Floriile - bucuria unei primiri sfinte




În ultimele două Duminici înainte de sărbătoarea sfintelor Paşti se citesc texte evanghelice prevestitoare ale Săptămânii Patimilor. Textele sunt emblematice pentru anumite comportamente umane. Unul dintre aceste comportamente este inconsecvenţa omului, nestatornicia în concepţiile lui sociale şi religioase.
Divinul Învăţător a clarificat mai întâi o chestiune umană ce frământă veacurile, ce învrăjbeşte popoarele, ce creează dictaturile, ce robește mințile slabe care ajung să conducă – setea de putere, spunându-le că „cel ce va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru“ (Marcu 10, 43). Iar apoi s-a pregătit de intrarea în Ierusalim, fiind martor din nou la o altă tară a omului căzut – inconsecvenţa.
Iisus Domnul a intrat în Ierusalim ovaţionat de mulţime, în totală smerenie, călare pe asin. Bucuria Sa, privitoare la faptul că lumea de atunci I-a înţeles mesajul, era umbrită de gândul că acei oameni, sub influenţa manipulatoare a celor ce-i conduc, vor avea o atitudine total schimbată, radicală, doar peste câteva zile, când vor striga: „răstigneşte-L“ (Matei 27, 22).
Mântuitorul era trist pentru o omenire care nu vroia să se vindece. Era trist pentru omul care nu are capacitatea de a-şi păstra propriile convingeri, pentru cei care au beneficiat de sprijinul şi binecuvântarea Sa, dar, fiindcă alţii le-au spus altceva, au uitat binele făcut sau momentul divin trăit, au rupt acea legătură de suflet şi au devenit duşmanii binefăcătorului lor. Toate aceste trăiri aduc umbre de tristeţe pe faţa lui Iisus, într-o zi a bucuriei. Însă Mântuitorul era pregătit pentru a suporta, încă o dată, palma omului căzut. Dumnezeu era pregătit pentru a suporta ingratitudinea omului. Creatorul, Cel care dăduse viaţă creaturii, era pregătit să suporte „consecinţele“ actului său de dragoste. Tocmai de aceea, toate aceste evenimente premergătoare Floriilor sunt o pregătire a „morţii lui Dumnezeu“, dar nu a celei despre care vorbeau nihiliştii, ci a morţii spre Înviere!
Domnul Hristos a fost uns cu mirul cel de mult preţ, în casa lui Simon Leprosul din Betania, de către o femeie numită Maria. Deoarece cei de faţă murmurau că s-a risipit mirul, în loc să se vândă şi să se dea săracilor, Domnul le-a zis: „Bun lucru a făcut ea pentru Mine... ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte Mi-a uns trupul cu mir, spre îngropare“ (Marcu 14, 6, 8). Iisus a făcut aici o profeţie, căci se ştie că, în seara îngropării Domnului, ungerea cu mir, după datină, va fi făcută sumar, în grabă şi cu spaimă; şi ea trebuia să fie desăvârşită în dimineţile următoare. Dar mirurile pregătite de sfintele femei nu vor mai fi folosite, căci, mergând la mormânt, dimineaţa, ele vor găsi mormântul gol. Iată cum ni se deschid ochii şi înţelegem că mironosiţa din Betania, cu şase zile înainte de Paşte, a săvârşit un act providenţial: a uns deplin cu miruri pe Domnul şi Mântuitorul lumii, cu această anticipaţie miraculoasă. Parcă ar fi ştiut că atunci când vor veni să împlinească îmbălsămarea, ele nu vor mai găsi în mormânt trupul celui căutat.
Alt eveniment întâmplat cu anticipaţie este învierea din morţi a prietenului Lazăr din Betania. Mergând spre patimă şi spre moarte, Domnul Hristos trebuia să dea ucenicilor şi lumii asigurarea că Golgota, cu crucea ei, nu este un sfârşit şi că nici mormântul nu este o pecete a tăcerii. Domnul Hristos îl înviază pe Lazăr, stă la masă cu el şi cu ucenicii, apoi a doua zi pleacă la Ierusalim, ca să arate tuturor că Lazăr nu este o închipuire. Vrea să-i facă pe oameni să înţeleagă că, înviindu-l pe Lazăr, este posibilă şi învierea Sa din morţi, garanţie a învierii generale, arvună a mântuirii noastre. În convoiul triumfal care va intra în Ierusalim, alături de Iisus şi de apostoli va fi şi Lazăr din Betania, mărturie nedezminţită a învierii generale.
Toate acestea au culminat cu momentul intrării în Ierusalim, cu acest moment istoric – Floriile. Sfintele Evanghelii amintesc măreţia cu care s-a desfăşurat extraordinarul eveniment, marea însufleţire a celor ce-L întovărăşeau pe Iisus, purtând în mâini stâlpări de finic şi aşternându-I în cale veşmintele lor. Sfântul Evanghelist Ioan zice: „Au luat ramuri de finic şi, ieşind în întâmpinarea Lui, strigau: «Osana!, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Împăratul lui Israel!»“ (Ioan 12, 13).
Toate acestea, cum spune Însuşi Iisus, trebuiau să se întâmple, să se împlinească. În veacurile profetice, proorocul Zaharia spusese: „Bucură-te foarte, tu, fiica Sionului, rosteşte-te-n strigare, tu, fiica Ierusalimului: Iată, Împăratul tău vine la tine drept şi El Însuşi Mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr“ (9, 9). Şi, mai-nainte cu alte veacuri, Isaia proorocul grăise: „Domn păcii... Mare va fi stăpânirea Lui şi păcii Lui nu-i va fi hotar“ (9, 5-6). Acest lucru îl confirmă şi Evanghelistul Matei, bazat tot pe prooroci: „ iată, Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină şi pe mânz, fiul celei de sub jug“ (21, 5). Mântuitorul apare într-un triumf al smereniei, total diferit de mai-marii vremii din totdeauna şi de aiurea, care se impuneau prin forţa autorităţii statale, militare, prin spaimă şi prin sabie. Intră în cetatea sfântă ca un învingător care a biruit prin iubire şi binefacere. Vine în duhul smereniei, ridicat în slăvi de strigătele de bucurie ale mulţimii care dorea să-L vadă. I se aştern haine şi velinţe pe cale, ca să calce pe ele ca pe un covor al cinstei şi al demnităţii. Cu graiurile lor fragede şi cu glasurile lor curate, copiii Îi strigă: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!“ (Matei 21, 9).
Acest triumf al dragostei însă a scos la iveală o altă patimă adâncă a firii umane – invidia. În timp ce pruncii nevinovaţi se bucurau, conducătorii cetăţii doreau să le ia această bucurie, pe care ei nu o puteau oferi poporului. Roşi de invidie, tulburaţi de reacţia neaşteptată a unei mulţimi pe care o controlau cu dibăcie, o inhibau cu amenințări sau o mințeau dându-i pâine și circ, în răstimpuri, când doreau să o subjuge, mai marii vremii unelteau. În grupuri partinice, liderii de atunci, diferiți, totuși, radical de de cei de pe la noi prin nivelul de cultură și educație,  erau adunați pe lângă zidurile cetății, amprente de trecerea în fugă a anilor și unelteau. Deși aveau divergențe de opinie în multe chestiuni religioase sau sociale, în această situație gândul lor a fost unanim la săvârşirea răului.
Deşi Iisus cunoştea aceste gânduri, cursul evenimentelor nu a fost întrerupt. Voinţa omului, libertatea lui a fost lăsată să acţioneze. Libertatea este zestrea noastră dăruită de Creator. Libertatea este o binecuvântare pentru cei înţelepţi şi o povară în clipele de rătăcire. Libertatea presupune alegere, iar alegerea poate să ne ducă în slava cerului sau poate să ne cufunde în întunericul adâncului. Libertatea aceasta morală poate să pună între noi şi Hristos ori potecile fericite ale raiului, ori prăpastiile înfiorătoare ale iadului...
Bucuria întâlnirii cu mulţimile era umbrită de tristeţea că acest popor, peste câteva ceasuri, a devenit gloată. Bucuria era întunecată de trădările celor care au jurat că nu-L vor părăsi niciodată.
Mulţimile cuviincioase de la porţile Ierusalimului, înflăcărate de minunea învierii lui Lazăr din Betania, L-au aclamat pe Iisus ca pe un rege... Dar a doua zi şi în zilele următoare ei au uitat şi, pornind pe drumul nesocotinţei, după libera lor alegere, au ridicat împotriva lui Iisus strigătul lor vehement: „este vinovat de moarte!“ (Matei 26, 66).
Cei de atunci, în virtutea libertăţii de conştiinţă, au ales pe tâlharul Baraba şi l-au eliberat, iar pe Iisus L-au dat să fie răstignit? La ce anomalii comportamentale poate ajunge omul inconsecvent, cu voinţă şi cugetare şovăitoare!
Mulţimile, dar şi apropiaţii Domnului, au dat dovadă şi de un alt viciu, care a adus atâta rău omenirii – trădarea. Iuda, cu libera lui voinţă a ales calea trădării. Cu durere se tânguie melodul în cântarea lui din Joia Patimilor: „Ce pricină te-a făcut, Iudo, vânzător al Mântuitorului?“. Iar Petru, el cel mai voluntar şi mai vârstnic dintre apostoli, s-a lepădat de… frică. Frică însă ce nu ar fi trebuit să se producă în sufletul lui Petru, care din credinţă Îl urmase atâta vreme pe Mântuitorul. Dar, copleşit de spaimă, a uitat totul! S-a lepădat nu o dată, ci de trei ori, robindu-şi sufletul pentru a-şi păstra libertatea fizică. 
Dacă frica este totuşi un comportament firesc, ce ţine de instinctul uman de conservare, celelalte atitudini manifestate de locuitorii cetăţii Ierusalimului sunt de neadmis. Iisus însă a respectat libertatea creaţiei, acceptând să fie „om în suferinţă şi răbdând durere“ (Isaia 53, 3-4).
Inconsecvența, nestatornicia, invidia, lipsa asumării libertăţii ca dar individual şi amalgamarea lui cu comportamentul de gloată informă sunt „lipsuri“ ale noastre şi astăzi. De aceea, umbrele tristeţii pe faţa lui Dumnezeu persistă pentru că omul, creaţie a dragostei divine, făptură liberă, nu se ridică la calitatea de fiu cu unicitate personală, ci se afundă în mulţimea păcatelor, lipsurilor şi mizeriilor cotidiene.

                                                                           Paul Iulius Negoiță

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu