În carul cunoașterii prin viața Sfântului Ilie



În cadrul învățăturilor catehetice de la Biserica Sfântul Apostol Andrei, cu permisiunea dumneavoastră vom păși puțin peste câteva etape istorice. Motivația? Fericita coincidență a incursiunii noastre spirituale printre filele Vechiului Testament cu sărbătorirea în această săptămână a Sfântului Proroc Ilie, proroc însemnat cu cruce roșie în calendarul ortodox. De aceea, vom reprograma pentru săptămânile ce vor urma cateheza despre Dreptul Iov și vom vorbi de prorocul Ilie, cel mult iubit de români și atât de prezent în viața și tradiția strămoșilor noștri, care-l aveau ca reper în calendarul agrar.
Pășim cronologic peste o perioadă întinsă din istorie poporului evreu, perioadă marcată de mari personalități și de o așezare a vieții unui popor care nu de puține ori a fost greu încercat. David și Solomon au dat strălucire timpului lor. Cu căderi și ridicări au făcut poporul evreu un reper de unitate și spirit al vremurilor de atuci. Ar fi de prisos să vă mai amintesc în această scurtă introducere despre faima înțelepciunii lui Solomon printre suveranii timpului. Odată cu dispariția biologică a celor doi luptele politice interne, decăderile, trădările, răzbunările au cotropit spiritul nobil creat de cei doi mai regi. Se spune că Dumnezeu te încearcă la prea bine și la prea rău – ca pe Iov. La rău rezistăm, la bine nu. Binele cu care i-a binecuvântat Dumnezeu pe conducătorii evrei nu a fost suficient pentru a-i ține pe calea cea dreaptă. De aceea, a fost nevoie de glasuri puternice și curajoase, care să corijeze abaterile de la credință, morală, dreptate. Vocea care a sunat ca un tunet în acel context istoric marcat de decădere a fost a profetului Ilie.
Regatul lui Solomon era acum divizat în falia de nord și de sud. Cele două părți funcționau ca două placi tectonice. Regatul de nord este afectat de flagelul decăderii fiind permeabil influențelor externe. Nu aveau Templul de la Ierusalim și nici pe leviți. Își pierdeau, pe zi ce trecea, reperele. Nu mai aveau etalon. Binele și răul nu mai aveau identități clare în mintea contemporanilor. De aceea, Dumnezeu și-a trimis crainicii să vestească dezastrul pe care-l creau  conducătorii prin faptele și întinarea lor. Nu era Dumnezeu cel însetat de pedeapsă, ci toți care, prin actele lor, își aduceau singuri răul în viața proprie. Nu Dumnezeu pedepsea fără discernământ, sau profeții amenințau cu dezastre, ci omenii vremii erau cei care își construiau propriul Iad. Cam așa stăteau lucrurile în vremea Regelui Ahab (cca 875-853 ÎH). Acesta era căsătorit cu Izabela, fiica regelui din Tyr. Izabela își exercita influența asupra soțului, inclusiv în plan religios. Evreii cădeau pe zi ce trece din sânul lui Avraam pe cărările idolatriei, iar idolatria nu era doar politeism religios, ci avea consecințe morale profunde. Când religia este lovită, morala este dezorientată. Manifestările idolatre sunt complexe. Presupun schimbarea raporturilor firești atât pe orizontală cât și pe verticală. Bunul-simț, generozitatea, echilibrul între spirit și materie, între căutarea celor materiale și spirituale sunt grav perturbate. Dar cine avea curajul să spună toate acestea? Cine are curajul să se pună cu puternicii vremurilor? Cine are verticalitatea să o facă? Cine are forța să suporte consecințele? Cine are tărie să nu se lase copleșit de duhul rău al corupției vremurilor și să se opună cu forță mizeriei? Oare nu e mai cald și confortabil să fii conformist și încadrat politicii oficiale a timpului? Se pare că da! Timpurile au demonstrat că sunt puțini cei care au curajul adevărului și puterea să-și apere dreptatea lor și mai ales a celorlalți, iar cei care au făcut-o nu de puține ori au îmbrăcat haină martirică. Cum nimic nu este nou sub soare – așa cum scrie Ecleziasticul – nici evreii din vremea lui Ahab nu erau prea inimoși atunci când constau păcatul și nedreptatea. Păcatul e dulce, iar nedreptatea pare o problemă personală a unora sau altora, care nu te poate atinge pe tine și de care începi să te plângi sincer doar atunci când îți sare în față. În acel context al decăderii, doar bunul Dumnezeu mai putea insufla curajul gândului rostit și al forța contestării mult prea puternicului rege  Ahab. Dumnezeu nu se sfiește să intervină în istorie și să spună stop. Respectă libertatea individuală a fiecăruia dintre noi, dar nu poate tolera decăderea generală a unei lumi pe care a creat-o din dragoste, iar dragostea nu este doar un sentiment cald, este și o responsabilitate. Dragostea filială este înmiresmată cu pedagogie și chiar coerciție. De aceea, Dumnezeu l-a trimis pe Ilie la creaturile sale să le amintească de originea lor și de misiunea ce o au pe pământ.
Plin de curaj divin, Ilie din Tișbe, provenit dintre locuitorii Galaadului, i s-a adresat lui Ahab astfel: Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, căruia îi slujesc: nu va fi, în anii aceștia, nici rouă, nici ploaie decât la cuvântul meu.
Așadar, Dumnezeu nu putea să-l pedepsească doar pe Ahab. Poporul era complice prin tăcere și aliniere la starea de degradare. Seceta era o pedeapsă cumplită, care presupunea că va duce la trezirea simțurilor unui conducător alunecat în patimile dezmierdărilor și ale unui popor care s-a lăsat târât prea ușor în lațul păcatului idolatriei.
Și cum spusele Domnului sunt lege, a început o secetă cruntă. Cât de aspră era lipsa creată de secetă putem constat din cele ce urmează. Dumnezeu și-a luat mâinile de pe poporul infidel. Doar Ilie se bucura de protecție divină: Pleacă de aici și ia-o către Răsărit și ascunde-te lângă pârâul Kerit –i-a zis Domnul-, care este de cealaltă parte a Iordanului. Vei bea din pârâu, și le-am poruncit corbilor să te hrănească. Cum seceta a continuat să usuce pământul, după o vreme, pârâul din care Ilie își adăpa setea și lângă care corbii îi aduceau dimineața și seara pâine și carene a secat. Scoală-te și du-te la Serapta, care ține de Sidon, și stai acolo. Iată, am poruncit unei văduve de acolo să te hrănească – zise iarăși Domnul. 
Pășii sfinți ai prorocului au ajuns la poarta cetății. A întâlnit-o pe văduvă și a cerut apă și mâncare. Ea a pornit să-i aducă apă dar atunci când a auzit de mâncare a zis: Viu este Domnul, Dumnezeul tău: nu am nimic copt, ci doar o mână de făină în oală și puțin untdelemn în urcior; și iată am strâns câteva lemne să mă duc să gătesc pentru mine și pentru fiul meu, ca să mâncăm și apoi să murim.
Dramatică situație! Să mâncăm și apoi să murim –a zis femeia. Suferință mare în țară!
După auzul acestor cuvinte Ilie a spus: Nu te teme: mergi și fă cum ai spus, dar mai întâi fă-mi de acolo o turtă mică și adu-mi-o, iar pentru tine și pentru fiul tău o vei face mai apoi. Căci astfel grăiește Domnul, Dumnezeul lui Israel:
Făina din oală nu se va împuțina și untdelemnul din urcior nu va scădea până în ziua când va da Domnul ploaie pe pământ.
A mers văduva acasă și a făcut după cum Ilie i-a zis. A mâncat și ea și fiul ei multă vreme din bucate, că untdelemnul nu se împuțina, iar untdelemn era destul.
Dar nu după mult timp fiul văduvei s-a îmbolnăvit și în cele din urmă a murit. Atât de mult îl iubea Dumnezeu pe Ilie încât moartea s-a dovedit somn temporar, iar Ilie a chemat-o pe mama copilului și i-a zis: Vezi, fiul tău trăiește. Atunci văduva a spus: Acum știu că tu ești omul lui Dumnezeu, iar cuvântul Domnului din gura ta adevăr este.
                                                                                                           (I Regi și III Regi 17, 1-24)
                                                                                                   Continuare în numărul următor

                                                                                                        Pr. Paul Iulius Negoiță

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu