Am trecut ieri prin satul copilăriei mele. Mai pe la toate porțile mașini cu numere din toată Europa. S-au întors străinii și am trecut să-i văd. Pe unii dintre ei nu i-am văzut de 20 de ani. Le-am mai văzut părinții și mai știam de la ei câte ceva despre copii lor plecați. Erau încântați că s-au realizat pe unde au ajuns, că și-au luat case, că și-au luat mașini, că au copii la școală. Erau mândri, dar mai mult consolați decât fericiți. Toți se amăgeau că se vor întoarce copii lor și-i mai ispiteau cu transmițând-le ce mai promiteau politicienii pe aici.
Nu s-au întors, iar acum le-au plecat părinții. Timpul a zburat și fiecare a crezut că-l amăgește. Nu a fost așa!
Ieri am intrat prin câteva curți. Străinii cârpeau pe ici pe colo clasele rămase goale. Se ajutau între ei, bai îi mai ajutau și pe cei rămași acasă, puțini, tot mai puțini.
Nu-și lasă casele în paragină și se mai amăgesc încă o dată că se vor întoarce. Evident, nu o vor face, chiar dacă le este dor, pentru că nu-și vor mai găsi locul.
România a ratat și ultima ocazie de a-i aduce pe câțiva înapoi, Pandemia. Nu au făcut nimic pentru cei plecați nici de data aceasta, deși țara are mare nevoie de ei.
Dacă se vor întoarce vor trăi singurătatea propriilor părinți. Copiii lor nu mai sunt români. Da, mai vorbesc românește. Dar se consideră italieni de origine română, sau englezi de origine română … Ei sunt ai altui stat, pentru că s-au născut acolo, au făcut școală acolo, trăiesc de mulți ani acolo. Pentru ei țara și satul e de neînțeles. Cât erau mici veneau cu părinții, acum se îndură cu greu să mai vină în România.
Străinii dacă nu plecau, aici nu aveau șanse. Statul nu a reușit să le ofere nimic. Ar fi fost pierduți. Și-au salvat viața peste hotare. Au salvat-o pe a lor și pe a celor din țările unde s-au așezat. Au ridicat economia de acolo, iar mai apoi le-au ridicat și demografia. Românii noștri au făcut copii pentru alte țări. Dacă la a doua generație mai țin de țara mamă a familiei lor, la următoarea generație, care se va naște în curând, vor fi definitiv ai altora. Ei nu mai au amintiri de aci, așa cum au părinții lor.
Am trecut și pe la cimitir. Lumini multe ca la o sărbătoare a morților. August devine pe an ce trece o sărbătoare a părinților care au murit în timp ce copiii lor munceau departe da casă, ai părinților morți de bătrânețe și de dor.
Nu aș vrea să fiu patetic, însă situația în sine este una sensibilă. Românii au plecat să muncească în afară de nevoie, însă doar ei știu ce le stă pe suflete …
Cât îi va ține forța vor reveni, măcar în august. Vor reveni … până vor obosi. Ce folos că acum au satele asfalt și apă …dacă pentru ei nu s-a putut nimic…
Anul aceasta a fost marea întoarcere după Pandemie. O întoarcere care a dat viață satului. Au trecut din nou prin curți de la unii la alții, s-au văzut unii pe alții, venind fiecare de peste mări și țări. Au bucurat satul.
Dar bucuria este de scurtă durată … Rămâne realitatea crudă: suntem un popor rămas al nimănui, un popor de emigranți economici, un popor care a căzut într-o perioadă istorică tristă.
Cum ar fi arătat țara dacă toate aceste minți și brațe ar fi lucrat aici? Au dovedit în alte țări că pot. Se vede după evoluția lor profesională și financiară. Au luat-o acolo de la 0 și tot s-au descurcat. Aici ar fi avut casă, părinți, un început. Dar țara nu le-a dat nici măcar o șansă. Așa că …muncesc pentru altă țară și-și dau urmașii altor state, în România râmând-le doar amintirile, mormintele părinților și câte o casă ce se va topi după câțiva ani de singurătate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu