Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel stau îmbrăţişaţi peste
vremuri în laturile unei icoane pictate sub inspiraţia Duhului Sfânt. Sunt două tipologii umane diferite, două
caractere puternice, unite în același
spirit al credințe. Au avut proveniențe și preocupări anterioare apostolatului diferite.
Au ajuns la Hristos în chip diferit, dar au împărășit cu tot sufletul și cu
toată energia trupului misiunea apostolică, fiind neobosiţi mesageri ai
glasului divin, până la „marginile lumii“.
Pe ambii Mântuitorul Hristos i-a salvat de cotidian şi
le-a dat veşnicia. Pe ambii i-a întors de pe drumul lor, pe drumul Lui! Pe
ambii i-a iertat pentru slăbiciunile lor…deși greșelile păreau de ne iertat …Petru,
ca un novice lipsit de personalitate și bântuit de frică, s-a lepădat de
Hristos, iar Pavel, tânărul și înfocatul persecutor, era capabil să lovească cu
“piciorul
în țepusă” persecutând
creștinii.
Dovada veşniciei
la care i-a făcut părtași Dumnezeu este prezenţa în calendarul
creştin şi cinstirea lor în întreaga lume, în veci.
Mântutorul le-a schimbat viața. Petru a fost scos din
platitudinea unei vieţi în așteptare. Căuta permanent, cu mrejele și
undițele sale, hrana cea de fiecare zi, dar, adânc în sufletul său, aştepta mai
mult, aştepta pe Mesia. Mântuitorul i-a implinit căutarea, zicându-i: „Vino
după Mine!“ Şi a mers! A mers cu străşnicie. L-a urmat pe Hristos.
L-a slujit. I-a sorbit cuvintele. I-a făgăduit credinţă, mai mult decât toţi
ceilalţi. S-a lepădat, el, tocmai el, cel mai voluntar şi mai vârstnic dintre
apostoli. A fost iertat. Şi apoi, neîncetat, fără odihnă, şi-a
desăvârşit misiunea de pescar de oameni, umplând mrejele de suflete salvate, de
suflete dăruite Stăpânului Cerului.
Cu un alt traiect, Sfântul Apostol Pavel, mare persecutor
al creştinilor, devine atlet al lui Hristos. Personalitate ce a uimit veacurile
şi timpurile, Sfântul Pavel a fost apostolul de pe urmă care a devenit cel
dintâi, împlinind cuvintele Scripturii. Transfomarea vieţii sale a inspirat
scriitori creştini în fiecare epocă. Întoarcerea vieții lui este dovada
concludentă a unei schimbări interioare, pe care omul nu o poate realiza cu
adevărat decât atunci când se întâlneşte cu divinul. Altfel, fără mana divină,
ființa vie poate trăi o schimbare amenințată în permanență de efemeritate.
Până la drumul Damascului, când s-a interesectat cu Hristos, Pavel a lovit „cu
piciorul în ţepuşă“. Era cuprins în peregrinările sale, asemenea fiului
risipitor care și-a venit in sine la un moment dat, mai mult de dorul căutării,
decât al negării. Frământarea sa efervescentă l-a făcut pe Iisus să-i
arate aceiaşi cale ca a fratelui său de apostolat: drumul veşniciei.
Împarte acum acelaşi loc în calendar cu Sfântul Apostol Petru. Şi Iisus
străluceşte prin ambii.
Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli aduce aminte de acele zile
de fierbinte înflăcărare spirituală, pe care le-a trăit Biserica Domnului
Hristos la începuturile ei. Trebuind să se desprindă de sinagogă şi să iasă din
matca iudaică, pentru ca să intre pe făgaşuri proprii, Biserica, născută de
curând, la Cincizecime, şi-a trimis mesagerii în toate laturile pământului, ca
să propovăduiască Evanghelia la toată zidirea. Calea pe care trebuiau să meargă
noii trimişi era grea dar limpede. Urmau să ducă mesajul păcii lui Hristos care
„covârşeşte toată mintea“, sub scutul iubirii.
Pentru ceea ce aveau să lucreze apostolii în lume,
când Învăţătorul n-avea să mai fie cu ei, Mântuitorul dăduse o poruncă: „Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt“ (Matei
28, 19). Aceasta era porunca apostoliei, era porunca trimiterii la
propovăduire… Şi Mântuitorul adăugase: „Iată,
Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor“ (Matei 10, 16). Acest
cuvânt prevenitor, care suna ca o profeţie, putea să umple de groază sufletele
celor trimişi la propovăduire. Dar, curând, Domnul Iisus le-a sporit curajul,
încredinţându-i că le va trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, şi Acela îi
va învăţa ce să facă (Ioan 15, 26). Celor trimişi, Iisus le-a mai dat şi un
sfat: „să nu luaţi cu voi nici traistă şi
nici toiag“ (Matei 10, 10). Aveau de dus lumii infinit mai mult…
Iată, deci, în ce condiţii şi cu ce perspective se
deschidea marea epopee a încreştinării lumii, marea operă de împământenire a
Bisericii Domnului Hristos! Cine ar fi avut curaj să pornească la drum, cui îi
surâdea o asemenea privelişte?! Dacă noi am fi trimiși astăzi la drum prin lume
cum am fi răspuns!?Cât curaj am avea!?
Au demonstrat! Curajul nu le-a lipsit! În ziua Pogorârii,
când peste capetele plecate de spaimă ale ucenicilor s-a oprit puterea Duhului
Sfânt, văzută în chip de limbi de foc, atunci, ca într-o fulgerare, frunţile
apostolilor s-au ridicat hotărâte, minţile s-au luminat, lăsând să curgă în
adâncul conştiinţelor izvoarele înţelepciunii, iar limbile dezlegate s-au
înmiresmat de darul vorbirii, începând a grăi după gândurile curate ale
divinului lor Învăţător. Rupând zăgazurile spaimei, apostolii ieşiră în
mijlocul mulţimii şi, dintre ei, ridică glas bătrânul apostol Chefa, pescarul
din Betsaida Galileii, cel numit Piatră pentru tăria credinţei lui. Cartea
intitulată „Faptele Apostolilor“ a păstrat până azi cuvântarea rostită atunci
de Apostolul Petru. El a zis: „Bărbaţi
fraţi, ascultaţi cuvintele acestea: Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit
între voi de Dumnezeu cu puteri, minuni şi semne pe care Dumnezeu le-a făcut
prin El în mijlocul vostru,… pe Acesta… voi L-aţi luat şi L-aţi omorât,
răstignindu-L prin mâinile celor fărădelege. Pe Acesta Dumnezeu L-a înviat…“
(2, 22-25).
Înspăimântată de aceste cuvinte adevărate şi îndrăzneţe,
mulţimea întrebă: „«Ce să facem?» Şi
Petru le-a zis: «Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să se boteze în numele lui
Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre»“ (2, 38).
Acesta era Petru! Curajos şi înflăcărat de rostul
misiunii sale. Asumându-şi cu tărie şi convingere răspunderile apostoliei, va
duce până la capăt porunca Domnului, răspândind cuvântul învăţăturii la toată
zidirea: Pontul, Galatia, Capadocia, Asia, Bitinia şi, în cele din urmă, Roma.
În toate aceste locuri a răsunat glasul cuvântului său. Mii de suflete au
sporit numărul iubitorilor de Hristos, făcând să crească curatul edificiu al
Bisericii creştine. Petru, cel care mărturisise dumnezeirea lui Hristos în faţa
ucenicilor, mergea acum în cetatea eternă, mergea la Roma imperială, el un pescar
din Iudeea, înfrunta pe marele preot al păgânismului roman, care era însuşi
împăratul. Pescarul gângav şi neştiutor de carte de pe lacul Ghenizaretului va
rosti la Roma cuvântul adevărului şi va înfrunta pe „ritorii cei mult
vorbitori“, biruindu-i nu cu meşteşugul sau farmecul cuvintelor, ci cu tăria
nezdruncinată a convingerii sale şi cu argumentul suprem - Iisus cel Înviat,
argument pe Care nu poate nimeni, niciodată, să-L biruiască. Mulți au încercat
dar…țepușa a fost prea ascuțită.
Călătoriile și cuvintele apostolului Petru au cules suflete pentru Împărăţie. Pe
acestea le-a primit Hristos ca pe o ofrandă scumpă şi nepieritoare. Toată
căldura cuvântului său şi înflăcărarea de propovăduitor al Evangheliei veneau
din darul divin al Duhului Sfânt, Care a făcut din pescari apostoli, din păgâni mucenici şi din propria experienţă
alături de Mântuitorul. El L-a văzut, L-a ascult, I-a făgăduit credinţă, L-a
urmat, a stat la picioarele Sale, a fost martor al Lui, iar acum acest izvor al
mărturisirii abunda, fără să poată fi oprit de vreo retorică a timpului. Petru
ştia ce-l aşteaptă, ştia ce are să se întâmple cu el. Nu uitase cuvântul spus
de Domnul: „vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor“. Dar ştia şi ce
comoară poartă cu el, bogăţie pe care trebuia să o împartă cu generozitate
celorlalţi.
S-a întâmplat și atunci, ca de multe ori în istorie, cand
destinul popoarelor încape pe mâini murdare și fără conștință. Împăratul, ne
având valori morale, a preferat să ucidă dreptatea în locul promovării unei
morale care să salveze societatea timpului. Roma păgână era degradată moral și
nu avea curajul opoziției în confruntarea cu un lider degenerat, corput și samavolic.
Simțea nevoia de revigorarea, de salvare din naufragiu, dar nu se putea reface
pe vehile fundamente putrede. Avea
nevoie de lumina lui Hristos, însă, conducătorul de atunci, obliga poporul să
rămână în mocirla unde se simțea el bine, în loc să fie demn de locul pe care i
l-a hărăzit istoria și să pună temelii unei noi societăți. A preferat persecutarea
conştiinţelor curate care doreau renaşterea lumii sub binecuvântarea lui
Hristos. Nero, tristă figură, urmaş palid al vredniciei unor cezari ce au adus
faima istoricei cetăţi, a declanşat o persecuţie a cărei cruzime barbară este
greu de imaginat astăzi. În forum, în circuri, în arene, prin pieţele publice,
trupurile creştinilor erau sfărâmate în obezi, rupte de colţii fiarelor
sălbatice sau înjunghiate de gladiatorii plătiţi sau siliţi să ucidă. În
grădinile lui Nero, petrecerile erau luminate seara de trupurile creştinilor,
care ardeau ca nişte torţe vii. În această prigoană a morţii căzu şi bătrânul
apostol Petru, răstignit la Roma pe o cruce cu capul în jos, aşa cum a cerut,
din smerenie, pentru a nu avea el, care într-un moment de rătăcire s-a
înstrăinat, aceeaşi moarte ca Învăţătorul.
Aşa cum spuneam dintru început, pe altă cale şi după alte
rosturi pornea pe drumul propovăduirii un alt înflăcărat slujitor al Domnului
Hristos, marele, învăţatul şi de nimic biruitul Apostol Pavel din Tarsul
Ciliciei. Colosală figură sfântă! Vas ales al lui Hristos! Pavel a inspirat mii
de pagini peste milenii. Viaţa lui este greu de prins în sinteze!
De aceea, fac referire doar la ceea ce spune el însuşi
despre sine şi despre învăţătura sa. El zice: „Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om, pentru că eu nici
n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui
Iisus Hristos. Căci aţi auzit doară de purtarea mea de altădată întru iudaism,
că peste măsură prigoneam Biserica lui Dumnezeu şi o pustiam, şi spoream în
iudaism mai mult decât cei ce erau de vârsta mea în neamul meu, ca nimeni altul
fiind eu râvnitor al predaniilor mele părinteşti. Dar când a binevoit Dumnezeu,
Cel ce m-a ales încă din pântecele mamei mele şi m-a chemat, prin harul Său,
ca întru mine să-L descopere pe Fiul
Său, pentru ca eu să-L binevestesc la neamuri,… m-am dus în Arabia şi m-am
întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit în Ierusalim să-l văd
pe Petru şi am rămas la el cincisprezece zile“ (Galateni 1, 11-18).
Aşadar, după propria mărturie, Pavel, apostol al
neamurilor, ales să propovăduiască Evanghelia printre păgâni, era evreu de
neam, dar născut cetăţean roman. Acest om învățat, pregătit să fie rabin,
prigonitor aprig al creştinilor, ajunge slujitor şi propovăduitor al lui
Hristos. În trei călătorii misionare, el colindă Asia Mică, Grecia, Macedonia,
Iliria şi coboară la Roma. La Efes, la Colose, la Galata, la Corint, la
Tesalonic, la Filipi, în Creta şi la Roma se aud paşii neobositului apostol şi
răsună cuvântul înflăcăratului propovăduitor. Cheamă la credinţă, converteşte
şi botează în numele lui Hristos. Pe rând iau naştere comunităţi creştine, se
încheagă Biserica, sunt rânduiţi episcopi, preoţi şi diaconi.
Trimite îndrumări concrete, lămuriri despre credinţă,
sfaturi morale şi reguli de organizare a Bisericii celor pe care i-a creştinat.
Astfel au apărut cele 14 epistole sau scrisori, cuprinse toate în Sfânta
Scriptură a Noului Testament. În ele se cuprinde toată gândirea apostolului,
toată înţelepciunea lui şi priceperea de bun organizator al Bisericii.
Apostolul neamurilor nu a scăpat din vedere aspectele
sociale, relaţionale şi chiar diplomatice, pe care creştinul trebuie să le
aibă cu societatea timpului său.
Pe creştini îi învaţă să fie muncitori, munca
fiind legea omului. Îndemnând să nu fie încurajaţi cei leneşi, apostolul
dă propriul său exemplu şi hotărăşte: „Dacă
cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce“ (II Tesaloniceni
3, 10). În fapt, a dat exemplu personal. Nu a aștepta să fie întreținut de
cineva sau să trăiască pe spezele comunităților, ci a muncit neîncetat. Era
confecționer de corturi și trăia din muncă proprie. Minunat exemplu!
A susţinut principiul unităţii de familie, îndemnând
pe soţi la iubirea desăvârșită. Sunt cunoscute frumoasele cuvinte ce se citesc
la nuntă: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile
voastre aşa cum a iubit şi Hristos Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea, ca
s-o sfinţească“ (Efeseni 5, 25-26).
Apostolul Pavel a afirmat, cel dintâi, principiul păcii
universale şi al convieţuirii umane prin credinţă, contra separatismului şi a
vrajbei dintre oameni: „Câţi în Hristos
v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat; deci, nu mai este nici iudeu,
nici elin, nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, ci toţi una
sunteţi în Hristos Iisus“ (Galateni 3, 27-28).
Dar ce nu se poate găsi în scrisorile lui Pavel? Nimic nu
scapă înţeleptul apostol: sfătuieşte pe părinţi, îndeamnă pe copii, mustră pe
păcătoşi, înfruntă pe cei orgolioşi, cheamă la credinţă, zideşte sufletele şi
înalţă cugetele către Hristos.
El este primul glas care a cerut desfiinţarea robiei, a
sclavei. Epistola lui către Filimon, pentru sclavul Onisim, este o carte a
dezrobirii omului, a descătuşării lui din nedreapta şi inumana robie. Iar opera
sa este fundamentul religios al prea-laicelor „drepturi ale omului“.
Dar grija marelui apostol s-a îndreptat şi asupra
organizării Bisericii, cât şi asupra slujitorilor ei. „De pofteşte cineva episcopie (n.n.
preoţie), bun lucru doreşte“, scrie
el ucenicului său Timotei, pe care îl așezase episcop în Efes. „Trebuie însă să fie fără de
prihană, bărbat al unei femei, veghetor asupră-şi, măsurat, cuviincios, primitor
de străini, destoinic să-i înveţe pe alţii, nu beţiv, nu bătăuş, ci potolit, nu
certăreţ, nu iubitor de argint, bine chivernisindu-şi casa lui, avându-şi
copiii ascultători cu toată bunacuviinţă“ (I Timotei 3, 1-5). „Fă-te credincioşilor pildă în cuvânt, în
purtare, în iubire, în duh, în credinţă, în curăţie... să te îndeletniceşti cu
citirea, cu povăţuirea şi cu învăţătura“ (I Timotei 4, 12-13). „Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-l
îndemni ca pe un părinte; iar pe cei mai tineri, ca pe fraţi... Preoţii care
cârmuiesc bine să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei ce se
ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura“ (I Timotei 5, 1, 17).
Şi, peste toate acestea, pentru a înţelege sensibilitatea
unică a Sfântului Pavel, nu pot fi omise cuvintele cu valoare de imn al
dragostei creştine, al dragostei de om şi de Dumnezeu:
„De-aş
grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar dacă dragoste nu am,
făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Și de-aş avea darul profeţiei
şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de aş avea credinţa toată
să pot muta şi munţii, dar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi toate averile
mele de le-aş împărţi şi trupul meu de mi l-aş da să fie ars, dar dacă dragoste
nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este
binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea
nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu
gândeşte răul. Dragostea nu cade niciodată “ (I Corinteni 13, 1-8).
Cu dragoste în suflet şi-a purtat paşii prin colbul lumii
de atunci. Neobosit a alergat să primească cununa. Iar atunci când
mai marii vremii în loc de cununa biruinţei i-au dat-o pe cea martirajului, a
primit-o şi pe aceasta cu dragoste, fiind pregătit pentru dreapta judecată.
Scrie ucenicului său Timotei: „Că eu de-acum sânger spre jertfă şi vremea plecării mele din lume a
sosit. Lupta cea bună am luptat, alergarea mi-am împlinit-o, credinţa am
păzit-o. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul,
Dreptul Judecător, în Ziua aceea; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce I-au
iubit arătarea“ (II Timotei 4, 6-8).
Şi i s-a dat cununa dreptăţii divine, căci de la omul
căzut ce putea aştepta?! În sângeroasa prigoană a lui Nero a căzut şi Pavel,
tot la Roma, ca martir al credinţei în Iisus Hristos.
Aşa au trăit, au simţit şi au murit lumii de aici Petru
şi Pavel! Două pietre de temelie ale Bisericii, doi stâlpi de nădejde ai
învăţăturii lui Hristos, două făclii care s-au mistuit arzând, ca să lumineze,
în veacul veacului, drumurile credinţei. Pe amândoi Biserica i-a pus alături
şi-i cinsteşte cu evlavie.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu