Sărbătorile sunt popasuri de viață. Fug anii, fug unii după
alții. Unele zile se așeză peste stratul amintirilor, altele se șterg de parcă
niciodată nu au existat. Gonim nebunește printre clipe, printre zile, printre
oameni. Uneori nici nu apucăm să-i privim bine. Ce să mai zic despre timpul în
care am putea să-i ascultăm, să le dăruim un strop din vremea noastră, să ne
hrănim împreună din conținutul unor minute?! Așa suntem noi…În grabă, în grabă,
în grabă! …cu atenția mereu asupra noastră….nu de puține ori, incapabili să ne
conectăm la unda bucuriei celorlalți. Ba, uneori bucuria ne și agasează. Parcă
ni se răpește ceva din ce ne aparține. Necazurile celorlalți ne sunt ceva mai
ușor de dus. Fără a simți durerea, ne fiind puși în haina suferinței celor de lângă
noi, curenți ai sufletului ne mișcă cumva. Dar și această stare se așeză mai
mult peste chip decât pe suflet. Ceva în noi ne ține tari. Gândul că noi nu am
putea fi străbătuți de un asemenea nefericit moment, ori ușurarea că năpasta e
în altă parte nu ne este străină. Se pare că așa suntem noi, oamenii, uneori ne
deplini în convingeri, alteori loviți crunt de egoism și deseori superficiali
cu cei din jurul nostru. În așa goană și viață sărbătorile vine ca niște stații
în care privirile se întâlnesc. Cursa nebună umăr la umăr sau urmăritor urmărit
încetează. Aceiași masă, aceiași casă, aceleași lumini ne fac să avem, măcar
pentru o vreme, un conținut comun. Dintre toate sărbătorile Crăciunul este,
prin excelență, sărbătoarea familiei, a familiei naturale, dar și a marii
familii spirituale compusă din toți cei pe care-i simțim altfel decât elemente
din decorul lumii.
Fiecare Crăciun ne amintește despre darul Cerului, fiul lui
Dumnezeu, care s-a născut pentru a aduce speranță, și viață, și bucurie. Atât
de mult a iubit Dumnezeu lumea încât și-a trimis ca dar Fiul. El, Pruncul Iisus,
ne adună în familii și ne face să retrăim povestea vieții noastre, o poveste cu
destule sunete surde, cu bemoli și diezi, dar și cu note clare, care ne fac să
simțim farmecul vieții. Da, Dumnezeu ne-a dat Crăciunul din iubire. Rămâne să
ne iubim și noi unii pe alții, să simțim că viața este un dar pe care cu cât îl
așezăm mai mult la picioarele celorlalți cu atât reprezintă mai mult pentru
noi.
Ușor hăituiți de societatea consumului, evident, amestecăm
semantica spirituală a termenilor care sunt destul de des uzitați: dar și
cadou. Spiritul înnoirii cuprinde mâini, picioare și ochi care caută să
marcheze și prin achiziții materiale momentul sărbătoresc. Sigur, bucuria de a
dărui face parte din spiritul sărbătorilor. Nu au venit oare magii de la
răsărit să ai aducă ceea ce aveau mai prețios Pruncului?! Nu au cărat ei pe
cămilele și caii lor aur, smirnă și tămâie?! Nu au cutrierat ei zările urmărind
steaua?! Ba da! Însă ceea ce și-au dorit cel mai mult magii a fost să-l vadă pe
pruncul Iisus. Acesta era darul cel adevărat.
Ce se înțelege de aici? Mesajul este simplu: Crăciunul nu
este sărbătoarea cantităților, ci a întâlnirilor, a bucuriei, un popas din
graba unei vieți pe care atunci când o dedică obiectelor nu punem prea mare
preț, dar când ne-o dăruim unul celuilalt salvăm clipe irepetabile de viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu