Bisericuța uitată






     Undeva, pe un muscel de deal, lângă Cătunul Flămânda, din satul Soreşti (com. Blăjani, jud. Buzău), o bisericuță uitată de timp, se bucură de prezența tot mai restrânsă a celor care-i trec pragul. Ușor povârnită, în mijlocul a câteva cruci de mormânt, micul edificiu a fost uitat uneori, chiar și de cei care făceau cuvenitele înregistrări în scripte la Episcopia Buzăului. Cu toate acestea, bisericuța se încumetă să trăiască. Nu se dă bătuta, șade pe tălpici de lemn și își scoate turla modestă la vedere, mai ales când salcâmii din preajmă își fac frunzele covor. Sfântul locaș se încăpățânează să reziste vânturilor care învăluie colina Flămânda și zăpezilor care-i așază guler alb. De aici privește spre singura fântână din vale, în secetosul Sorești, unde vinul roșu e mai mult decât apa. Biserica stă cu multă răbdare pe dealul înclinat, în așteptarea oricărui suflet dornic să o scoată din uitare.


         Sorești, ,,satul dintre vii˝ - așezare geografică şi date istorice

La 20 de km de orașul Buzău, pe direcția Buzău-Poșta Câlnău, Blăjani, este situat satul Sorești, componentă administrativă a comunei Blăjani.

Satul Sorești, încălzit de razele soarelui în orice moment din zi, este amplasat pe dealurile care străjuiesc localitatea Blăjani, fiind înconjurat de vii și având înfățișarea unui punct de observație, din care se pot vedea atât orașul Buzău cât și câmpia Bărăganului, până în apropierea localității Padina.

Prima atestare a toponimicului Sorești, datează din 14 septembrie 1545 și este întâlnită într-un act emis la București de cancelaria  domnească a voievodului Mircea Ciobanu. Prin acest hrisov se fac mai multe întăriri de moșii, printre care și una la Sorești[1]. Patru ani mai târziu, la 5 ianuarie 1549, se face o altă întărire de moșie la Sorești, Mariei și fiilor ei[2].
Aceste două documente fac referire la toponimicul Sorești, ceea ce poate duce la concluzia că Soreştiul exista ca sat, ne fiind numai ,,ocină˝. La 28 iulie 1614, se amintește, în mod direct, satul. Astfel, la întocmirea unui act de întărire era părtaș ca martor ,,Badea din Sorești˝[3].
Atestările documentare amintesc doar de existenta satului, fără a explica însă apariția lui. Acest fapt i-a determinat pe locuitori să îmbrace în legendă nașterea localității. Astfel, conform legendelor locale, întemeietorul satului ar fi fost un mocan ardelean[4], pe numele său Soare, care în timpul transhumanței a găsit aceste locuri favorabile din punct de vedere climatic pentru activitatea sa şi s-a așezat împreună cu familia pe aceste meleaguri[5]. O altă legendă, oarecum asemănătoare, leagă toponimicul Soreşti de obiceiul păstorilor care erau așezați pe văile din împrejurimi şi care ieșeau pe locul unde este amplasat astăzi satul pentru a-şi ,,sori oile˝[6].
Denumirea Soreşti a fost explicat şi prin poziția geografică a așezării, poziție ce favorizează expunerea în orice moment din zi la soare.
Toate aceste atestări documentare şi legende locale demonstrează vechimea localității Soreşti, presupunând totodată existenta unei vieți religioase la fel de vechi pe aceste meleaguri, viață religioasă despre care există însă relatări mult mai târzii.
Moşia Episcopiei de la Soreşti şi ,,schituleţul˝ din Flămânda       
Toponimicul Sorești este legat şi de numele Sfintei Episcopii a Buzăului, prin moșia pe care aceasta a deținut-o câteva secole acolo. Într-un document din 18 aprilie 1576, emis la București de cancelaria lui Alexandru II Mircea Voievod (1574 – 1577) se fac întăriri unor moșii dobândite prin cumpărare de Episcopia Buzăului. Unul dintre hotarele acestor moșii se întindea de la:ocina  Soreşti până la apa Buzăului”, fiind cumpărată de „părintele episcop Atanasie de la Neagoie şi de la fratele lui Mircea, pentru 800 de asprii ” împreună cu alte moşii[7].
Moşia întărită la 1576 nu a preocupat în mod deosebit centrul episcopal de la Buzău, iar neglijarea ei a dus la ocuparea de către moşnenii vecini.  Această încălcare a dreptului de proprietate îi determină pe titularii scaunului de la Buzău să ceară împuternicireadomnului pentru a se face „alegerea moşiei” Soreşti. Ca urmare, la 6 mai 1768, la cererea episcopului Cosma (1763-1787), domnul Alexandru Scarlat Ghica dă poruncă la 6 boieri hotarnici să aleagă moşia Soreşti a Episcopiei de către moşneni[8].

 După această intervenție a domnitorului situația hotarelor moșiei de la Sorești, deși clară din punct de vedere juridic, rămâne neclară în fapt ceea ce îl determină pe episcopul Cosma să ceară o nouă hotărnicie. La 1 septembrie 1777, domnul Alexandru Ipsilanti numește la cererea episcopului Cosma, hotarnici pentru moșiile de la Sorești, Olteni, Comoești, Vernești și Zoița Pod(u)roaie pe ,, Dumitrache Coleceag drept 6 boieri și pe biv vel medelnicerul Mincul drept alți 6 boieri. Hotarnicii primesc instrucțiuni cum să procedeze la hotărnicia moșiilor  ca să știe Sfânta Episcopie până unde să ție și să stăpânească moșia fără pricină de gălceavă”[9]Acesta este ultimul document cunoscut ce aminteşte de moşia Sfintei Episcopii de la Soreşti.
*
Pe dealul din imediata apropiere a cătunului Flămânda, din satul Soreşti, între hotarele fostei moşii a Episcopiei, se află o bisericuță de lemn mai puțin cunoscută[10], însă cu un trecut istoric foarte interesant.
Conform unei povestiri, care mai circulă încă în partea locului, pe culmea dealului, în mijlocul pădurii de altădată, dintru început şi-au durat locaș de închinare câțiva călugări „ruși”. Conform aceleași relatări, după plecarea rușilor, așezământul a fost locuit de călugări români, mai apoi de călugărițe şi iarăși de călugări ca, în cele din urmă, să devină biserică sătească. Aceste informații par neverosimile la prima vedere, însă, analizând cu atenție puținele mărturii existente, se poate constata că ele au la bază o realitate istorică.
Faptul că aici au fost călugări este un lucru de necontestat deoarece şi astăzi se păstrează toponimicul „moşia călugărească”, dat fostei moşii a Episcopiei, precum şi fântânile din cătunul Flămânda care, după tradiţie, au fost săpate de călugării aşezaţi aici. Începuturile acestui aşezământ monahal, care a funcţionat fără o recunoaştere oficială, este legată de existenţa călugărilor de origine slavă. Conform tradiţiei istorice locale, aceștia au venit „cu armatele ruseşti când ruşii au asediat Viena[11]
Utilizând documentele existente se poate stabili o legătură între cele două acte oficiale din anii 1768 şi 1777, emise la cererea episcopului Cosma Popescu şi aşezarea unor călugări „ruşi” la Soreşti.
Secolul al XVIII-lea se caracterizează, din punct de vedere politic, prin desele războaie purtate de Imperiul țarist şi Imperiul Habsburgic împotriva Imperiului otoman, cea mai mare parte a operațiunilor militare desfăşurându-se pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti. Locuitorii Ţărilor Române, din dorinţa obţinerii independenţei, au susţinut, în diferite forme, războaiele  austro-ruso-turce din anii 1735-1739 şi 1787-1792 precum şi războiul ruso-turc din anii 1768-1774.
Episcopul Cosma avea strânse legături cu ruşii, sprijinind activ mişcarea de emancipare naţională. La începutul anului 1769 el figurează printre semnatarii scrisorii adresate prinţului Repin, prin care i se cerea să se atace Brăila, pentru a o scoate din mâinile turcilor iar în 1770, când trupele ţariste se retrag în Moldova, hotărăşte să le urmeze. În vara anului 1774 face parte din numeroasa delegaţie trimisă la  împărăteasa Ecaterina a II-a pentru a cere, în numele locuitorilor,  „să-i mântuie de robia turcilor”, după cum nota cronicarul Atanasie Comneni Ipsilanti[12]
 Pentru a explica așezarea călugărilor ,, ruși” la Sorești propunem următoarea ipoteză. Acești monahi au însoțit armatele țariste în timpul războiului ruso-turc dintre anii 1768-1774, în urma căruia Episcopia Buzăului a fost ˝foarte rău stricată şi dărăpănată˝. Ajungând la Buzău, fiind dornici probabil să rămână pe aceste meleaguri, au mers la episcopul Cosma şi au cerut loc unde să se aşeze. Episcopul Cosma, cunoscător al situaţiei politice şi religioase din Răsărit i-a primit şi i-a îndrumat pe noi veniţi spre moşia episcopală de la Soreşti. Ajungând la Flămânda, călugării au constatat că moşia Episcopiei era ocupată de moşneni. Episcopul Cosma Popescu, arhiereu apreciat de Alexandru Ipsilanti[13], a cerut domnului  rezolvarea situaţiei. Drept răspuns, domnitorul Alexandru Ipsilanti[14] emite actul din anul 1769. Aşa cum aminteam mai sus, acest prim act nu a rezolvat problema în litigiu în întregime şi a  fost completat de un alt act cu caracter executoriu, emis în anul 1777. Pe baza acestui raționament am presupus că data la care au fost așezați la Soreşti acești călugări veniți din răsărit poate fi plasată în intervalul cuprins între anii 1769 şi 1777.
Motivul pentru care călugării din răsăritul slav (cu apelativul ruşi erau denumiţi şi ucrainenii, precum şi celelalte popoare de origine slavă), veneau în ţările române a fost elucidat de cercetarea istorică.
Printre motivele de ordin spiritual au existat şi motive de ordin politic. Venirea  monahilor în ţară era cauzată de fanatismul religios al iezuiţilor şi uniaţilor, care au dezlănţuit cele mai mari cruzimi asupra ortodocșilor, făcând incursiuni în ziua mare la mănăstirprădându-le şi incendiindu-le, monahii fiind torturaţi şi adesea ucişi[15].
Persecuţiilor din Rusia şi din Ucraina îi determinau pe mulţi călugări slavi  să se îndrepte spre Ţările Române. Aşezarea lor la curbura Carpaţilor devenise tradiţională. Este cunoscut faptul că o parte dintre aşezările monahale  din zona Buzăului şi Vrancei au avut relaţii sau au fost înfiinţate sau reînfiinţate de diferiţi călugări ruşi.  Dintre acestea amintim schiturile Rătești[16], Poiana Mărului, Izvoranu, Vărzărești, Cârnu. Dintre acestea amintim schiturile Răteşti[17], Poiana Mărului[18], Izvoranu, Vărzăreşti, Cârnu[19]
Motivele pentru care episcopul Cosma i-a primit au fost fără îndoială, atât sentimentele sale de simpatie pentru ruşi cât şi aprecierea pentru înalta trăire duhovnicească ce o aveau călugării de origine slavă.
Pe lângă argumentele de ordin logico – istoric care vin în sprijinul ipotezei că așezământul monahal de la Soreşti a fost întemeiat de călugări de origine slavă (ucrainiană) aducem în discuție câteva mărturii directe, obiecte de cult care au aparţinut acestui locaş.
În actuala bisericuță din Flămânda au existat două icoane ce reprezentau doi sfinţi „ruşi” proveniţi din cinul monahal. Una dintre chipurile reprezentate pe aceste icoane aparținea Sfântului Teodosie Pecervschi, trăitor în secolul XI și autor al Regulilor monahale după care a fost reorganizată viața mânăstirească de la Lavra Pecerska din Kiev, centru monahal ce a luat ființă în 1051.  Icoana sfântului este astăzi dispărută iar textul inscripției se păstrează în Chestionarul  întocmit bisericii[20], de preotul Anton Traian[21].
Deşi copiată stângaci în fișa bisericii[22], inscripția are o valoare deosebită deoarece susține ipoteza viețuirii călugărilor ucraineni la schitulețul Flămânda. Această informație poate duce la presupunerea că la acest mic așezământ călugăresc din cătunul Flămânda s-au  practicat,  atât cât era posibil, regulile de vieţuire monahală alcătuite de Teodosie de la Kiev alcătuite de Teodosie de la Kiev.[23].
 Pe baza argumentelor prezentate mai sus presupunem, cu titlu de ipoteză, că schituleţul din Flămânda a fost întemeiat după anul 1769 de către călugări veniţi de la Lavra Pecerska. Aceşti monahi au construit un paraclis de dimensiuni reduse, din bârne şi pământ compus din sfântul altar şi un naos de 4 metri lungime şi de 3,80 lăţime.
 După un timp greu de precizat, din motive ce nu sunt menţionate în tradiţia locală călugării slavi au părăsit aşezământul.
 După ce călugării întemeietori au părăsit micul aşezământ şi cele câteva chilii, episcopul Cosma, pentru a nu se repeta situaţia petrecută înainte de anul 1769, a trimis, probabil, câțiva călugări să administreze moșia Sorești[24]. Ierarhul din scaunul vlădicilor de la Buzău a purtat se pare o grijă deosebită acestei moşii şi a mers în mai multe rânduri în zonă. Probabil cu ocazia vizitelor făcute aici a zăbovit în casa clucerului Costache Lupu din Blăjani, luându-l ucenic pe fiul acestuia, viitorul mitropolit Dionisie Lupu[25].

Informaţia potrivit căreia la Soreşti au fost şi călugăriţe nu poate fi verificată. Este cunoscut însă că până în jurul anului 1850, au existat permanent călugări. Locuitorii au fost ataşaţi de călugării de aici deoarece ieromonahii ce au fost la Soreşti asigurau asistenţa spirituală a sătenilor.
După plecarea monahilor de la acest aşezământ, bisericuţa a fost folosită de locuitorii satului Soreşti. Ultimul dintre cei ce au slujit aici pe vreme când încă biserica era aşezământ monahal a fost preotul Panaete, preot rămas văduv, slujitor aici până la trecere sa la cele veşnice[26]. Primul preot de mir  a fost ,,Radu sin Gheorghe ˝hirotonit la anul 1854 de către episcopul Filotei[27].
Consideraţii finale
În concluzie, modesta bisericuţă de lemn cu hramul ,,Sf. Voievozi˝ este mărturia unui vechi aşezământ monahal. Această afirmaţie se bazează atât pe mărturiile toponimice cât pe descoperirile efectuate cu ocazia reparaţiilor bisericii desfăşurate după 1970, ocazie cu care au fost găsite în faţa bisericii şi pe latura de nord fundaţia chiliilor ale căror ruine se mai vedeau încă la începutul secolului nostru.[28]
O altă dovadă concludentă a trecutului bisericii o constituie cele două etape ale   construcției[29].
Anul construirii acestui locaş de închinare nu este cunoscut[30] Dacă admitem aşezarea călugărilor ,,ruşi˝ 1769[31] trebuie să admitem că biserica a fost ridicată în aceiaşi perioadă, deoarece prima grijă a unei comunităţi monahale, oricât de reduse numeric, este să construiască locaş de închinare. Biserica a avut o pisanie ce ar fi fost  o bună sursă de documentare dacă nu ar fi dispărută astăzi. Singurele informaţii despre situaţia aşezământului călugăresc înainte de transformarea lui în biserică sătească sunt:  o însemnare din anul 1813 notată în fişa bisericii[32] care aminteşte de refacerea unei icoane a hramului[33], o însemnarea de pe o Panihidă, ce indică „anul 1839 iunie 10[34]  şi  data 1833, inscripţionată pe clopotul ce se află şi astăzi la biserică.
După construirea noii biserici din Soreşti între anii 1942-1950, biserica de lemn s-a degradat treptat[35] aşteptându-şi  dispariţia. Construcţia era îngropată până la jumătate în pământ, geamurile erau sparte, animalele adăpostindu-se în ea[36]
După 1970[37] a început activitatea de refacere a Sfântului locaş, lucrări ce au durat până în 1994. S-a săpat în jurul bisericii, s-au schimbat tălpile şi învelişul de scândură, s-a încercuit curtea bisericii şi s-a construit un mic perete protector din piatra ce a rămas după ce a fost demolată  vechea şcoală[38].
În prezent biserica este folosită o singură dată pe an, cu ocazia hramului, – sărbătoarea ˝Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril˝ (8 noiembrie).

                                    
                                                                                    Paul Iulius Negoiță
                                                                              
                                                                                   Pagini de istorie locală 

           

 







[1] Documenta Romaniae Historica. Seria B. Ţara Românească, vol. IV  p. 229 (în continuare: DRH).
[2]Ibidem, pp. 318­ –319.
[3]Documente privind Istoria României. Seria B. Ţara Românească, veac XVII, vol. II, p.286 (în continuare: DIR).
[4]Păstorii transilvăneni au fost denumiți de Nicolae Iorga ,,înainte mergătorii unirii˝ contribuind la unificarea graiului românesc încă de pe la anul 1358. Multe din satele buzoiene păstrează urmele transhumanței practicate de mocanii ce părăseau Ardealul, care nu mai putea cuprinde atâtea turme. Documentele amintesc de faptul că unii dintre aceștia s-au așezat în vatra Soreștilor. Despre legăturile păstorilor transilvăneni cu Țara Românească a se vedea: Constanța Tănase, prof. Alexandru Gaiță, O pagină de istorie economică. Transhumanța transilvăneană la istoria Carpaților, în Culegerea Direcției Județene a Arhivelor Naționale Bacău, vol. II, București 2001, pp.19-30.
[5]Informaţie culeasă de la Tudor Negoiţă (1921-2002), locuitor al satului Blăjani.
[6]Informaţie culeasă de la  pr. Nicolae Bănică, fiu al satului şi preot al parohiei.
[7]DIR, veacul XVI, vol. VI, p. 218.
[8]T. G. Bulat, Titularii Episcopiei Buzăului în sec. XVIII, în „Glasul Bisericii”,  an. XXXIII (1974), nr. 11-12.pp.1170 - 1171 (în continuare: GB).
[9]Ibidem, p. 1175.
[10]Biserica a scăpat cercetărilor întreprinse de părintele Horia Constantinescu și părintele Gabriel Cocora. Biserica nu este menționată nici de Nicolae Stoicescu în lucrarea Bibliografia localităților și monumentelor feudale din Țara Românească, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1970.

[11]Arhiva Episcopiei  Buzăului, Dos. Parohia Soreşti, f. 14 (în continuare: Arh. Ep. Bz).

120. Gabriel  Cocora, Episcopia Buzăului- o vatră de spiritualitate și simțire românească, Buzău, 1986, p.133.
[13]Domnitorul Alexandru Ipsilanti văzând „truda” pe care o depunea, aprecia activitatea sa într-un hrisov din 26 august 1778  (pr. Gabriel Cocora, op. cit., p.123).
[14]Despre situaţia bisericii în vremea acestui domnitor vezi Mihai Manolache, Biserica din Ţara Românească în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Ipsilantii, în „Studii Teologice”, an XIX (1967), nr. 5-6, p. 347-358.
[15]Pr. Horia Constantinescu, pr. Gabriel Cocora, „Poiana Mărului”, în GB,  an. XXIII (1964), nr. 5-6, p. 473.

[17]pr. G. I. Beşchea, De la Mănăstirea Răteşti  în „Îngerul”, an. XI(1938), nr. 1-2, p. 85; Idem, Mănăstirea Răteşti (Material documentar), în „Îngerul” an.  XI (1939), nr. 1-2, pp. 337-359; Ibidem, nr. 8-9, pp. 636-660, pr. Gabriel Cocora, Mănăstiri din Eparhia Buzăului vetre de cultură şi trăire românească, Edit. Episcopiei Buzăului, Buzău, 1987, p. 51-117.
[18]Pr. Horia Constantinescu, pr. Gabriel Cocora, op. cit., p. 466-500.
[19]pr. Gabriel Cocora, Din trecutul legăturilor Episcopiei Buzăului cu Rusia, în GB, an. XV (1965), nr. 6-7, p. 322-324.
[20]Arh. Ep. Bz, Dos. Parohia Soreşti, f. 14
[21]S-a născut în anul 1901 şi a absolvit Şcoala Normală şi Seminarul din Buzău. A fost hirotonit pe seama parohiei Boboc la 1 dec. 1924, fiind transferat la parohia Soreşti în anul 1953. Aici a funcţionat până în anul 1963, când s-a pensionat. A fost persecutat politic (vezi, Anuarul Eparhiei Buzăului,  f. e., Buzău, 1953, p. 31  și Arh. Ep. Bz., Dos. Personal, nr. 114. )
[22]Arh. Ep. Bz, Dos. Parohia Soreşti, f. 14 .

[23]Monasticismul lui Teodosie de la Kiev nu a fost marcat nici de excesele palestinieine ale mortificării, nici de activismul politic bizantin, ci se asemănă mai mult cu idealurile Sfântului Vasile cel Mare.  Regulile sale insistau  asupra vieţii comunitare şi a carităţii pentru toţi, în primul rând cu alţi călugări, dar şi pentru oaspeţi bolnavi prizonieri,  şi ator categorii de oameni care căutau sfat şi mângâire. Fiecare călugăr trebuia să studieze Scriptura şi Scrierile Sfinţilor  Părinţi şi să practice o paupertate exemplară. ( Oxford- Dicţionar al Sfinţilor, Edit. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 493.)
[24]Deşi nu există date certe în această privinţă, afirmaţia este bazată pe tradiţia locală care aminteşte permanent de relaţiile de muncă pe care sătenii le aveau cu  monahii de aici. Informaţii culese de la Tudor Negoiţă, locuitor al satului Blăjani.
[25]G. Cocora, op. cit., p. 123; pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,vol. II, Ed. Institutului  Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1981, p. 421-426; A se vedea şi  ed. a II a  a lucrării , volumul  al 2 lea, Ed. Institutului  Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1994, pp.412-416. ; Idem, Dicţionarul Teologilor Români, Bucureşti, 1996, p. 236; Idem, Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, în „Biserica Ortodoxă Română”, an. XCIII (1975), nr. 3-4, p.326 (în continuare: BOR); M.G. Regleanu, Dionisie Lupu Egumen la Dealu şi Tismana şi arhiereu titular de Sevastia, în „Revista de istorie bisericească”, an. I (1943), nr. 2, pp. 52-64 ; Ilie Corfus, Ştiri noi din timpul pribegiei mitropolitului Dionisie Lupu, în  ,,Mitropolia Olteniei” ( în continuare se va cita M.O.), an. XX (1959), nr. 5-6, p. 255-285; pr. Nicolae Şerbănescu, Mitropoliţii Ungrovlahiei, în BOR, an.  LXXVII (1959), nr. 7-10, pp.805-807.
[26]Paul Negoiţă, Ştefan Stănescu, Monografia Bisericii „Sfântul Nicolae” din Parohia Blăjani – Judeţul Buzău, în ,,Glasul  Adevărului”, (serie  nouă), an. XII (2003), nr.  130, p. 148.
[27]Ec. Gh. Ionescu,Viaţa şi activitatea lui Filotei Episcopul Buzăului (1850-1860), Tip. „Lupta” N. Stroilă, Buzău 1941, p. 58.
[28]Informaţii culese de la paracliserul bisericii, Constantin V  Stoica.
[29]Actuala biserică de lemn de la Soreşti are formă de navă, având în deasupra pronaosului o turlă clopotniţă. Materialul de construcţie al biserici este lemnul. Parţial construcţia este făcută din bârne şi este căptuşită cu lemn, delimitând astfel două faze ale existenţei construcţiei. Prima aparţine perioadei în care biserica era paraclis călugăresc şi avea o lungime totală de 4 metri a naosului şi pronaosului şi de 2,85 cm. a Sfântului Altar. A doua fază aparţine perioadei în care biserica a devenit locaş de cult pentru săteni.
      Biserica are o singură turlă, cu rol de clopotniţă, în care se află cel mai veci obiect păstrat până astăzi, clopotul bisericii, datând din anul 1833. Turla are o formă octogonală, ridicându-se cu 3 metri peste restul bisericii. Peste pronaos şi naos, în partea construită mai târziu, biserica are construit  un pod, cu o înălţime de 1,50 cm. Intrarea se face printr-un pridvor, specific vechilor case româneşti din mediul rural. Acesta este deschis, având 4 stâlpi, şi o lăţime de 92 cm. Pronaosul are o înălţime de 2,25 cm., o lungime de 3,80 şi o lăţime de 3,80. Pronaosul este despărţit de naos prin doi stâlpi de formă pătrată cu laturile de 25 cm. În pronaos se află două ferestre, orientate spre partea de sud. Deasupra naosului se află turla Pantocratorului, având forma unui octogon cu laturile de 12,23 cm. În acest loc biserica atinge cota maximă de înălţime din interior. având dimensiunea de 3,25 cm. În naos sunt dispuse pe peretele de nord şi de sud, în mod simetric două ferestre. Altarul are formă de trapez, fiind mai îngust decât restul bisericii. Are de o lungime de 2,85 cm. Lăţimea este de 2,85 cm, respectiv de 1,40 la peretele de la răsărit. Acest perete are o fereastră pe care se poate admira priveliştea oferită de cele câteva case ale cătunului Flămânda.
[30]Atât Anuarul Cassei Bisericii, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti 1909, p. 242 cât şi Anuarul Eparhiei Buzăului, Buzău 1935, p. 74  menţionează faptul că nu se cunoaşte data ridicării acestui sf. locaş.  
[31]Într-o listă cronologică a locaşurilor de cult din judeţul Buzău publicată în Buzău-mică enciclopedie istorică, Biblioteca Mousaios, Buzău 2000, p. 219 se indică (fără a se preciza sursa) anul 1822 ca an al ridicării bisericii.
[32]Arh. Ep. Bz, Dos. Parohia Soreşti, f. 14 .
[33]Actualmente există la Soreşti şi o biserică nouă cu hramul Naşterea Maicii Domnului. La această biserică se păstrează 5 icoane de dată mai târzie care au fost pe tâmpla vechii bisericii.
[34]Arh. Ep. Bz, Dos. Parohia Soreşti, f. 14 .
[35]Biserica nu a fost niciodată în stare prea bună aşa cum se menţionează în anul 1909, pe vremea când era biserică filială a satului Blăjani, precum şi în 1935 când era biserică parohială.
[36]Informaţii culese de la Tudor Negoiţă.
[37]Iniţiatorul refacerii sfântului locaş a fost preotul Cristea Ispas. Acesta s-a născut la Soreşti în anul 1935, fiind absolvent de seminar şi licenţiat în teologie (1955). A fost hirotonit în anul 1955 pe seama parohiei Faraoanele (jud. Vrancea), unde a activat până în anul 1973, când a fost transferat la Soreşti, parohie pe care a slujit-o până în anul 1994 (între anii 1989-1990 a fost numit pe postul II la parohia Sf. Nicolae din oraşul Râmnicul Sărat, suplinind parohia Soreşti). Între anii 1980-1986 a funcţionat ca protopop misionar la protoieria Râmnicul Sărat (Vezi Arh. Ep. Bz., dos. Personal nr. 3013).
[38]Informaţii culese de la paracliserul bisericii, Constantin V  Stoica, participant la acţiunea de refacere a bisericuţei. 




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu