Sfântul Ilie - conștiința timpului său


Dintre marile personalități ale lumii vechi, amintite în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, cea mai luminoasă este figura prorocului Ilie Tesviteanul, care a trăit în vremea regilor Ahab şi Iosafat şi pe care Biserica l-a trecut în rândul sfinților pentru faptele lui mari şi minunate. Creștinătatea românească îl cinstește în mod deosebit, văzând în el forța nepotolită a naturii, care stăpânește fulgerele şi tunetele şi care aduce ploi binefăcătoare holdelor, oamenilor şi tuturor vietăţilor. Biserica a văzut în el pe omul lui Dumnezeu, drept şi temător, care a fost răpit la cer cu trupul într-un car de foc, care n-a dat tributul morţii trupeşti şi care a fost în cinste pe muntele Taborului, contemplând chipul de slavă al lui Iisus în clipa minunatei schimbări la faţă (Matei 17, 3).
Învăţăturile, faptele şi profeţiile cu care Dumnezeu i-a luminat viaţa n-au fost scrise într-o carte care să-i poarte numele, ca a lui Isaia sau ale celorlalți proorocii. Despre el găsim scris în Sfânta Scriptură, în cărţile a III-a şi a IV-a ale Regilor, capitolele 17-20 şi 1-2.
Aflăm astfel că prorocul Ilie a înfruntat pe cei 850 de proorocii mincinoși ai zeilor Baal şi Astarta şi a adeverit în faţa poporului puterea lui Dumnezeu, Care, în urma rugăciunilor profetului, i-a aprins altarul pregătit pentru jertfă. În vremea unei mari secete s-a retras în pustiu, unde a fost hrănit de un corb şi, prin rugăciune, a făcut să se deschidă zăgazurile cerului cu ploi binefăcătoare, apoi a mers la Sarepta Sidonului şi a stat la o văduvă, căreia i-a înmulţit făina şi untdelemnul, i-a înviat unicul copil, iar ea l-a recunoscut a fi „omul lui Dumnezeu“. Urmărit cu ură de regina Izabela, se duce în pustiu, petrece în post şi rugăciune 40 de zile, este asistat de un înger, apoi merge la Damasc, unde îşi alege ucenic pe Elisei. A ars cu foc pe slujitorii necredincioși ai regelui Ohozia şi, după cuvântul lui Dumnezeu, a murit şi necredinciosul rege. După ce a trecut apa Iordanului cu Elisei ca pe uscat, este răpit de un car cu cai de foc şi urcat la cer, lăsând lui Elisei mantia sa, ca semn al puterii proorociei.
Faptele cutremurătoare ale sfântului sunt amintite şi în Noul Testament, în Sfânta Evanghelie de la Luca (9, 30) şi în Epistola Sfântului Iacob (5, 17-18), ca o mărturie a valorii religioase pe care o reprezintă sfântul în Legea cea Nouă, ca model de viaţă sfântă, asemenea altor profeţi.
În istoria omenirii sunt perioade când geniul omenesc s-a revărsat cu o putere covârşitoare asupra unor mari personalităţi, care, sub influenţa divină, au dominat întreaga viaţă publică în mod neobişnuit, prin rostire adevărului, prin chemarea la o viaţă nouă, curată, prin prevestirea unor fapte înfricoşătoare, cauzate de necredinţă, de neascultare şi decădere morală. Acesta este fenomenul proorociei sau al profetismului. Proorocia, deci, este darul de a vedea şi de a spune lucruri şi fapte ce se vor întâmpla în viitor. Ştiinţa lumii şi cugetarea omenească vede în acest dar divin o minune, căci proorocia este ştiinţa care vine din descoperirea dumnezeiască, când spiritul omului, eliberat de mărginirea timpului şi a spaţiului, poate să cuprindă cu o privire îndrăzneaţă desfăşurarea faptelor viitoare, să le arate împortanţa şi scopul.
Istoria poporului evreu, cât este ea cuprinsă în cărţile Vechiului Testament, stă mărturie despre apariţia profetismului şi lucrarea profeţilor. În viaţa acestui popor numit „ales“, căruia Dumnezeu i S-a descoperit şi l-a lăsat păstrător în lume al credinţei într-un singur Dumnezeu, au apărut, unul după altul, bărbaţi mari, inspiraţi de Dumnezeu, proorocii sau profeți, care, prin cuvânt puternic şi prin activitatea energică, au vestit oamenilor marile adevăruri ale vieţii şi au pregătit lumea să primească cu conștiința trează şi cu vrednicie marile momente ale istoriei, izbânzi şi nenorociri ce aveau să vină. Pus să păstreze adevărurile din Legea celor zece porunci, dată lui Moise pe muntele Sinai, poporul ales a căzut adesea sub înrâurirea neamurilor păgâne din jur, a uitat pe Dumnezeu şi a dus o viaţă coruptă.
Activitatea proorociilor a fost deci necesară. Ei erau chemați să învioreze în conştiinţa poporului ideea măreață a credinței într-un singur Dumnezeu, ideea mântuirii prin jertfă şi idealul superior al moralei. Dumnezeu cel atotputernic spusese lui Moise: „Proroc asemenea ţie le voi ridica dintre frații lor şi voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi El va grăi după cum Îi voi porunci Eu“ (Deuteronom 18, 18). La rândul său, Moise dă lege în cartea Deuteronomului şi zice: „Proroc ca mine îţi va ridica Domnul, Dumnezeul tău, dintre frații tăi; de El să ascultați“ (Deuteronom 18, 15). Aceasta este hotărârea divină pentru așezarea lucrării profetice. Stând sub inspirația şi sub voia divină, „proorocii“ vor transmite poporului gândurile, voinţa şi intenţiile lui Dumnezeu, adică numai ceea ce va porunci El, nimic altceva şi nimic de la ei. Acest fapt îi va deosebi pe prooroci de ghicitori şi prezicători, de cei ce fac descântece şi magii. Proorocii sunt, astfel, instrumente ale descoperirii dumnezeiești, glasuri binecuvântate, care transmit oamenilor voinţa divină.
Proorocia a luat ființă şi a lucrat numai în Vechiul Testament, când cunoașterea lui Dumnezeu era nedesăvârșită şi când învățătura de credință trebuia înviorată prin descoperiri, pentru întărire. Șirul proorociilor începe cu Samuil - ba chiar mai înainte, prin Moise şi Aaron - şi se încheie cu Maleahi, care a trăit în vremea Macabeilor, mai aproape de venirea lui Hristos. Numele profeților sunt scrise în cărțile Vechiului Testament, unde, în afară de cei amintiți, se adaugă regele David, care a scris frumoșii psalmi, Natan, Avacum, Sofonie, Agheu; toţi aceștia sunt parte a profetismului din Vechiul Testament, ultimul menţionat fiind cel cu care se încheie şirul profeţilor. De acum lumea așteaptă „plinirea vremii“ (Galateni 4, 4), aşteaptă pe Mesia, tânjind după izbăvirea prin Iisus Hristos, Care, ca Fiu al lui Dumnezeu, avea să descopere lumii toate tainele dumnezeirii. El, Mesia, va întruni în persoana Sa puterea împărătească a stăpânirii, puterea proorociei şi puterea sfințitoare a arhieriei. Mântuitorul a fost precedat în activitatea Sa profetică de „cel mai mare bărbat născut din femeie“, Sfântul Ioan Botezătorul. El nu este nici al Vechiului, nici al Noului Testament, ci este prorocul „plinirii vremii“, venind să pregătească Domnului calea şi să cheme lumea la pocăinţă. Prorocul Ioan este veriga ce leagă Vechiul de Noul Testament. El vine din pustia Iordanului, ca să lege firul vechilor profeți cu Noul Profet, care este Iisus Hristos!
Cărţile profeţilor cuprind în ele pagini de o rară frumusețe şi putere de convingere, pagini ce întrec poezia oricărei literaturi din lume, căci profeții sunt poeţi sacri, iar scrierile lor poartă pecetea religiei şi a adevărului. Găsim în ele forme retorice deosebite, figuri de stil alese, expresii de o fină sensibilitate sufletească şi artistică, personificări poetice adânc grăitoare, ironii pline de tâlc. Este uimitor cum, la distanţă de mii de ani, proorocii văd prin vreme şi vestesc poporului, în proorociile cele mai importante, proorociile mesianice, cu de amănuntul, semnele venirii lui Mesia şi-I descriu viaţa pământeană cu o uimitoare exactitate. Aşa, de pildă, proorocul Maleahi prezice venirea Înaintemergătorului (3, 1), Isaia spune că Mesia Se va naşte din fecioară (7, 14), Miheia arată că Se va naşte în Betleemul Iudeii (5, 1), Ieremia descrie amănunţit copilăria, minunile şi învăţăturile lui Mesia (23, 5-6; 31, 31), Zaharia prezice că va fi vândut pe 30 de arginţi (11, 12), Isaia arată că va pătimi şi că va învia din morţi (capitolul 53), Ioil vede cum Duhul lui Dumnezeu Se va revărsa asupra a tot trupul (3, 1), iar Prorocul Iezechiel vorbeşte de „un singur Păstor al unei singure turme“ (34, 23).
Legând una de alta proorociile mesianice, putem alcătui o scurtă istorie a vieţii lui Hristos, aşa cum s-a petrecut ea. Dintre proorocii vechi, a vorbit cel mai mult despre Hristos proorocul Isaia, care, pe drept cuvânt, a fost numit „evanghelistul Vechiului Testament“.
Grelele asupriri şi robiri au trezit conştiinţa poporului evreu şi i-au făcut vie aştepterea Izbăvitorului făgăduit de Dumnezeu. Această aşteptare o susţineau cu râvnă proorocii, care făceau să rodească în inima poporului nădejdea izbăvirii, asigurând neîntârziata venire a Mesiei.
Aşteptarea Celui prezis de proorocii a atins culmea în timpul grozăviilor lui Irod, când, de fapt, chiar venise „plinirea vremii“.
În sfârşit, a venit Mesia, Care S-a jertfit pentru oameni, răscumpărându-i din robia păcatului. El a restabilit pacea în sufletul tulburat, a chemat la sine pe cei obosiţi şi împovăraţi, a deschis calea mântuirii şi a întemeiat pe pământ împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. În noaptea venirii Lui, Cerul s-a manifestat solemn prin cântarea îngerească: „Pe pământ pace şi bunăvoire între oameni!“ (Luca 2, 14).
Aceștia au fost proorocii, mari şi mici, scrişi şi nescrişi, plăcuţi sau neplăcuţi oamenilor de sus sau de jos! Pe toţi Biserica lui Hristos i-a trecut în rândul sfinţilor săi. Ei au fost instrumente neiertătoare ale Cerului pentru îndreptarea poporului căzut în necredinţă, vorbitori ai Duhului Sfânt pentru luminarea celor abătuţi de la viaţa curată. Trâmbiţe înfricoşătoare ale lui Dumnezeu au fost, vestind urgia păcatului şi plata neascultării, glasuri mângâietoare pentru îndulcirea sufletească a poporului din robie. Vestitori credibili ai venirii lui Hristos au fost proorocii.
De aceea Biserica îi cinsteşte ca sfinţi şi îi consideră modele de conștiință vie pentru cei de atunci şi aievea.



                                                                                                 Paul Iulius Negoiță

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu