Într-un sat ca toate satele oamenii trăiau în pace.
Se mai certau unii cu alții și atunci mai dădeau fuga la preot și se plângeau
dar în cele din urmă se împăcau. Să se reclame unii pe alții mai departe se întâmpla
foarte rar. Așa cum viețuiau toți trăiau și două familii vecine. Se ajutau, se
împrumutau, aveau grijă unii de copiii altora și nu jinduia niciunul la
gospodăria celuilalt. Câtă vreme au dus-o așa e greu de spus. În orice caz
foarte multă vreme. Dar cum oamenii se satură de bine uneori, între cele două
familii a început o măruntă frământare. Motivul? Nucul care crescuse frumos pe
terenul unuia dintre ei și umbrea puțin peste grădina vecină. Cum soția
vecinului peste grădina căruia nucul trecuse fără voie nu-și dorea umbră ci rod
de la pământul său și-a tot îndemnat bărbatul să-i zică vecinului păsul.
Discret și pe departe i-a tot dat de înțeles ce avea pe suflet, însă vecinul a
rămas neatins. Poate că a priceput și s-a făcut că nu price. Poate că nu a
priceput. Oricum, nimic nu s-a schimbat, iar presiunea vecinului păgubit de
umbra nucului creștea, căci soția nu-l mai slăbea cu gura. Oricât îi explica
omul că au suficient loc de grădină și că umbra nucului nu reprezenta o
problemă, pacea nu se mai așeza în căminul lor. Și au tot dus-o așa până când
bietul om nu a mai putut suporta și s-a dus de-a dreptul la vecinul său și l-a
amenințat că dacă nu va tăia nucul el se va ocupa și-l va distruge. Tulburat,
vecinul se învoi să-l pună la pământ și să fie pace. Câteva căciuli cu nuci nu
puteau valora mai mult decât liniștea caselor lor. Însă soția lui când a auzit,
i-a spus:
-
Cum să te înduri să-l tai?! De ce să tai
nucul moștenit de la tatăl tău?! Doar așa pentru că vor ei?!
Și a început scandalul și în casa lor. Și se certau.
Soțul dorea pacea, dar fiul, nora, soția, chiar și nepoții se opuneau. Și cum
un asemenea scandal trece dincolo de portă, copii celor două familii s-au luat
la harță prin curtea școlii. Nu știau bine de ce se bat, de ce nu mai merg
împreună la școală, de ce nu se mai joacă împreună, dar toți fierbeau. Nucul cu
pricina a ajuns repede în gura satului. Unii îi dădeau dreptate unuia dintre
vecini, alții nu. Unii îi sfătuiau să
facă pace, alții să nu. Unii le stârneau ura și ambiția, alții le ziceau că
nimic nu e mai valoros decât vechea lor prietenie. Evident, au ajuns și la
urechile părintelui Pavel vorbele pline de dușmănie pe care cele două familii
au început să și le arunce una celeilalte, iar atunci când le-a trecut pragul
cu ajunul i-a ascultat și i-a îndemnat la împăcare. Dar lucrurile au mers din
rău în mai rău. Scandalul a continuat, iar nucul stătea falnic în picioare, ca
și în ultimii treizeci de ani. Cum era iarnă și ger, deja soția vecinului care
se simțea păgubit își tot pisa la cap bărbatul că va veni primăvara și iar le
va umbri nucul din loc, iar ea chiar acolo vrea să-și cultive plantele de ceai
pentru soțul său care avea oarece suferințe trupești și dacă nucul nu va
dispărea nu-l va trata. Ieșit din vadurile lui, omul din istorisirea noastră
s-a ocupat de nuc în nopțile sticloase de iarnă, astfel încât, atunci când va
da colțul ierbii nucul să nu se mai trezească. Nobilul copac nu a supraviețuit
și s-a uscat. Ar fi putut părea o pură întâmplare moartea pomului dacă soția
vecinului care și-a permis să încalce proprietate străină nu ar fi dat de știre
triumfătoare în tot satul că soțul a ascultat-o. Nici vecinii nu au dat prea
mult crezare vorbelor femeii. De abia atunci când, prin mai, au constat că nu
are nici frunze, nici muguri, nici sevă în el au realizat că ceea ce vecina lor
transmisese prin sat era adevărat. Supărarea mare în casa vecină. Orgoliul lor
fusese rănit. Cereau capului de familie răzbunare. Evident, considerau că
lucrurile nu puteau rămâne așa. În același timp, soțul și tatăl lor simțea că
se va încheia lungul șir de neînțelegeri și, fără să le spună ca nu le va urma
dorința, nici gând nu avea să meargă să-și reclame vecinul. Tot amâna…Dar cum
satana nu se lasă niciodată, în una din zile soția a venit și i-a spus:
-
Vecinul a intrat noaptea la noi în curte
și ne-a furat toporul! Dacă ne-a mai furat și alte lucruri dintre cele pe care
nu le mai găsim!?
Evident, a avut vecinul de furcă cu nucul și a
trecut în curtea cealaltă, dar să fure el și copii lui nu au gândit niciodată.
În fapt, nici altcineva nu-l furase. A fost pur și simplu pitit de familia
celui care deținea pământul unde nucul stătea acum uscat și privea trist la
cer. De ce? Pentru a-și convinge soțul să înceapă războiul total. Și așa a
fost. S-a declanșat războiul total. Scandaluri, certuri, bani cheltuiți prin
tribunale. Acuzele numai conteneau. Scandalurile se țineau lanț. Se încheia un
proces în care se acuzau de furt și începea altul pentru lovire. Și tot așa își
amărau zilele unii altor….Și a venit și vremea nucului să fie tăiat. Și l-au
tăiat și au făcut tot posibilul să cadă peste grădina vecinului. Și în timp ce
cădea, copilul lor a vrut să se opună și a fost ucis…. iar fiul celui care tăia
nucul a fost închis pentru crimă…. Două familii distruse. Două familii care
nu-și mai găseau liniștea de ani buni, iar acum unul zăcea sub pământ, iar
celălalt dincolo de gratii. Dar cum tatăl rămas fără băiat era mai afectat de
acest scandal plecat de la un lucru mărunt, și-a amenințat vecinul că-i va pune
foc la acareturi. Și așa a făcut. Sub clar de lună, când totul era uscat, ca un
fur și tâlhar s-a strecurat prin spatele curții, a trecut peste rădăcina
nucului și a aruncat flama. Cum nici vecinul său nu mai avea liniște și tot
stătea la pândă i-a zărit silueta și, în loc să stingă focul, a plecat pe urma lui,
iar pe drum s-a împiedicat de ceva. Era toporul cel pe care-l reclamase furat…L-a
luat, și-a urmărit vecinul și l-a colțul casei l-a pocnit și l-a lăsat într-o
baltă de sânge…
Un tată și un fiu zăceau sub pământ, un alt tată și
fiu stăteau după gratii. Cumplit destin! Cum au putut acești oameni cuminți să
se transforme în fiare?! Ce i-a dus aici? Evident, lipsa de înțelepciune,
orgoliul, lipsa limitei în toate.
Cele două femei, una văduvă, cealaltă singură,
stăteau triste, în sărăcie după atâtea încercări și încă se mai întrebau de ce
s-au certat, de ce au dat pacea pe gâlceavă și cinstea pe rușine. Era târziu,
oricum….
Morala
Oricâtă dreptate ai avea aceasta nu poate fi impusă
prin nedreptate. Niciodată nu poți repara o nedreptate cu altă nedreptate. Doar
pacea este sfântă.
Paul
Iulius Negoiță
Povestiri și repovestiri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu