Jertfa şi Învierea lui Hristos




Unul dintre cuvintele care-şi păstrează sacralitatea sa este acela de jertfă. În societatea excesului de verbalitate şi a folosirii improprii a termenilor, cuvântul „jertfă“ rămâne nedemonetizat, pentru că şi actul în sine este profund şi greu de realizat. Cercetătorii istoriei religiilor consideră în mod unanim că fiinţa jertfei este darul oferit printr-un act de cult lui Dumnezeu. Însă, în cazul jertfei Mântuitorului Hristos, actul este darul dragostei lui Dumnezeu pentru omul căzut.
În articolul al IV-lea din Crez sau Simbolul credinţei, este relatat adevărul credinţei noastre, că Mântuitorul Iisus Hristos „S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat“. Într-o lume a eforturilor condiţionate de o recompensă, numai Iisus S-a jertfit pentru întreaga omenire, Și-a asumat păcatele ei, El fiind fără de păcat. Şi-a jertfit trupul pe Cruce, după ce suferise din partea oamenilor chinuri, batjocură, scuipări peste faţă şi bătăi cu varga. Este un fapt care depăşeşte orice margine a înţelegerii noastre omeneşti şi care nu poate fi primit şi înţeles, decât prin puterea credinţei, a credinţei care mântuie.
Odată cu rostirea adevărului de credinţă că Iisus a pătimit pentru noi, articolul al IV-lea ne dă şi amănunte de ordin istoric despre timpul când s-a petrecut evenimentul: în zilele lui Ponţiu Pilat! În actele imperiului roman, încheiate în timpul domniei Cezarului August, stă scris că Ţara Sfântă – Palestina, devenită provincie romană prin cucerire, era administrată, în numele împăratului, de un procurator, care în timpul cât Iisus a fost „Om“ pe pământ, se numea Ponţiu Pilat. Aceasta dovedeşte că Iisus n-a fost o închipuire, nici o născocire a unor adepţi fanatici, ci o persoană istorică, despre a Cărui viaţă şi fapte stau scrise mărturii atât în Sfintele Evanghelii cât și în actele oficiale ale Imperiului Roman. Dealtfel, toate câte s-au petrecut cu Domnul Hristos - naşterea, viaţa Lui, patimile, moartea şi învierea, sunt fapte istorice, evenimente sigure, desfăşurate în limitele timpului şi ale spaţiului. Se ştie precis locul şi data naşterii sfinte, sunt mărturii clare şi amănunţite despre viaţa pământească a lui Iisus şi există probe care nu pot fi puse la îndoială, despre răstignirea şi învierea din mormântul păzit de ostaşi şi cu lespedea pecetluită, cu toate că, pentru un creştin, argumentele istorice sunt mai puţin relevante. Aşa cum spunea un gânditor creştin, pentru cei ce cred orice argument este de prisos, iar pentru cei ce nu cred, de asemenea, orice argument stă sub semnul inutilităţii.
 Între minunea Întrupării şi Naşterii ca prunc a lui Iisus şi cealaltă minune, a Înălţării la cer, istoria vieţii Mântuitorului cuprinde un şir de fapte şi întâmplări care sunt o verificare continuă, permanentă, a existenţei Sale trupeşti, într-o desăvârşită contopire divino-umană. Iisus „înnomenea dumnezeirea şi îndumnezeia pe om“, prin ptrzența Saprintre oameni.
După ce articolul al III-lea din Crez ne-a arătat că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să ne mântuiască, articolul al IV-lea ne spune în ce chip ne-a mântuit Iisus: mântuirea noastră, a oamenilor, a început odată cu Întruparea lui Hristos, însă, în chip deplin, ea s-a desăvârşit prin patimile şi moartea pe cruce şi prin Înviere.
Se ştie că, în urma păcatului strămoşesc, toţi oamenii erau supuşi morţii (Romani 5, 12), care intrase în firea omenescă prin păcatul călcării poruncii de către Adam. Dumnezeu nu a lăsat omul în această stare de degradare fiinţială, ci, din iubire, a dorit să restabilească legea Sa în firea omenească.
Era nevoie de o jertfă cu un preţ mai mare decât viaţa întinată a oamenilor şi Iisus a vărsat un sânge mai de preţ decât al tuturor oamenilor, răscumpărându-le toate păcatele, tocmai El, cel fără de păcat.
Altarul pe care S-a adus această jertfă adevărată pentru oamenii din toate timpurile a fost Crucea, iar preotul care a jertfit a fost Însuşi Iisus cel jertfit, câştigând astfel mântuirea noastră. Murind pe cruce cu moartea cea mai ruşinoasă a răstignirii (Deuteronom 21, 23; Galateni 3, 13), Iisus S-a smerit din iubire pentru noi. Trebuie, deci, să iubim Crucea şi s-o cinstim, căci Iisus a îmbrăţişat-o cu iubire şi a ars pe ea, ca pe un altar, păcatul nostru.
Pe Iisus Hristos nu-L putem vedea decât răstignit pe Cruce şi, gândindu-ne la El, ne gândim şi la crucea pe care a fost răstignit. Astfel, Crucea a devenit „semnul lui Hristos“ (Matei 24, 30) şi se va arăta pe cer, împreună cu El, când va veni să judece lumea. Pentru cei care se mântuiesc, Crucea este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18), este mijlocul prin care Dumnezeu i-a împăcat pe oameni cu Sine, omorând vrajba (Efeseni 2, 14-16). Prin Cruce, Iisus Hristos S-a înălţat la mărire (Ioan 17, 1) şi a biruit păcatul. Pentru creştini, Crucea este arma de luptă împotriva tuturor ispitelor, a păcatelor şi a necazurilor, cu puterea lui Hristos, Care a pătimit pentru o osândă nedreaptă, devenind astfel omul durerii, al durerii nedrepte. Prin durere Iisus a desfiinţat păcatul, care îşi are izvorul în căutarea plăcerii, dar tot prin durere El a desfiinţat moartea, „cu moartea pe moarte călcând“.
Fiind în acelaşi timp Dumnezeu şi Om, Iisus ne arată până la ce punct de perfecţiune este capabilă să se ridice natura umană. Căci, deşi căzut din fericirea Paradisului prin păcatul lui Adam şi întristat de groaza morţii, omul poate totuşi să-şi recâştige veşnicia, prin puterea credinţei şi prin strădania unei vieţi asemenea cu a Mântuitorului. Scăpaţi de apăsarea păcatului strămoşesc, noi ne putem salva de sub teroarea răului, care ne paşte, şi din pustiul morţii, dacă ne identificăm în trăire cu Iisus Hristos. Aceasta înseamnă să trăim în puritate o viaţă după modelul lui Iisus, să oferim cu generozitate mila noastră, să ne solidarizăm cu cei ce sunt în suferinţă şi în durere. Modelul acesta de iubire jertfelnică îl aflăm în Hristos, Care a luat asupra Sa toată suferinţa morală a lumii, ca s-o răscumpere, s-o mântuiască prin pătimirea şi cu jertfa Sa. Mântuirea incubă ideea de suferinţă şi de sacrificiu.
Iisus este alături de oameni şi-i călăuzeşte de la naştere până la moarte, ajutându-i să câştige Învierea cea de-a pururea. Astfel, din sfârşit tragic şi înspăimântător pentru om, moartea a devenit, prin jertfa lui Iisus, o uşă deschisă spre înviere, spre veşnicie. Credinţa în înviere este temelia credinţei creştine. Pe realitatea Învierii se sprijină sistemul moral de comportare al creştinilor. Fără conștiința unei răsplătiri a faptelor noastre, viaţa ar deveni o grea osândă, o condamnare la distrugere, iar societatea s-ar preface într-o junglă, în care oamenii s-ar sfâşia la fiecare pas, fiindcă nimic nu i-ar mai opri să se lase în puterea cotropitoare a răului.

Învierea Mântuitorului este actul cel mai de seamă din istoria lumii. Acest act al jertfei personale pentru mântuirea celorlalţi este exemplul suprem adresat întregii omeniri. Mesajul jertfei este adresat tuturor şi devine o cale prin care se poate dobândi fericirea personală şi colectivă. Iar realitatea Învierii este esenţa unei vieţi care are finalitate, esenţa unei vieţi care nu se încheie trist, după zbateri cotidiene, în fundul unei gropi. Aşadar, avem acum prilej de bucurie şi de încredere în lumea de aici şi în lumea de dincolo, căci Hristos a Înviat!

                                                                                              Paul Iulius Negoiță

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu