Într-un timp care astăzi pare aproape neverosimil, arhiereii nu slujeau la fiecare sărbătoare. Uneori nici vârsta nu le mai permitea, așa cum s-a întâmplat cu Episcopul Antim Angelescu. Îi plăcea să viziteze comunitățile și să vorbească cu oamenii. Nu erau telefoane ca să-și anunțe venirea în parohii, dar pleca în zile de sărbătoare, să-i găsească. Știa toate cele ale preoților, că provenea, la origine, din clerul de mir.
Episcopul Antim Angelescu fusese preot la Brăila — și astăzi mai stă mărturie casa Angelescu —, iar după ce a rămas văduv a primit episcopia. Un om cu studii serioase în străinătate, profesor de religie, fin intelectual și arhiereu cu mult tact. Un episcop care nu se impunea prin zgomot, ci prin prezență.
Într-o zi de sărbătoare — se pare că ar fi fost Duminica Tomei — s-a suit în Volga neagră Episcopiei și a pornit pe Valea Slănicului. Pe vremea aceea, preoții erau ținuți să locuiască în parohie dintr-o nevoie practică: drumurile erau grele, iar riscul de a nu ajunge la slujbă într-o zi mare era real și nici căi de comunicare facile nu erau.
Ajuns pe vale, episcopul a oprit la o biserică unde slujea părintele Mărgăritescu. Era sărbătoare, dar preotul nu era acolo. În biserică se adunaseră câțiva oameni — puțini, cuminți, nedumeriți. Episcopul a intrat, dar nu le-a spus cine este.
Abia duminica următoare, când părintele s-a întâlnit cu comunitatea, a aflat istoria spusă în șoaptă: un preot mai în vârstă, cu barbă mare, coborâse dintr-o Volgă neagră, intrase în biserică, vorbise cu oamenii și plecase. Nu fusese deloc comod momentul în care a înțeles că acel om nu era un străin, ci chiar episcopul locului.
Părintele a mers la Buzău. A aflat că, într-adevăr, episcopul fusese la biserica lui. Nicio mustrare. Niciun reproș.
Poate tocmai de aceea povestea a rămas. Pentru că uneori cea mai puternică lecție nu se spune de la amvon, ci se întâmplă. Tăcerea a făcut mai mult decât o mie de cuvinte rostite tare.
Preot Iulian Negoiță
