Moartea mamei lui Kevin ne-a găsit nepregătiți. Nu pentru că ar fi fost o surpriză – actorii, ca oamenii, îmbătrânesc și ies, rând pe rând, din scenă –, ci pentru că unele chipuri par scutite de timp. Catherine O’Hara nu a fost doar mama unui copil uitat acasă. A fost mama Crăciunului cinematografic.
Mirela râde de fiecare dată cu aceeași poftă când revede Singur acasă. Râsul vesel spune ceva important: filmul nu îmbătrânește.
Singur acasă este unul dintre acele filme rare care nu se demodează. E un film în care răul este caricatural, iar binele are chip de mamă grăbită, speriată, vinovată, alergând prin aeroporturi și prin viață.
Moartea mamei lui Kevin ne mută, fără să vrem, într-o altă etapă. După „Singur acasă”, spre singur pe lume. Oare, mai ai sentimentul de acum că totul va fi bine la final?
Filmul se ține tare în timp, chiar dacă actorii au început să iasă și din scena vieții. E un paradox frumos și dureros: arta rămâne tânără, oamenii nu. Sper că și de acum înainte Kevin va avea tot … opt ani, iar mama lui va alerga mereu spre casă. Nu am îndoieli că hoții vor aluneca mereu pe gheață. Iar noi vom ști mereu ce urmează, pentru că vom rupe filmul te timp și de cei care nu mai stau în el.
Moartea mamei lui Kevin nu închide un film. Închide o vârstă. Ne amintește că nu mai suntem copiii care râdeau prima dată la acele scene, ci adulții care râd acum cu un strat subțire de melancolie peste hohot. Și poate tocmai de aceea râdem mai tare: ca să acoperim puțin tăcerea care vine după.
Iulius Paul Negoiță
sursa: paulnegoita.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu