoare, locaș de cult al comunității.

Aspectul bisericii nu este unul foarte fericit – cel puțin în comparație cu biserica din Gherăseni. Acum se lucrează la restaurarea turlelor. Rămân însă multe de făcut, având în vedere curtea imensă, care dă direct în lac, ușor descoperită în partea din spate. De la Gherassy încoace nu pare ca au fost prea multe intervenții, cel puțin la exterior. Doar pogonul de pământ care coace lanuri de porumb în valea din laturile bisericii pare mai nou, în rest, probabil mai trebuie răbdare….

Un Domn, o Credință, un Potir

Există un fir roșu, o continuitatea minunată între existența bisericii călătoare, biserica mistuită de flăcări și catedrala câmpului: Sfântul Potir[39]) care fost adus de la bisericuţa construită de Ioan Gerassy, în actuala biserică și din care preoții se mai împărtășesc și astăzi.

Sfântul Potir donat de Gherassy asigur comuniunea pe verticală a tuturor slujitorilor bisericii. Noi, toți cei care am slujit acolo am sorbit de buzele acestui Potir și am simțit mâna Domnului, darul Credinței și bucuria comuniunii cu cei ce au fost înaintea noastră. La momentul împărtășirii, gândul și ruga pleacă spre cei care înaintea noastră s-au atins de acest sfânt odor. Numele vechilor slujitori vin fără grijă în minte și ca într-un sobor al timpului participă la întâlnirea cu Domnul.

Merită ca și în acest text să fie aminte numele celor ce și-au plecat genunchii în fața Sfintei Mese din Biserica Adormirea Maicii Domnului din Gherăseni.

Din imagini și amintiri

Primul sorbitor din potirul veșniciei  a fost  preotul „Iordache sin Dinul“, venit de la Rotundeni[40], împreună cu clăcaşii de acolo. Acesta se pare că era fiul preotului Dinu şi a slujit o perioadă îndelungată la Gherăseni. Mormântul său se află în curtea bisericii, unde a rămas şi după mutarea cimitirului.

Contemporan cu preotul Iordache a fost preotul Leonte (Alionte) Cenuşă, originar, se pare, din localitatea „Soreşti“. A fost înmormântat în partea de nord a Sfântului Altar. Crucea care dă mărturie despre acest fapt este din piatră, cu reliefuri ornamentale în faţă. Pe faţadă, are sculptate patru cercuri, pe cele patru braţe, pe care se disting iniţialele „IS. Hr. Ni. Ka.“. Pe corpul crucii sunt inscripţionate cu caractere chirilice cuvintele: „Pomeneşte Doamne Alionte ereu. 1863 M 18“.

Motivul pentru care preotul Leonte s‑a mutat la Gherăseni a fost dispariţia bisericii din Cremenea. Mutarea nu ar fi fost posibilă fără un motiv serios, deoarece actul nr. 20 din 4 august 1834, emis de Vodă Alexandru Ghica, cerea limitarea numărului preoţilor, în conformitate cu cerinţele Regulamentelor Organice, şi interzicea mutarea clericilor fără un motiv bine întemeiat[41].

Al treilea în lista slujitorilor a fost preotul Alexandru – ginerele părintelui Leonte. El s‑a născut în 1812 şi a răposat în 1875, fiind înmormântat în partea de miazănoapte a Sfântului Altar. Crucea care‑i străjuieşte mormântul este ceva mai înaltă, cu aceeaşi formă şi cu aceleaşi iniţiale simbolice ca acea a socrului său. Pe ea sunt încrustate, cu caractere chirilice, următoarele cuvinte: „Trecătorule opreşte–ţi pasul şi observă cine odihneşte aici. Odihneşte preotul Alexandru“. În partea laterală a crucii, spre sud, sunt inscripţionate următoarele: „1879 N.B. 10. Născut la leat 1812. Au încetat de viaţă la leat 1875. Pomen(eşte) D(oamne) Constantin“.

Preotul Stoica, fiul preotului Iordache, a fost cel de‑al patrulea slujitor. Se pare că a venit de la Lipia[42]. După puţin timp, s‑a transferat la Valea Botei. În anul 1867, îl găsim în această parohie. Mărturia ne‑o dă un Liturghier de la biserica Valea Botei – tipărit la Sibiu, în anul 1867 – pe care este făcută următoarea însemnare: „Acest liturghieru este al preotului Stoica, fiul lui preotu Iordache din comuna Gherăseni; cine se va ispiti c’a să o fure să fie anftimisit de trei sute de arhierei şi de se va rătăci să o trimiţă la casa preotului. 1867. Junie 20“.

A urmat, apoi, părintele Ioan Ştefan. Acesta s‑a născut în 1834, în satul Budişteni[43], şi a răposat în 1904. În anul 1875, a fost transferat de la Parohia Budişteni, unde s‑a întors, în anul 1883. La scurt timp a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat în spatele celorlalţi doi preoţi mai sus amintiţi.

Crucea sa este de marmură albă, la mijloc are sculptat un chip de înger, iar în părţi are simbolurile „IS. Hr. Ni. Ka.“. În jos, pe corpul crucii, cu caractere latine, sunt încrustate următoarele cuvinte: „Aici se odihneşte pr. Ioan Ştefan, decedat la 1 iunie 1904, în vârstă de 70 de ani şi după ce a păstorit 50 de ani, a fost harnic bărbat, bun tată, meritos păstor“.

Unul dintre slujitorii cei mai vrednici ai Parohiei Gherăseni a fost preotul Ştefan Comănescu.

S‑a născut la 4 ianuarie 1852 şi a trăit până în anul 1938, fiind înmormântat în cimitirul cel nou al comunei. A venit la această parohie, prin transfer, la 4 ianuarie 1876[44], de la Parohia Vintileasca, şi a funcţionat până în 1931, când s‑a pensionat. Înainte de hirotonie a absolvit Seminarul de grad inferior.

A fost un bun administrator, fiind un desăvârşit cunoscător al administraţiei parohiale. Procesele‑verbale, dar şi celelalte acte încheiate în timpul activităţii sale şi păstrate până astăzi, pot constitui adevărate modele, caligrafia şi stilul dând la iveală o persoană cu o foarte bună pregătire intelectuală. Efortul pe care l‑a depus în întreaga viaţă a fost răsplătit prin primirea decoraţiei pentru muncă în interesul Bisericii, clasa a II‑a.

Preotul Dimitrie Ionescu a trăit între anii 1858‑1949. A absolvit cursurile Seminarului de grad inferior din Buzău în anul 1879[45]. Şi‑a început activitatea la Parohia Gherăseni, ca diacon, în 1881. La 24 aprilie 1883, este preoţit în locul tatălui său, Ion Ştefan. A funcţionat ca preot supranumerar, după legea lui T. Ionescu. S‑a pensionat în anul 1935.

Iniţial, a fost înmormântat în cimitirul nou, însă osemintele sale au fost strămutate lângă biserica la care a funcţionat, mărturie stând crucea din partea de sud a Sfântului Altar. Aceasta este din mozaic, mai înaltă, construită în linii simple, fără ornamente. Pe partea din faţă, la mijloc, are desenată o cruce, iar în unghiurile braţelor are iniţialele „IS. Hr. Ni. Ka.“. Sub acestea scrie: „Aici odihnesc robii lui Dumnezeu Pr. D. Ionescu, 1857‑1949. Stanca preoteasa[46], 1859‑1944. Neculai fiu, 1890‑1897. Margareta fiica, 1902‑1903. Steliana fiica, 1887‑1941, Maria fiica 1881‑1942.

Cei doi preoţi, Stefan Comănescu şi Dimitrie Ionescu au slujit împreună o perioadă îndelungată de timp. În 1929, ziarul bisericesc „Glasul Adevărului“[47], la rubrica Figuri din Eparhia Buzăului, publică fotografiile lor, împreună cu următorul text: „Doi venerabili preoţi din aceeaşi parohie, slujitori la aceeaşi biserică. Cum le este chipul, aşa frumos le este şi sufletul. Ei înfăţişează preoţia, în port şi ţinută de slujbă, cu cea mai deosebită demnitate, pildă făcându‑se întru toate cele alese ca nişte buni păstori. Meritele lor fiind preţuite de P.S. Episcop, au fost cinstiţi, în pragul acestor Sfinte Sărbători, cu rangul de Iconomi, ca să fie şi ei în soborul slujitorilor bisericeşti nu numai prin vârstă, ci şi prin vrednicie. Să trăiască întru mulţi şi fericiţi ani, şi bătrâneţile lor să fie binecuvântate cu sănătate şi bucurii!“.

Pr. Gheorghe Cristescu a trăit între anii 1902‑1937. Era absolvent al Seminarului Teologic din Buzău şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1931). A fost slujitor la Gherăseni între ani 1931–1937. S‑a stins din viaţă destul de timpuriu, în anul 1937, şi este înmormântat în cimitirul nou.

O perioadă mai îndelungată de timp, a funcţionat la Gherăseni preotul Cosma Alexandrescu[48]. Acesta s‑a născut la 7 mai 1910, în comuna Tisău, şi a decedat la 10 octombrie 1974, la Bucureşti. A absolvit Seminarul Teologic din Buzău (1931) şi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1936). A activat ca preot ajutător, între anii 1936‑1946, la Parohia Gherăseni. A fost transferat la Parohia Gârlaşi din Buzău. Din anul 1938, a fost mutat, cu post cu tot, la biserica „Sfântul Nicolae“, unde a funcţionat până în 1972. În procesul‑verbal de inspecţie întocmit cu ocazia transferului, sunt amintite o parte dintre calităţile părintelui: „este înzestrat cu o frumoasă voce, slujind cu multă prestanţă; bun vorbitor, şi‑a atras iubirea enoriaşilor“[49].

În perioada 1941‑1943, a fost mobilizat la est de Nistru. A primit decoraţia „Coroana României cu spade“, clasa a V‑a, şi a avut gradul de căpitan, în timpul celui de‑al doilea război mondial. În acea vreme a oficiat slujbe religioase[50], a organizat un serviciu de asistenţă, un cor al ostaşilor, a contribuit la ridicarea unei Troiţe a eroilor, a organizat un cimitir al eroilor şi s‑a ocupat de refacerea bisericii din Berezovca.

A colaborat la revista Îngerul şi la alte gazete locale[51]. În Îngerul a publicat următoarele studii: Ardealul şi predica în secolul al XVIII‑lea; Predica românească în secolul al XVIII‑lea; Predicaţi Evanghelia!; Separaţia dintre Stat şi Biserică[52]; Familia creştină.

În timpul activităţii sale, a îndeplinit şi funcţia de preşedinte al Sfatului de împăciuire, unde a activat cu mult succes[53]. Iar mai apoi a fost recomandat pentru funcţia de preşedinte al Consistoriului Eparhial.

Pentru o perioadă scurtă de timp, la Parohia Gherăseni a slujit şi preotul Nicolae Brătucu. Acesta era născut, în anul 1904, în localitatea Sibiciu şi s‑a mutat la Domnul în anul 1988. Avea titlul de licenţiat al Facultăţii de Teologie[54]. A venit, prin transfer, de la Parohia Tohani, în 1937, pentru ca, un an mai târziu, să fie transferat la Pătârlagele, unde a funcţionat până în anul 1977, când s‑a pensionat.

Cel mai apreciat preot din trecut fost părintele Ion Neamu. S‑a născut, în 1904, în comuna Sărăţeanca (Gura Sărăţii). A absolvit Seminarul Teologic din Buzău (1926) şi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1930), frecventând, în paralel, şi cursurile Conservatorului din Bucureşti.

Prima însemnare în Cartea sa de muncă este de la Ministerul Educaţiei (1926–1930). În anul 1930, a fost hirotonit diacon pe seama Parohiei „Cuvioasa Parascheva“ din Râmnicu‑Sărat, fiind transferat, în acelaşi an, pe postul de diacon al Mănăstirii Răteşti. A fost hirotonit preot în 1935, pe seama Parohiei Pătârlagele[55]. A venit la Gherăseni, prin transfer, în anul 1938, în parohia unde a activat socrul său, Pr. Dimitrie Ionescu. A fost, vreme de 30 de ani (1938‑1968), slujitor al acestei parohii. În 1968, s‑a pensionat, retrăgându-se în oraşul Ploieşti.

Părintele Neamu a fost sistematizatorul arhivei şi iniţiatorul bibliotecii parohiale[56].

În septembrie 1939, întocmeşte Cartea de aur a bisericii, care este alcătuită sistematic şi reprezintă o bună sursă de informare. Încă de la începutul ei, stabileşte care sunt principiile de alcătuire, iar în pagina de final pune sub blestem şi anatemă pe cel ce va îndrăzni să o deterioreze. De asemenea, tot aici este fixată şi obligaţia pentru preoţii parohiei de a o transcrie atunci când va începe să se deterioreze. Îndemnul pe care îl face poate fi considerat un adevărat testament al acestui preot, conştient de importanţa actului de cultură şi de istorie săvârşit, şi constituie, în fapt, motivaţia lucrării de faţă.

Preotul Ion Neamu este şi autorul broşurii Textul cântărilor Sfintei Liturghii pentru uzul corurilor şcolare primare, apărută în Tipografia Luca I. Oprescu, Buzău, 1939. Scurta lămurire de la început arată motivele pastorale pentru care a fost editată această lucrare, într‑o vreme în care la Gherăseni exista un important cor de copii.

A colaborat la revista „Îngerul“, unde a publicat două studii de istorie bisericească: O mănăstire dispărută – Pinul Mare[57]; Din documentele vlădicilor Buzăului[58], etc.

În activitatea gospodărească, a activat cu multă pricepere, diferite procese‑verbale, destul de numeroase, stând mărturie demersurilor sale[59].

Părintele Ion Neamu a fost trimis ca misionar în Transnistria în anul 1943.

În planul activităţii sociale locale, a avut un număr important de iniţiative: a pus bazele subfilialei „Crucea Roşie“; a înfiinţat căminul cultural, ocupând şi funcţia de preşedinte al acestuia. De asemenea, a fost membru în consiliul local şi în consiliile de administraţie ale unor instituţii locale[60].

Între anii 1940‑1944, la Gherăseni, a funcţionat şi părintele Nicolae Voinescu.

Acesta a absolvit Seminarul Teologic, în anul 1937, şi Facultatea de Teologie din Cernăuţi, în 1941.

A fost hirotonit preot onorific, pe lângă socrul său – Traian Davidescu –, la Costeşti în 1941. Din acelaşi an începe să suplinească Parohia Gherăseni, în urma plecării pe front a preotului Cosma Alexandrescu. În 1943, slujeşte la Sudiţi, iar din 1944 şi până în 1946, este preot la Budişteni, după care este transferat la Bucureşti[61]. Aici slujeşte la bisericile „Sfânta Ecaterina“ şi „Buna Vestire“.

Trece la cele veşnice în anul 1997.

O scurtă perioadă de timp (1946-1947), la Gherăseni a funcţionat, ca preot ajutător, părintele Nicolae I. Voinescu. Acesta s‑a născut, în anul 1916, în oraşul Bârlad. A absolvit cursurile Seminarului central din Bucureşti, primele şapte clase făcându‑le la Buzău. Era licenţiat al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (1942).

A fost hirotonit preot la Orhei – Basarabia.

A funcţionat ca preot spiritual la Seminarul Teologic din Buzău (1943‑1946) şi slujitor la Catedrala episcopală din Buzău – era înzestrat cu calităţi muzicale deosebite, având o voce de tenor veritabil.

Din viață și întâlniri

Din anul 1947, datorită unor motive familiale, se transferă în Parohia Fleva din comuna Independenţa, judeţul Ialomiţa, făcând schimb cu P.C.Pr. Gheorghe Niţu. În această parohie a ridicat, din temelie, o biserică.

A mai funcţionat la Parohiile Tâmboieşti (judeţul Vrancea) – între 1952‑1966 –, Cârjelari (judeţul Tulcea) – 1973‑1978 – şi Gomoieşti (1979‑1982)[62].

A răposat la data de 21 martie 1997 şi este înmormântat în Cimitirul „Dumbrava“ din Buzău.

P.C.Pr. Gheorghe Niţu a avut cea mai îndelungată slujire la Parohia Gherăseni. S‑a născut în anul 1916. Este licenţiat în Teologie al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1937).

A fost transferat de la Parohia Fleva, comuna Independenţa, judeţul Ialomiţa, după cum am amintit mai sus. A activat până în 1996, când s‑a pensionat.

Pr. Dinu M. Vasile s‑a născut la 18 septembrie 1921. A absolvit Seminarul Teologic din Buzău ( 1942) şi Facultatea de Teologie (1948). A funcţionat, o vreme, ca diacon la Tarachia – Cahul în Basarabia.

În 1946 primeşte preoţia pentru Parohia Cătina din judeţul Buzău.

La data de 1 mai 1968, se transferă de la Parohia Baniţa, iar la 1 iulie 1977, primeşte transferul la Parohia Văcăreasca.

În anul 1982 este pensionat pe caz de boală în timp ce slujea la Biserica din Parohia Smeeni.

Se distinge prin cunoştinţele sale de muzică psaltică şi prin talentul său poetic[63].

De la Ariciu (judeţul Brăila) s‑a transferat la Gherăseni P.C.Pr. Benone I. Popoiag, care va funcţiona la această parohie între anii 1977‑1985.

S‑a născut, la 3 mai 1952, în comuna Brăieşti (judeţul Buzău). A absolvit Seminarul Teologic din Buzău (1974) şi  Facultatea de teologie (1978). A fost hirotonit pe seama Parohiei Cătiaşul (1974) şi, apoi, a mai funcţionat la Parohiile Nicoleşti şi Fulga.

Din 1999, este preot paroh al Parohia „Sfântul Prooroc Daniel“  Bucureşti, biserică pe care a zidit-o în amintirea fiului său, pierit fraged într-un accident de circulație, în vremea când era elev la Seminarul Teologic.

Între 1 septembrie 1985 şi 1 mai 1988, a funcţionat la Gherăseni P.C.Pr. Ionel Chinţoiu.

Acesta s‑a născut, la 30 mai 1956, în comuna Pardoşi, judeţul Buzău. Este licenţiat în Teologie.

De la data de 17 decembrie 1978 şi până la 1 septembrie 1985, a fost preot la Parohia Obrejiţa, judeţul Vrancea. Apoi, a fost numit preot‑spiritual la Seminarul Teologic din Buzău[64].

De la 1 mai 1988, a fost transferat la Parohia „Mihai Viteazul“, iar din anul 1994, la Parohia „Sfinţii Îngeri“, ambele din municipiul Buzău. Din 15 mai 2002, este transferat la Parohia Broşteni. Acum slujește în București, unde a lasă Domnului o biserica, de fapt un întreg complex ecleziastic și bucură cu slujirea sa aleasă sufletele enoriașilor. L-am cunoscut la Buzău, l-am admirat pentru modul în care slujea Sfânta Taină a Cununiei la Biserica Sfinții Îngeri, l-am reîntâlnit apoi la București, unde în timpul unui mandat de patru ai, în calitate de judecători ai Consistoriului Mitropolitan, am avut ocazia să descopere și alte aspecte ale unei personalități bisericești care-și iubește misiunea.

Dintre toate aceste figuri ale trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat, amintirile mă leagă cel mai mult de părintele Mihai Năstase, devenit în anii colegialității noastre o parte din mine.

Aparent, părintele Mihai nu a fost o personalitate, după paragdimele formale ale societății. Este doar o aparență! A fost! A fost un om mare pentru comunitatea pe care a slujit-o. Un suflet mare!

A fost un om cu care am împărțit bucurii și am depășit încercări. Și atunci când îl pândea necazul tot la bucurie îl trăgeam. De aceea am simțit nevoia să rememorez repere din istoria personală a părintelui.

La data de 5. mart. 2005, de sâmbăta morţilor, după ce la slujba de dimineaţă s-a rugat pentru cei ce au plecat pe drumul veşniciei, părintele Mihai Năstase a fost chemat de Tatăl Ceresc acasă, în împărăţia pe care a propovăduit-o şi a aşteptat-o.

Trecerea sa în această nouă dimesiune a exitenţei s-a produs în urma unui accident stupid care a curmat atât viaţa cât şi strădania pâmântească a părintelui, confirmându-se încă o dată că judecăţile şi « unghiurile de vedere” ale Tatălui ceresc sunt diferite de ale noastre.

Părintele Mihai Năstase s‑a născut în comuna Vadu‑Paşii, la data de 28 ianuarie 1953. A absolvit Seminarul Teologic din Buzău în anul 1978 şi al Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti în anul 1982.

Misiunea preoţească şi-a început-o la parohia Coţatcu, com. Podgoria, judeţul Buzău, în anul 1979.

Cea mai mare parte a activităţii sale pastorale şi-a desfăşurat-o în parohia Gherăseni din judeţul Buzău, unde a fost transferat la 1 mai 1988.[65]

Activitatea pastorală şi gospodărească a părintelui Mihai Năstase poate fi sintetizată în cuvintele biblice: Deci eu foarte bucuros voi cheltui şi mă voi cheltui pentru sufletele voastre, deşi, iubindu-vă mai mult, eu sunt iubit mai puţin ( II Cor. 12, 15).

După o activitate bogată în care uşile casei şi ale inimii erau mereu deschise s-a despărţit de această lume cu conştiinţa că prin tot ceea ce i-a fost dat să treacă, a experimentat adevărul conform căruia suferinţa îl purifică pe om, îl sfinţeşte, şi-l apropie de Dumnezeu.

Prohodirea părintelui a avut loc în biserica “Sf. Apostol Andrei” din oraşul Buzău, după ce sicriul a fost înconjurat de dragostea celor pe care i-a păstorit.

Semn al faptului că iubirea de frate este darul cel mai plăcut care se aduce lui Dumnezeu, aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, alături de soţia, de fiicele, de mama şi de celelalte rude ale părintelui la slujba de prohodire a participat un sobor de 45 de preoţi care au mângâiat, prin ataşamentul lor, suferința cumplită a familiei. Cuvintele Scripturii: Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi ( Rom. XV, 1) s-au plinit![66]

După plecarea mea de la Biserica Adormirea Maicii Domnului, în urma concursului din anul 2002 – după aproape cinci ani de slujire la Gherăseni -, când am devenit, fără prea multă grabă – am susținut concursul prin ianuarie și am cerut să rămân până în iunie la Gherăseni, părintele Mihai Năstase a rămas paroh la Gherăseni[67]. Începuserăm împreună lucrări ample de refacere a bisericii. Refăcusem turla mare pe structură ușoară și se lucra la turla mică. În biserică se slujea în condiții dificile, dar erau speranțe.

În acest context a ajuns preot părintele Daniel Ciubotă. Fără îndoială, acest nume reprezintă un motiv de mândrie pentru catagrafia Bisericii Adormirea Maicii Domnului. L-am cunoscut mai bine pe părintele Marius pe vremea când eram inspector școlar, iar părintele era profesor la Seminar și am fost impresionat de erudiția dânsului la contactul cu lucrările publicate în domeniul omileticii, al predicii. Părintele Marius este doctor în teologie, un titlu obținut în fața unei comisii mixte, de teologi și filologi, este preot paroh la Biserica Broșteni, a fost inspector în cadrul Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, este în continuare profesor la Seminarul Teologic Buzău și reprezintă un reper local în domeniul omiletic de care continuă să se ocupe cu pasiune. La Gherăseni părintele a funcționat în perioada 2004 – 2010, fiind o vreme, după plecarea la cele veșnice a părintelui Mihai Năstase, coleg cu actualul paroh al Bisericii Gheorghe Stoica, omul care a făcut din ctitoria lui Gherassy ceea nici ctitorul nu ar fi gândit.

Venit foarte tânăr la Gherăseni ( părintele este născut la 16.01.1979 la  Jorăşti- Vrancea), în anul 2005, părintele George reprezintă una dintre cele mai frumoase de exemple om dăruit de Dumnezeu și de slujitor care se dăruiește total. Talentat, bun organizator, harnic și foarte priceput, părintele Stoica a adus locașul de cult la o frumusețe pe care nicio biserica din mediul rural nu o are. Personalitate complexă, părintele a urnit treburile atât de bine încât nimic nu mai este cum a fost. I-a convins pe oameni să-l ajute și a reușit, pentru că este serios. Iar acolo unde nu a avut cu cine, singur, dând dovadă de o pricepere gospodărească rară a lucrat cu propriile-i mâini. Pentru Gherăseni, prezența părintelui George este o binecuvântare. Cei doi ctitori Gherassy stau liniștiți văzând că munca lor este atât de frumos continuată, că zidurile bisericii sunt iarăși împodobite cu sfinți, că glasul corului organizat de talentatul părinte George face vie și bine rânduită această biserică ce anul acesta împlinește 150 de ani.

Alături de părintele George, pentru scurte perioade de timp au mai slujit preoții Cosmin Vizireanu și Toader Ilie, iar din 2013 slujește părintele Alin-Ioan Zamfirescu. Părintele Zamfirescu, a ajuns la Buzău de la Breaza, Prahova, unde s-a născut la 5.01.1977. Și-a demonstrat calitățile de bun cancelarist în vremea în care a fost secretar de protoierie și pe cele de slujitor în anii de slujire la noua catedrală Arhiepiscopală. A ales să vină la Gherăseni și are susține entuziasmul părintelui George în continuarea muncii misionare și edilitare de la parohia Adormirea Maicii Domnului.

Anul 1952 marchează şi începutul funcţionării Bibliotecii comunale.

Biserica este ctitoria lui Nicolae Gerassy, unicul moştenitor al familiei, care, la 19 august 1895, era deputat[68]. Potrivit tradiţiei, acesta a mai construit cel puţin un lăcaş de cult cu o arhitectură asemănătoare.

Lucrarea a fost realizată cu cheltuiala ctitorului şi cu munca locuitorilor, în timpul păstoririi episcopului Dionisie Romano (1865‑1874).

Cu toate acestea, mărturia oferită de pisanie, privitoare la sfinţirea bisericii în anul 1868, nu este reală. După tradiţie, lăcaşul a fost sfinţit la 15 august 1875[69]. În sprijinul afirmaţiei vine şi data la care a fost tipărit pomelnicul familiei ctitorului, 31 iulie 1875.

Această incorectitudine are două cauze. Una de ordin obiectiv: data a fost comandată greşit, piatra de marmură din care a fost lucrată pisania fiind sculptată la Bucureşti. A doua cauză este de ordin subiectiv: se spune că biserica era terminată la anul 1868, dar, în planul iniţial, nu erau prevăzuţi a fi executaţi cei doi stâlpi cilindrici din pronaos şi cei doi din Sfântul Altar. Venind ctitorul să facă recepţia lucrării, în momentul intrării în lăcaşul de cult s‑a produs un cutremur, care a provocat unele crăpături sub bolta turlei Pantocrator. Atunci, Nicolae Gerassy a adus un alt arhitect spre a coordona lucrările de consolidare. Acesta adăugat stâlpii în cauză, întărind construcţia cu o armătură de fier foarte puternică. Această întâmplare a produs decalajul de timp ce există între terminarea picturii (1872) şi data sfinţirii (1875).

Pentru veșnicie

Așadar, pentru veșnicie numele familie Gerassy rămâne legat de Gherăseni. Este satul lui, pe care a reușit să-l transforme într-o comunitate statornică

Comuna Gherăseni, compusă din satele Gherăseni, Cremenea și Sudiți – al cărei centrul geografic este situat la 1.750 metri nord de paralela 45 – este aşezată pe ruta Buzău‑Urziceni, la o distanţă de 17 km de Buzău, la marginea Câmpiei Bărăganului, în bazinul hidrografic al Călmăţuiului. Localitatea, cu o dată relativ recentă, se află în apropierea unei străvechi vetre de civilizaţie, aici descoperindu‑se urme ale culturilor Criş şi Gumelniţa,[70]amintește pentru totdeauna de generozitatea acestor oameni care și-au pus în slujba oamenilor tot ce aveau.

Conform datelor cadastrale cuprinse în Monografia Bisericii Adormirea Maicii Domnului, de la nord la sud, teritoriul comunei se întinde pe o rază de 14 km, ocupând – ca suprafaţă – 5.641 ha, iar cea mai mare lăţime, pe direcţia est–vest, măsoară 6,5 km.

Vecinii aşezării sus amintite sunt: comuna Ţinteşti – la nord, comuna Smeeni – la est, comuna Mihăileşti – la sud, comuna Movila Banului – la sud‑vest şi comuna Costeşti – la vest.

Câmpia care ocupă cea mai mare parte a Gherăsenilor face parte din Bărăganul Ialomiţei, subunitatea Padina. În cea mai mare parte a ei, este netedă, uşor ondulată, existând doar câteva locuri mai înalte[71]. Sfertul nordic al comunei cuprinde lunca râului Călmăţui.[72] Altitudinea medie a câmpiei este de 80 de metri, iar a luncii este de 74‑75 metri.

Singurul curs de apă – care curge pe direcţia nord‑vest – sud–est – este Călmăţuiul. Acesta îşi are izvoarele în comuna vecină, Costeşti, dar este alimentat cu apă din pârâul Nişcov, printr–o scurgere subterană.

Ruşavăţul şi Hârlăul sunt alte văi afluente Călmăţuiului. Cea dintâi reprezintă vechiul curs al râului Buzău, iar cealaltă îşi colectează apele, în vreme ploioasă, de pe teritoriul comunei Costeşti.

În partea estică, se află „Lacul cu butuci“.[73]

De la nord la nord‑vest spre sud sud‑est, localitatea este străbătută de drumul naţional 2C, Costeşti‑Slobozia.

Cât despre cele două sate Cremenea și Sudiți nu sunt foarte multe informații. Așa cum aminteam, Cremenea, care, însă, are o identitate aparte şi tradiţii specifice. Numele localităţii nu pare a proveni de la o realitate locală, ci de la o împrejurare istorică. Conform tradiţiei, se spune că pe aici trecea drumul de legătură dintre Buzău – Urziceni – Bucureşti şi, cum transportul se făcea atunci cu poştalionul cu cai, aici era prima staţie de poştă, unde, făcându‑se popas spre a se schimba caii, se aprindeau focuri cu ajutorul amnarului şi a cremenei. De aici, satul şi‑a dobândit numele de Cremenea.

Nucleului acestei aşezări, format în jurul staţiei de poştă, i s‑au adăugat locuitorii strămutaţi din Siliştea. Însă, datorită faptului că mutarea lor era întâmpinată cu o oarecare reticenţă, Ioan Gerassy mută şi biserica din Siliştea.

Dacă despre Cremenea avem câteva date, oferite tot prin intermediul textelor referitoare la Biserică, informațiile despre Sudiți sunt și mai nesigure. Fenomenul migraţiei oamenilor nu este unul izolat în epocă, el îmbrăcând forma unei adevărate colonizări, lucru pe care îl amintesc denumirile unor localităţi din această regiune[74]. Un exemplu concret în această privinţă îl constituie satul Sudiţi, ce datează de la începutul secolului al XVII‑lea[75].

Locul de provenienţă al locuitorilor de aici nu poate fi stabilit cu precizie. Se ştie, însă, că proprietarii moşiei din aceste locuri erau, pe atunci, Maria Smaranda Bălăceanu şi Mărgărit. Aceştia au cumpărat de la preotul Reda Barbu, moşiile Cacaleţii Noi şi Reda Barbului. Mai apoi, pământul va ajunge în posesia bisericii „Sfântul Nicolae“ din Braşov, prin donaţie.

Provenienţa toponimicului Sudiţi nu este încă dezlegată. Conform unei tradiţii, pentru că aceia care locuiau pe moşia Reda Barbului au fost scutiţi – de preotul mai sus amintit – de clacă, au primit numele de „scutiţi“, termen ce se transformă, cu trecerea timpului, în „sudiţi“.

Numele satului, însă, provine de la substantivul sudit/sudiţi, care avea înţelesul de locuitor al Ţărilor Române, aflat sub protecţia unei puteri străine şi care se bucura de anumite privilegii jurisdicţionale şi fiscale[76].

Plecând de la sensul acestui substantinv, dar ţinând cont şi de tradiţia populară, se pot constata două lucruri: vechimea satului şi faptul că, într‑un anumit moment istoric, locuitorii lui au beneficiat de anumite privilegii fiscale.

O altă tradiţie spune că locuitorii acestei aşezări au devenit proprietarii locurilor de casă în urma unor împrejurări favorabile: dorind să cumpere aceste terenuri, sătenii s‑au împrumutat la o bancă de credit pentru a putea plăti contravaloarea lor; datorită falimentului acestei instituţii finaciare, ei nu au mai fost nevoiţi să restituie datoriile pe care le acumulaseră[77]. Relatările nu sunt, însă, conforme cu adevărul istoric. Cei din Sudiţi (satul a purtat pentru o scurtă perioadă de timp numele Voievodul Mihai) au devenit proprietarii locurilor de casă prin prevederile Legii rurale din 1864. Această lege găseşte satul format din 25 de familii, pe care le împroprietăreşte cu loc de casă, pământ arabil şi izlaz comunal.

Cât priveşte lăcaşul de cult, trebuie spus că, până în 1945, locuitorii din Sudiţi au folosit biserica satului Gherăseni[78], Parohia Sudiţi fiind înfiinţată în anul 1943[79].

                                                  *

În concluzie, Familia Gerassy nu se distinge prin fapte politice sau de arme, prin averi colosale sau o spiță de neam viguroasă. Cu toate acestea rămâne în istorie pentru totdeauna, datorită dragostei de Dumnezeu și de semeni, pe care a manifestat-o deplin.

---

[1] Textele dintre paranteze se găsesc doar în Cartea de aur, instituită de Părintele Neamu.

[2] Acest rang era unul onorific; de el aminteşte textul Cărţii de aur.

[3] La anul 1875 este trecută în Hrisovul de pomenire a morţilor sub numele de Rariţa.

[4] Textul pisaniei se poate găsi şi în articolul  La Biserica „Adormirea Maicii Domnului – pisania”, din revista „ Îngerul “, Buzău, an. IX (1937), nr. 12, p.737. Completările dintre paranteze nu se pot citi pe pisanie. Ele sunt, totuşi, trecute în Cartea de aur a bisericii, întocmită de preotul Ioan Neamu în anul 1939, p.3. A se vedea de asemenea: Marele dicţionar Geografic al României, vol. III, Bucureşti, p. 508, Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, I Ţara Românească, Oltenia şi Dobrogea,), Vol. I. lit. A-L, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1970, Administraţia Cassei Bisericii, Anuar 1909, Bucureşti, 1909, p.246. ; Anuarul Episcopiei Buzăului, Buzău, an. 1926, p. 23,  Anuarul Episcopiei Buzăului, Buzău, an. 1928, p. 27. Îdrumător bisericesc, an I (1982), Buzău, 1982.

[5] Această informaţie o găsim în pisania noii biserici. Ea este preluată şi de Bazil Iorgulescu, op. cit., p.241 şi în Monografia judeţului Buzău, p.175.

[6] Vezi corespondenţa cu protopopul de Buzău  în Arh. Ep. Buzăului, Dos.nr. 11/1895-1896, f.33. Catagrafia Bisericii, f. 2, menţionează că locaşul de cult se afla în îngrijirea comunităţii.

[7] Vezi Catagrafia bisericii, ( manuscris într-o combinaţie de litere chirilice şi latine) din 26 mai 1880, f. 2.

[8] Atunci au fost distruse şi porţile de la intrarea în curtea bisericii. Acestea erau împodobite frumos iar ancadramentele erau sculptate.

[9] Vezi, Bazil Iorgulescu, Monografia judeţului Buzău, p.175.

[10] A fost acoperită cu tablă în anul 1931.

[11] A se vedea Dimitrie Gh. Ionescu, Biserici vechi din Județul Buzău, în Glasul Bisericii, an. XXIV, nr. 1-2 (ian.-feb.), 1965, p. 83-106.

[12] Descrierea picturii se păstrează în Monografia părintelui Ion Neamu Vezi: Monografia...,pp. 24 – 27.

[13] Sfântul Potir și câteva candele, precum și o cruce care au rămas din dotarea  oferită de către Familia Gerassy au fost restaurate minunat de către părintele George Stoica și sunt păstrate de părintele ca odoare de mare preț.

[14]  Vezi Registru de inventar, an. 1894

[15] Inventar din 25 aprilie 1938.

[16] Vezi Ordinul nr. 1925/1966 al Departamentului pentru culte şi al Episcopiei Buzăului nr 30484261/1967

[17]  Cf. Proces-verbal din 10 martie 1897, p.18.

[18] A vedea Catagrafia bisericii, ( păstrată în manuscris într-o combinaţie de litere chirilice şi latine) din 26 mai 1880, f. 2.

[19] Vezi, f. 3 a Inventarului de la 1968.

[20] A se vedea Cartea de aur, scrisă de preotul Ioan Neamu, f.3.

[21] I. Ionaşcu, Catagrafia preoţilor Episcopiei Buzăului, în anul 1835, în rev. ,, Îngerul ˝ an X (1938), nr. 1-2, p. 68.

[22] Ibidem.

[23] Părintele Gheorghe Niţu relatează faptul că datorită erodării pământului de pe ˝ Movilă ˝ au ieşit la suprafaţă resturi ale unor veşminte preoţeşti. De această ,,Movilă ˝ sunt legate şi anumite legende ce au la bază Cultul cavalerului trac.

[24] Vezi: Monografia Bisericii, manuscris, p.35. Informaţia este culeasă de la fiul săteanului Ion Necula.

[25] Părinţii săi se numeau Simeon (Simo) şi Maria. Vezi: Pomelnicul din 31 iulie 1875, tipărit la Buzău. Pe acesta mai sunt înscrise în dreptul persoanelor trecute la Domnul şi Stemate, Maria, Maria, Teodor, Mihail, Paraschiva, Christea, Constantin, Elena, Gheorghe, Panait şi Gavriil ieromonahul.

[26] Informaţia este preluată din tradiţia populară. A se vedea Istoricul alcătuit de preotul Ioan Neamu, la 28 Mai 1967 ( în manuscris.). Datele din Istoricul alcătuit sunt culese de la bătrânii satului Stroie Dobre, mort în anul 1941 şi Ion Necula, mort în anul 1943.

[27] A se vedea f. 2 a Registrului de Inventar din 12 decembrie 1968.

[28] Moşia Rotunda a fost populată  în veacul al XVII-lea cu locuitori din zona Grindu-Cremenea. Vezi, Buzău Mică Enciclopedie Istorică, Biblioteca Mousaios, Buzău 2000, p.46.

[29] Alături de Gherăseni, denumirea de Rotundeni este menţionată de Bazil Iorgulescu în Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al Judeţului Buzău, Editura Stabilimentul grafic I.V. Socecu, Buzău, 1892, p.241. În epocă era o adevărată tradiţie ca satele să împrumute numele de la proprietarii moşiei.

[30] A se vedea Istoricul de la începutul registrului de Inventar din 1968.

[31] Vezi: Pisania din Biserica nouă.

[32] Hrisovul de pomenire al familiei, din 31 iulie 1875, tipărit la Buzău, în tipografia lui Al. Georgescu, alături de soţia lui Nicolae Gerassy, Elisabeta, mai aminteşte încă trei persoane ( Alexndrina, Olga şi Ioan) care erau probabil rude apropiate sau poate moştenitori direcţi. Numărul mic al acestora poate duce la concluzia că familia începea să se stingă..

[33] Vezi Procesul – Verbal nr. 2670/20 oct. 1905, f. 1. Originalul actului se află la Tribunalul Buzău unde a fost autentificat, dos.nr. 934/1913.

[34] Această afirmaţie se bazează pe faptul că din suma totală ce urma să fie încasată din vânzare, 930.000 lei, 374.000 lei reveneau Fondului Rural din București, iar restul revenea unei persoane particulare ( G. Poloni ) care percepea şi dobânzile restante. Aceste dobânzi restante ( pe lunile mai – noiembrie) sunt dovada faptului că N. Gerassy intrase în incapacitate de plată. Suma rămasă în urma vânzării în proprietatea lui N. Gerassy a fost de 218.500.

[35] Vezi: Actul de înstrăinare citat mai sus. Acesta a dobândit proprietăţi mult mai întinse în zonă decât a avut familia Gerassy, după cum se poate observa dintr-o evaluare făcută pentru partaj în anul 1913, de moştenitorii lui Stan Vasilescu.

[36] Această monografie a fost tipărită într-un număr de 1000 de exemplare, oferite gratuit. Darul a aparținut părintelui Ioan Dumitran, fiu al satului, trecut la Domnul anul acesta, după o activitate bisericească bogată, în care a fost preot la Parohia Sfinții Îngeri din Buzău, protopop și, după pensionare preot slujitor la Gherăseni.

[37] S-a renunțat, spre exemplu, la cele două nișe săpate în zidul altarului. A fost dărâmat vechiul veștmântar și în locul lui a fost construită cancelaria parohială.

[38]  Părintele a fost ajutat și de cântăreții bisericești Ionuț Voicu, licențiat al Facultății de Teologie Târgoviște, venit aici în 2006 de la Costești, de Luca Gheorghe, dar și de Ion Pârnog, omul care peste 50 de ani a deservit biserica, dar, din păcate, ziua de 4.05. 2016 a trecut la cele veșnice.

Consilieri Bisericeşti sunt: Epitrop: Bîrsan Sterian  Consilieri: Sava Stroe, Paşol Nichi, Vînătoru Nicolae, Pavel Stelică, Cocor C-tin, Spînu Alexandru, Dumitrescu Paul, Creţu Ion, Oprea Nicolae, Cucu Ionel, Ilie Costel şi Nan Nicolae.

[39] Sfântul Potir, care este folosit şi astăzi, are încrustat următorul text: „la biserica Sfântul Ioan din Cremenea – proprietar D.D.N Ioan Gherasy “.

[40] I. Ionaşcu, Catagafria preoţilor Episcopiei Buzăului, în anul 1835, în rev. ˝ Îngerul ˝ an X (1938), nr. 1-2, p. 68. în legătură cu acesta este amintit şi un anume Ştefan.

[41] Acelaşi conţinut are şi Ofisul emis de Generalul Kisseleff, din 11 aprilie 1934. Acest act cerea ca să nu fie mai mult de un preot la 50 de familii. Aceste prevederi erau determinate de faptul că preoţii erau scutiţi de clacă şi foarte mulţi doreau să îmbrace haina preoţească. Ca exemplificare putem lua cazurile satelor Valea Sibicelului şi Sibicelul de Sus. În primul erau 5 preoţi la 77 de familii iar în cel de al doilea caz erau 5 preoţi la 74 de familii.

[42] Dacă nu se face confuzie cu alt Stoica, preot ce se pare că a fost ginerele preotului Iordache.

[43] O legendă spune că familia sa este din Oltenia. Tatăl său fiind vătaf la o curte boierească era foarte aspru cu ţăranii. Aceştia s-au răzbunat şi l-au omorât, trimiţându-l la casa sa tăiat bucăţi şi pus în sac. Soţia sa, care era însărcinată, temându-se de alte răzbunări, a plecat de acolo şi s-a aşezat la Budişteni.

[44] Anuar 1909, p. 246.

[45] I. Ionaşcu, Material documentar privitor la Istoria Seminarului din Buzău ( 1836 – 1936), Ed. Monitorul Oficial şi Imprimeriile statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti 1937, p.272.

[46] Provenea tot din familie de preot. Dl. Mircea Neamu deţine o fotografie cu părinţii prezbiterei Stanca.

[47] Vezi: Figuri din Eparhia Buzăului, ,,Glasul Adevărului ˝, an. II, nr. 38 – 39, p. 1.

[48] Vezi Arh. Ep. Dos.202. Din acest dosar sunt extrase toate datele. A se vedea de asemenea Preotul Cosma Alexandrescu, în ,,Glasul Bisericii” an.XXXII(1974), nr.11-12, pp.1266-1267. Referitor la importanţa şi activitatea clerului din cadrul armatei române în timpul celui de al doilea război mondial vezi: Ilie Manole, Preoţii- pilde de virtute militară în vol. ,,Preoţii şi oştirea la români 1830-1948”, Ed. Daniel, Târgovişte, 1998, pp. 80-84.; Idem, Asistenţa religioasă în armata română în anii celui de Al Doilea Război Mondial, în op. cit., pp. 106-150.  Referitor la activitatea clerului pe durata celor două conflagraţii mondiale şi nu numai au fost prezentate comunicări şi în cadrul  sesiunii ,,Armata română şi cultele” sesiune desfăşurată la Arhivele Militare Române-Piteşti în data de 25 iulie 2014. Pentru detalii vezi Comandor dr. Marian Moşneagu, Colonel dr. Petrişor Florea, Colonel dr. Dan Prisăcaru(coord) ,,Armata română şi cultele. Studii şi comunicări prezentate la sesiunea naţională de comunicări ştiinţifice Piteşti- Mioveni”, 25 iulie 2014, Muzeul Brăilei- Ed. Istros, Brăila, 2014.

[49] Calităţile deosebite ale preotului Cosma sunt menţionate şi în Buletinul Oficial al Episcopiei Buzăului, an. 1942, pp.115-116.

[50] Vezi, Ştiri din Berezovca – Transnistria, Ziarul „Basarabia“, nr. 270/29 mai 1942.

[51] A publicat următoarele articole: Dumnezeu învinge; Renaşterea creştină; Creştinism şi activism.

[52] Separaţia dintre Stat şi Biserică , „ Îngerul “ an. XII (1940), nr. 7- 8, pp.397-406.

[53] În anul 1944 din 68 de pricini prezentate numai 15 au fost îndrumate către judecată, celelalte au fost rezolvate prin împăcarea părţilor. Vezi, Raportul de activitate al Parohiei Gherăseni ( 1943 – 1944). p. 3.

[54]  Arh. Ep. Buzăului, Dos.nr. 201, f. 22,

[55] Într –o autobiografie de a sa relatează faptul că deşi a dorit să vină încă de la început la Gherăseni, nu a putut din cauza unor intrigi politice.

[56] Vezi, Arh.  Ep. Buzăului, Dos. nr.330, f. 48.

[57]  ,,Îngerul ˝, an. V ( 1933), nr. 2, pp.14 – 15.

[58] ,, Îngerul ˝, an. V ( 1933), nr. 3 - 4, pp.25 – 27.

[59] Arh. Ep. Buzăului, Dos.nr. 330, f.45.

[60] A fost membru în consiliul de administraţie şi cenzor al Băncii „ Cuza-Vodă “, al Cooperativei de Credit „ Ajutorul “ etc. A fost, de asemenea, preşedinte al Comitetului Şcolar din Gherăseni. Vezi:  Arh. Ep. Buzăului, dos. 330, f. 48.

[61] Se transferă în Bucureşti la propunerea Pr. C. Buducea, Ministrul cultelor în guvernul lui Petru Groza.

[62] Aceste date sunt preluate din Autobiografia ce se află la dosar. Soţia părintelui deţine un număr important de documente ce atestă activitatea părintelui de la parohiile unde a activat.

[63] În timpul Seminarului Teologic a colaborat cu Revista ,,Muguri ˝. Păstrează de asemenea, în manuscris., un număr impresionant de poezii, inspirate din realităţile locale ale parohiilor unde a slujit.

[64] Vezi, P.S. Epifanie, Gânduri şi îndrumări pentru începutul unui nou an şcolar, Îndrumător Bisericesc, nr. 5; Ed. Episcopia Buzăului, Buzău 1986, p. 119. Vezi de asemenea Pr. Gabriel Cocora, Seminarul Teologic Buzău, Ed. Episcopiei Buzăului, Buzău, 1988, p.110.

[65] Paul Negoiţă, Monografia Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din parohia Gherăseni, Edit. Sfintei Episcopii a Buzăului şi Vrancei, Buzău, 2002, p. 64.

[66]Paul Iulius Negoiță, Oameni și cărți, Editura Omega, Buzău, 2016.

[67] Vezi, Pr. Iulian Negoiţă, Şematism, în ,,Almanah Bisericesc”, nr. 19- 20, Ed. Episcopia Buzăului, Buzău 2001, p. 323.

[68] A se vedea corespondenţa cu protopopul de Buzău în  Arh. Ep. Buzăului, Dos.nr. 11/1895‑1896, f.33.

[69] Pr. Ion Neamu, Monografie..., p. 38.

[70] Pr. Gabriel Cocora, Episcopia Buzăului, Ed. Episcopiei Buzăului, 1986, p.13; Relu Stoica, Contribuţie la Bibliografia istorică a judeţului Buzăului, Ed. Casei Corpului Didactic, Buzău, 1998. Gh. Diaconescu, Descoperirile arheologice de la Gherăseni, Buzău, 1973, pp.5-14. Idem, Aşezarea şi necropola de la Gherăseni, în „S.C.I.V.“, an XXII (1977), nr. 3, pp. 451-458.;  V. Teodorescu, Descoperirile arheologice de la Sudiţi, „Viaţa Buzăului“, an. III (1970), nr. 184, p.1.; Nicolae Vrapciu, Importantele descoperiri arheologice de la Sudiţi, în „Viaţa Buzăului“, an. III (1970), nr. 807, p. 2.; Idem, Săpături arheologice, în „Viaţa Buzăului“, nr. 783, p.3.

[71] Acest movile sunt: ,, Movila Boului ˝, ,, Movila Florii ˝, ,, Movila lui Stan ˝. Vezi Istoricul întocmit de Alexandru Vizireanu (text dactilografiat), p. 1.

[72] Aici se întâlnesc de asemenea două movile: ,,Movila Cremenea ˝ şi ,,Movila Ştirbă ˝.

[73] Acest lac se bănuieşte că ar avea calităţi terapeutice.

[74] Vezi, Pr.Conf. Dr. Gheorghe I Drăgulin, Istorie şi religie, Ed. Tradiţie, Bucureşti, 1996, p. 146.

[75] Ioan Donat, Câteva aspecte geografice ale toponimiei din Ţara Românească,  în „Fonetica şi dialectologia“, vol. XI, Bucureşti, 1962, p.110.

[76] Dicţionarul Explicativ al limbii Române,Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, p. 908.

[77] Localnicii nu au dobândit decât locurile de casă. La începutul acestui secol, Epitropia Biserici Sf. Nicolae, încă mai vindea o parte din pădurea Sudiţi‑Florea, în suprafaţă de peste 229 ha. Vezi, Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, X – Braşovul şi românii, scrisori şi lămuriri, Bucureşti, 1905, p.239; Pr. Candid C. Muşlea, Biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, vol. I (1292-1742), Braşov, 1942, p.336. Alături de Biserica Sfântul Nicolae, în zonă mai deţinea proprietăţi funciare şi Eforia Spitalelor. Aceste proprietăţi erau administrate de Mănăstirea Brebu.

[78] Vezi, Istoricul bisericii, în Registru de Inventar din 12 ianuarie 1968.

[79] La început, aici au slujit preoţii: Nicolae Voinescu, Andrei Ioncu[79] şi Constantin Călinescu. A urmat, între anii 1948‑1973, părintele Constantin Necula, iar după transferul acestuia, o scurtă perioadă de timp, a funcţionat preotul Pompiliu Bănuţă, urmat de Teofil Cristișor, Toader Ilie și……

În ultimii ani, biserica de aici a fost extinsă şi reparată, realizându‑se şi pictura interioară, pe icoane aplicate. S‑a construit, de asemenea, şi o casă parohială.

Parohia Sudiţi are în administrare şi cimitirul ce deserveşte satele Sudiţi şi Cremenea.