În luna august,
după o aspră pregătire prin post şi rugăciune, în ziua de 15 creștinii
întâmpină cea mai mare sărbătoare închinată Fecioarei Maria – Adormirea Maicii
Domnului. Este o străveche şi venerabilă zi festivă a creștinătății de
pretutindeni. În această zi de 15 august sărbătorim din vremi străvechi,
hotărâte de Biserică, atât pământeasca adormire a Sfintei Mame a Mântuitorului,
cât şi slăvita ei trecere în împărăţia Fiului biruitor. Din totdeauna, conștiința
creștina ortodoxă a arătat Maicii Preacurate un devotament deosebit, ca şi
încredințarea puternică în strămutarea ei cu trupul la cele veșnice şi
nestricăcioase. Credinţa noastră ortodoxă este şi rămâne devotată celei care a
născut, mai presus de fire şi de minte, pe Mântuitorul lumii… De aceea, fiii
Bisericii noastre, mișcați de evlavie şi cucernicie, vin încărcaţi de daruri şi
de flori înaintea sfintelor icoane şi în Bisericile în care Sfânta Fecioară
este lăudată şi cinstită, ca să-şi arate profunda lor pietate.
Sfintele Evanghelii spun că, după zilele triste ale Patimilor şi după
Răstignirea de pe Golgota, Maica Domnului a trăit în casa Evanghelistului Ioan.
În acest timp, credinţa în Fiul său se răspândea în chip minunat, ducând până
la marginile lumii - odată cu adevărurile şi minunile credinţei, şi numele
Sfintei Fecioare Maria... Iar ea, Preacurata Maică, adormea dulce, probabil în
zilele lui Claudiu Cezarul... Numele Fecioarei Maria a cucerit în două mii de
ani toată suprafaţa pământului. De aceea, astăzi, pretutindeni, creştinii, în
semn de cinstire şi respect, împletesc ghirlande de recunoştinţă în jurul
tronului ei de împărăteasă, iar pe fruntea ei nevinovată aşează cu smerenie
cununi de laude şi cântări, urmând modelul de preţuire al divinului său Fiu.
Mântuitorul Hristos a atribuit mamei Sale o cinste nemărginită. Pilduitoare
este împrejurarea petrecută la Cana Galileii, când, la rugămintea ei, Iisus a
făcut cea dintâi minune a Sa, prefăcând apa în vin. La rândul lor, apostolii o
numesc „mama lui Iisus“ (Ioan 2, 1),
văzând cinstea de care se învrednicise, de a deveni maica lui Dumnezeu.
Deosebită de celelalte femei prin
puritatea sufletului său, Fecioara Maria a rostit şi o profeţie, spunând despre
sine, în clipa Bunei Vestiri, că „Domnul
a căutat spre smerenia roabei sale şi că de acum o vor ferici toate neamurile“
(Luca 1, 48).
Fecioara Maria este Maica lui Dumnezeu
şi rămâne de-a pururi. Este sfântă prin credinţa ei, prin cinstea şi hărnicia
ei, dar mai ales prin răbdarea cu care a primit cea mai mare durere din câte
poate întâmpina o mamă, fără murmur, fără tăgadă – răstignirea Fiului său.
Rămâne veşnic mângâietoare a celor ce se află în nevoi şi în primejdii:
orfanilor mamă, bolnavilor vindecare, sprijin celor din necazuri, iar celor ce
poartă în suflete floarea curată a credinţei, mare exemplu şi rugătoare
fierbinte către Dumnezeu, pentru împlinirea cererilor lor. Prin veacuri,
sfinţii şi învăţătorii Bisericii s-au înălţat atât de mult cu mintea scriind
despre Fecioara Maria, încât i-au găsit cele mai frumoase – mai alese – nume.
Au numit-o soare, au numit-o lună - căreia i se închină toate stelele mistice,
a fost numită izvor - care adapă Biserica prin revărsările harului ceresc.
Pentru măreţia ei a fost numită chiparos sau crin - ca una ce are parfumul natural
şi strălucire imaculată. Sfinţii părinţi au văzut-o ca pe un munte înalt al
sfinţeniei, neacoperit de vălul păcatului. Sfântul Ioan Evanghelistul, în
Apocalipsa, o vede „îmbrăcată cu soarele,
luna aşternut picioarelor ei, iar fruntea încununată cu douăsprezece stele“
(12, 1).
Dar, dintre toate aceste numiri, nici
una nu este mai frumoasă, mai plină de măreţie, decât aceea pe care Duhul Sfânt
a descoperit-o lui Solomon în Cântarea Cântărilor: „Cine este aceasta care se iveşte lin, ca zorile?“ (6, 10). Zori… în
adevăr, zori aducătoare de lumină, de frumuseţe, de nădejde şi mângâiere!
Fecioara este înaintemergătoare soarelui slavei, adiere răcoroasă a luminii
dumnezeieşti, vestitoare graţioasă a Răscumpărării. Ea este împărăteasa
Cerului, este mireasa Duhului, este mama Fiului lui Dumnezeu! Cu ea se deschide
capitolul mântuirii noastre. Ceva din slava Fiului s-a răsfrânt şi asupra
mamei. Proorocul David a văzut, limpede şi măreţ, cum Fecioara s-a făcut
părtaşă la slava împărătescului ei Fiu. În
psalmul 44 el cântă astfel această părtăşie: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată şi prea
înfrumuseţată“ (Psalmul 44, 9) Cuvintele acestea sunt cele mai vii şi cele
mai potrivite pentru a ne face o imagine limpede despre mutarea la cer cu trupul
a Maicii Domnului.
Toate câte s-au întâmplat cu Fecioara Maria au fost mai presus de mintea şi
înţelegerea omului. Semnele stricăcioase ale morţii s-au arătat şi în trupul
mic, întins pe un pat, pe care îl prohodeau cu respect Sfinţii Apostoli, aduşi în
chip minunat „de la marginile lumii“.
Însă moartea Fecioarei, cum ne învaţă slova bisericească, a fost doar o
alinare de somn, un popas în înlănţuirea veşniciei, căci trupul ei a fost luat
de heruvimi şi purtat pe drumul de urcuş ce duce în slava cerului.
Mormântul este acum gol. Când apostolii murmură încă rugăciunile sfintei
prohodiri, racla Maicii Preacurate a urmat drumul slavei. Maica Domnului – ca o
împărăteasă – gustă veşnic din măreţia Fiului, precum cântă şi Psalmistul: „Stătut-a împărăteasa de-a drepta Ta“. De
atunci creştinii îi înconjoară tronul, unul cere izbăvire în primejdii, altul
se roagă pentru sănătate în boală, unul cere mângâiere în necazuri, iar altul
ajutor în nenorociri. Toţi cer milă de la izvorul milei. Pe ea o cinstesc
toţi... În faţa măreţiei ei, nu este om care să nu-şi plece capul. Chipul ei
este acoperit de strălucire dumnezeiască şi îmbrăcămintea ei este ţesută din
haruri şi virtuţi, cum şi David zice: „Stătut-a
împărăteasa de-a drepta, în haină aurită îmbrăcată şi prea înfrumuseţată“.
Este greu să ne închipuim ce lumină strălucitoare văd sfinţii în rai. Noi
credem şi în ce spune Psalmistul şi în ceea ce mărturisesc Evangheliile, iar
credinţa ne-o topim în exclamaţii de venerare. Noi trimitem doar mesajele
sufletului spre tronul aurit al Preaslăvitei Maici şi zicem: Fii lăudată,
Marie, Maica Domnului Nostru!
Maica Domnului dă definitiv sacralitate vieţii şi menirii feminine. Nimeni
nu mai poate să nască a doua oară pe Domnul Iisus Hristos, dar orice femeie
poate să-şi împodobească sufletul cu aceleaşi virtuţi, care fac să strălucească
chipul sfintei Maici.
Ce nu poate să facă o femeie? Şi câte nu face o femeie, şi bune şi rele!
Privind-o rău, marele predicator Ilie Miniat a spus: „Femeia îmblânzeşte lei, supune împăraţi, robeşte pe conducători,
învinge pe viteji, sileşte pe oameni să-şi urască copiii lor, să-şi tăgăduiască
părinţii...“
Maica Domnului a schimbat, însă, sensul înrobitor al patimilor sub care era
privită femeia, ca urmaşă a Evei. Primele care au înţeles mesajul au fost
apropiatele Maicii Domnului şi cele care l-au însoţit pe Fiul său prin colbul
arid al Ţării Sfinte, în lungile Sale călătorii şi până la Golgota şi dincolo.
Magdalena, cea întocmai cu apostolii, i-a vestit Învierea. Altele – smeritele
mironosiţe – L-au slujit pe Iisus şi au plâns pe mormântul Lui pentru
nedreptatea judecăţii, a osândei şi a morţii... Blânda Veronica, pe drumul greu
al Crucii, I-a şters sudoarea cu năframa. Deci, câte nu pot să facă urmaşele
Evei?!
Şi în vremea noastră, în fiecare zi, bunul păstor al lumii este biciuit,
hulit şi tăgăduit de atâta lume cufundată în păcat şi necredinţă, iar femeile
creştine Îl cinstesc pe Mântuitorul împreună cu Maica sa, ducându-şi pruncii la
Sfânta Împărtăşanie, învăţându-i primele rugi, iar, mai târziu, ducându-şi
copiii, ajunşi la maturiate, sub bolta Altarului sau păstrând amintire pioasă
înaintaşilor.
De vorbe lipsite de conţinut e sătulă omenirea. De patimi grele atâta viaţă
se macină în zadar... De îngâmfări şi îndrăzneţe porniri este iarăşi plină cu
vârf inima lumii, de zvonuri şi spaime e robită... La răspântii stau atâtea
cruci înfipte şi atâţia drepţi sunt pironiţi pe ele. În lume este belşug de
durere, risipă de rău şi valuri de ură, care îneacă vadul vieţii, smulgând cu
urlet puntea iubirii dintre oameni, făcând viaţa stearpă…
Toate aceste dezastre dispar şi se prăpădesc în ochii Maicii Domnului, în
gândul celui ce se roagă, în sufletul celui ce i se pleacă, în fapta celui ce
urmează îndemnul Fiului Său.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu