Nu e momentul plimbărilor. Prea aglomerat peste tot. Cu toate acestea, am onorat o invitație mai veche. Am mers în zona Alba timp de trei zile, iar de când m-am întors acasă tot fac socoteala locurilor pe care le-am umblat.
Scopul a fost o degustare la Jidvei. Mi-a plăcut, și când spun mi-a plăcut nu mă refer strict la buchetul de vinuri sau din vinuri, ci la atmosfera construită în jurul a ceea ce până nu de mult era doar o activitate agricolă.
Ce să mai spun de Alba sau de Blaj?! Alba Iulia a trecut peste nevoia de conservare și a integrat modernul într-o istorie plină de sens pentru noi, românii. Blajul, oraș episcopal, a stat cuminte. Își petrece vremea candid. Flori, curat, îl mai caută încă pe Micu-Klein. Istorie, libertate, confuzie religioasă, calitate umană. Blaj.
Blaj, Alba Iulia, Blandiana, ce nume frumoase de localități. Nu am înnoptat în cele trei, ci foarte aproape de apele Mureșului, la Vințu de Jos, în buza castelului Martinutzzi. Castel?! O ruină sinistră, împinsă spre ieșirea din istorie de către comuniști și lăsat să-și vadă singură de propria-i ruina de către ... democrații noștri de astăzi, care se mulțumesc să planteze o plăcuță cu mențiunea monument istoric și atât.
Dintre cele trei zile de scurtă vacanță, ceasurile cele mai calde au fost la Blandiana. Nu pentru că am ajuns în satul de la care Ana Blandiana - scriitor bun și om rar - și-a luat numele, ci pentru că am ajuns la Iustina, Nectarie, Pavel și Agapie. Am ajuns în casă părintelui de la Blandiana. Numele? Părintele! pentru că atât de bine se identifică cu acest mod de a trăi încât nu-i poți spune altfel.
Pentru câteva ceasuri am intrat în intimitatea unei familii, pe care dacă Agârbiceanu ar fi cunoscut-o ar fi făcut-o subiect de poveste.
O tihnă plină de viață și un calm plin de vervă. Imaginați-vă patru copii, toți micuți, bucuroși de oaspeți până la Dumnezeu. Imaginați-vă un părinte care a mutat cina mare din Evanghelie dimineața și a pus pe masă tot ceea ce era mai bun și mai natural. Nimic la întâmplare, totul bine cules și cald oferit, cu dragoste.
Nu am avut Jidvei, dar un coniac natural am gustat cu toții. Dar nici masa, nici casa, nici peisajul nu au făcut din noi ceea ce au făcut cei mici.
Iustina a vrut să ne împrietenim cu cânele. Evident, el, sărmanul, nu a avut cale să iasă din ogradă. Nu am devenit prieteni, ci doar ne-am văzut, peste gard,
Nectarie traversa curtea cu pași gigantici, de uriaș, asemenea unui personaj de poveste, Pavel și-a lepădat șosetele și s-a aruncat pe toboganul amenajat în locul unde altă dată Părintele cultiva legume.
Iar Agapie ... vorbea pe limba lui. Purtat din brațe în brațe zâmbea, ca o concluzie a stării generale de ospitalitate.
Cam atât de la Blandina. Poeta și-a luat numele de la sat, de la satul de origine al mamei sale, dar nici satul nu a fost mulțumit cu numele pe care l-a avut. Până prin 1928 avea alt nume.
Locul e pitoresc, iar pe șirul apei care se grăbește să ajungă în Mureș sunt case din curtea cărora nu știi dacă satul mai are încă vigoarea tinereții. La poarta părintelui au mai bătut copii, dar mi-a fost greu să dau o vârstă satului Blandiana de azi, însă dincolo de drum și de gard, la casa Părintelui e viață, viață sănătoasă. E un rai pe care mai toți copiii de astăzi l-au pierdut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu