Cum Sănătatea Buzoiană este un ziar medical, pe lângă
anumite teme culturale sau spirituale nu pot lipsi descrierile unor realități
ale din instituții în care boala unor organe interne este atât de vizibilă,
încât se întinde pe tot chipul. Chira dacă funcționează coerent povestea
hainelor împăratului – în care, deși împăratul era gol, toți se minunau de
frumusețea straielor, până când un copil, cu sinceritate specifică, a spus
adevărul -, chiar dacă noi românii trăim o viață dublă, vorbind pe la colțuri
dar uitând să spunem clar și răspicat adevărul acolo unde trebuie spus, nu
înseamnă că de dragul unei false diplomații, unei păci mincinoase, nu merită
scris ceea ce se mai întâmplă în jurul nostru. Știu că nu este comod nici
pentru cei care –l mint pe împărat și uneori nici pentru cititori, deoarece,
fiind vorba de texte care nu vizează dezvăluiri sau senzațional, nu dau nume în
aceste materiale. Pe de altă parte, nu pricini personale de nemulțumire mă
inspiră și groaza ca tot felul de personaje a căror genă s-a alterat din cauza
slugărniciilor de tot felul sunt plătite și susținute să țină cârma dreaptă,
iar lucrul acesta nu știu cum să-l facă. Fie că extracția, proveniența este din
marasm, fie că frica pierderii unui loc cald îți întunecă atât de mult rațiunea
încât nu prea știi de ce te afli pe acolo și pe cine slujești cu adevărat.
Am fost cândva la o emisiune și, colocvial, întreb
moderatorul dacă are subiecte pe care nu și-ar dori să le ating. Franc, îmi
răspunde: Spuneți orice, doar de șeful meu să nu vă luați! El este singurul
telespectator care trebuie să fie mulțumit.
Deci, consider că poveștile din instituții pot avea rol
curativ, și poate, cândva, oamenii nu vor mai lucra pentru un șef temporar, ci
își vor aminti că lucrează pentru om în general, iar în cazul unor instituții
precum Casa de Asigurări, pentru măria sa contribuabilul și el are dreptul să
aibă cât mai mult, cât mai aproape, cât mai bine, cât mai rapid și să fie cât
mai mulțumit. Sigur, această instituție suferă de o boală de sistem: monopolul.
Așa cum al doilea copil îl educă pe primul, o instituție bolnavă nu poate fi
vindecată din interior, ci doar din aruncarea ei pe piața liberă, unde tonusul
este altul, ajustările și eficiența cresc, iar amintirea permanentă a misiune –
adică grija pentru cel ce contribuie – nu poate fi ignorată, pentru că el,
umilul acela inform acum, capătă chip atunci când nu mai vrea să-și asigure
sănătatea la cei ce nu prea vor să știe că obiectivul muncii lor este El. Între
noi fie vorba, pe o piață liberă, fără coerciția statului, în câteva luni cântă
cucul printre brazii din față…
De ce mă iau de
această instituție, cum de am curajul să scriu și să vorbesc despre
stăpânii vieții și ai morții pentru furnizorii de servicii medicale?! Nici eu
nu știu cum de m-am făcut că nu observ…Dar cui ar folosi ca toți să tăcem?
Siguranței personale? Dar de ce?! Nu, eu cred că trebuie să ne spunem punctul
de vedere, și, fiind vorba de un jurnale care se adresează oamenilor de un anumit
nivel, să vorbim cel puțin principial despre ceea ce ne surprinde, iar pe mine
m-a surprins, sau mai bine zis m-a șocat, un răspuns de această instituție,
care suna ca o cadență cultică: iar și
iar spuneți că au ajuns medicamentele la pacienți!
Păi bine dragilor, dar care mai este misiunea noastră. Care
mai este rostul unei asemenea entități. Pentru ce pacienții contribuie gros la
îndestularea financiară a celor care lucrează în sistem, dacă nu pentru ca să
le fie urmărit binele. Când am văzut un asemenea mesaj am crezut că este
dintr-o frizerie, unde tăiatul de ici și colo face toți banii. Dar, dureros
venea de la gardienii dreptului la bună starea celor care de voie și mai ales
de nevoie pun în punga comună bani albi pentru zile negre. Am înțeles după
această teribilă scăpare că oamenii și-au pierdut busola, nu știu pentru cine
sunt acolo și nu au viziunea mijloacelor prin care să se asigure că cei care-i
plătesc sunt respectați. Am mai înțeles de ce misiunea unei instituții trebuie
afișată peste tot – pe acolo nu prea am văzut-o- ca lucrătorul, slujbașul,
atunci când vine dimineața să știe pentru cine vine, iar atunci când primește
leafa să știe pentru ce o primește. Nu știu ce subiecte mai sunt pe la
concursurile pe post, dar cred că ar trebui introdusă o probă de recitare din
memorie a misiunii instituției, asumată mintal și comportamental de către cei
care apar pe statul de funcții. Nu cred că va fi un impediment greu de depășit
pentru un funcționar, mai ales că, pornind din aproape în aproape, misiunea
oricăruia dintre noi este omul, iar misiunea fiecărei entități este slujirea
omului în aria de activitate pe care o desfășori și din ogorul căreia ești
plătit, în cazul de față pacientul, la care iar și iar trebuie să ajungă
medicamentul, pentru că el este cel care plătește și ține viu sistemul din
care, în mod partenerial toate zalele lanțului supraviețuiesc și toate trebuie
să-l aibă ca obiectiv. Acum, că unii și alții au interese de grup, nu este ceva
nou, însă stridența manifestării notifică imposibilitatea însănătoșirii.
În fine, este deranjant când nu știm de ce suntem într-un
loc, când privim omul prin cifre, când confortul lui trece prin filtrul unui
scaun peste care stau interese meschine, când cei din jur întră surzi în horă
și când totul contează, doar personajul principal, omul, în cazul de față în
calitate de pacient, este ignorat sau chiar distrus de jocul interpretărilor și
supozițiilor unor indivizi a căror lumină este stinsă demult și care uită de ce
și pentru ce sunt acolo și pentru cine trebuie să lucreze. Răbdător, poți spune
că trece și astă, fiindcă, experiența demonstrează că sunt perisabilități care
nu țin mult și nu pot strica chiar tot, dar de ce să ai nevoie de asemenea
așteptări când poți lucra împreună la binele comun?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu