Existențe trucate

 Recunosc, nu înțeleg prea bine ispita rețelelor sociale în rândul tinerilor. Poate pentru că, în casa noastră, copiii nu au fost niciodată cu adevărat atrași de ele, rămânând aproape absenți din spațiul virtual. Nu din interdicții drastice, ci dintr-un firesc cultivat încet. De foarte mulți ani nu avem televizor funcțional decât de sărbători, iar lipsa acestui obicei – considerat de mulți indispensabil – a schimbat discret direcția privirii: dinspre ecran, spre lume.

Poate de aici a pornit totul. În absența fluxului continuu de imagini prefabricate, copiii au învățat să caute altceva: conversația, lectura, plimbarea, lucrurile făcute cu mâinile, tăcerea chiar. Au crescut într-o lume mai puțin „livrată” și mai mult descoperită. O lume în care realitatea nu venea ambalată în episoade scurte și stridente, ci se cerea parcursă cu răbdare.
Și totuși, privind în jur, nu pot să nu observ cât de rar mai întâlnești copii jucându-se afară. Nu vorbesc despre joaca organizată, cu program, echipament și supraveghere, ci despre acea joacă liberă, dezordonată, zgomotoasă, în care timpul nu se măsura și regulile se inventau pe loc. Copiii care se plimbă fără scop precis, care se murdăresc, care se ceartă și se împacă, care se plictisesc – toate acestea par astăzi excepții.
În schimb, vedem tot mai des copii „prezenți” doar prin imagini: fotografiați, filmați, postați. Vieți atent aranjate, cadre curate, zâmbete corecte, replici scurte. Existențe trucate, nu neapărat din rea-credință, ci dintr-o nevoie de validare continuă. Viața nu mai este trăită pentru sine, ci pentru a fi arătată. Nu mai contează atât ce ești, cât cum apari.
Rețelele sociale nu mai sunt simple instrumente; ele devin scenă. Iar copilul, adolescentul, ajunge actor într-un spectacol permanent, în care spontaneitatea este riscantă, iar imperfecțiunea penalizată. Totul trebuie să fie „postabil”. Or, tocmai din această selecție continuă a realității se naște o falsificare a existenței. Viața se reduce la fragmente prezentabile, iar restul – tăcerea, eșecul, așteptarea – este eliminat.
Poate că adevărata problemă nu este timpul petrecut online, ci mutația sensului. Copilăria nu mai este un spațiu al devenirii lente, ci un portofoliu de imagini. Prietenia nu mai este o prezență, ci o interacțiune. Bucuria nu mai este trăită, ci anunțată. Iar singurătatea, paradoxal, crește exact acolo unde „conectarea” este maximă.
Nu idealizez trecutul și nici nu demonizez tehnologia. Dar mă întreb dacă nu cumva am confundat progresul cu accelerarea și comunicarea cu expunerea. Copiii au nevoie de lume, nu de decor. De timp pierdut, nu de timp optimizat. De spațiu în care să fie nevăzuți, neevaluați, neînregistrați.
Poate că a nu avea televizor nu a fost un act de curaj, ci doar o întâmplare. Dar efectele ei se văd: o apropiere de real, o rezistență la zgomot, o capacitate de a fi prezent fără a fi afișat. Și, în acest context, îmi dau seama că adevărata miză nu este educarea copiilor împotriva rețelelor sociale, ci educarea lor pentru o viață netrucată.
O viață care nu încape într-un ecran. O viață care nu se cere validată. O viață care se trăiește, pur și simplu.

Iulius Paul Negoiță

sursa: paulnegoita.ro