Patriarhul Miron Cristea – ideile politice ale unui premier de vreme rea

Primul Patriarh al României – Miron Cristea a fost slujitor al Mântuitorului Iisus Hristos şi slujitorul oamenilor în societatea timpului. Activitatea şi ideile social politice emise în calitatea de senator, membru al Regenţei şi Preşedinte al Consiliului de Miniştrii nu au fost valorizate încă de cercetătorii în domeniu deşi o mare parte dintre acestea sunt de evidentă actualitate. Studiul de faţă îţi propune să extragă din textul unui discurs parlamentar ale bunei funcţionări a statului de drept emise de Patriarhul Miron, principii de a căror aplicare România Prezentă are nevoie. Acestea sunt: depolitizarea sistemului administraţiei publice; acordarea respectului cuvenit, inclusiv prin alocaţiuni bugetare, Bisericii Ortodoxe Române, eficientizarea aparatului administraţiei publice; reducerea aparatului guvernamental; reformarea învăţământului şi reorientarea spre dezvoltarea abilităţilor practice ale tinerilor, cresterea nivelului clasei politice in calitate de repretentanta a poporului.

Biografie[1]

Patriarhul Miron Cristea s-a născut la 18 iulie 1868 într-o familie de ţărani români din localitatea Topliţa (Harghita)[2] şi a primit la botez numele Ilie.  A studiat la Gimnaziul săsesc din Bistriţa (1879-1883), apoi la Liceul grăniceresc din Năsăud (1883-1887). În anul şcolar 1886-1887, elevul Ilie Cristea a fost ales preşedinte al societăţii culturale Virtus Romana Rediviva, prezidată cu trei ani înainte de poetul George Coşbuc. După absolvirea Academiei Teologice din Sibiu, în anul 1890, a fost numit învăţător la Orăştie şi a început să colaboreze la Telegraful Român. Anul următor a fost trimis cu o bursă de studii la Universitatea din Budapesta, unde a obţinut titlul de doctor în litere, cu o teză despre Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, tipărită în limba maghiară, în anul 1895.[3] Lucrarea este valoroasă deoarece Elie Miron Cristea beneficia de puţine referinţe critice notabile, bazându-se în cercetarea sa, mai ales pe ediţia Princeps a Poesiilor din 1883[4].
              Ca student a colaborat la ziarele Tribuna, Dreptatea şi Gazeta Transilvaniei şi a fost ales secretar al Societăţii studenţeşti Petru Maior.
             Întorcându-se la Sibiu, cu faimă de cărturar şi gazetar, a fost numit secretar eparhial la Centrul mitropolitan (1898-1900), iar în anul 1902, a fost ales consilier mitropolitan, slujire în care s-a distins ca un bun chivernisitor şi organizator.
             După hirotonirea în treapta de diacon (30 ianuarie 1900), a fost tuns în monahism la mănăstirea Hodoş – Bodrog de lângă Arad (23 iunie 1902), primind numele Miron. În vara anului 1903 a fost hirotonit ieromonah.
În această perioadă s-a remarcat prin activitatea susţinută în sprijinul emancipării culturale a românilor din Transilvania, fiind unul dintre fondatorii Băncii Culturale Lumina, care-şi propunea să acorde din dobânzi burse de studii tinerilor români. S-a numărat printre animatorii Asociaţiei pentru cultura şi literatura poporului român din Transilvania (ASTRA) şi a militat pentru înfiinţarea Muzeului etnografic şi de artă din Sibiu, precum şi a Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român. A înfiinţat Reuniunea română de muzică, tot la Sibiu, pe care a condus-o în calitate de preşedinte.
              În acelaşi timp, tânărul ieromonah Miron Cristea a adunat şi publicat proverbe şi zicale româneşti[5], s-a ocupat intens de şcolile confesionale, aflate sub îndrumarea Bisericii, a iniţiat şi prezidat conferinţele învăţătoreşti.
              Râvna, priceperea şi devotamentul cu care a slujit Biserica şi Neamul, încă din tinereţe, l-au impus atenţiei generale, fapt care a determinat alegerea sa ca episcop al Caransebeşului (1902). A fost hirotonit arhiereu la 3 mai 1910 şi instalat în scaunul de episcop al Caransebeşului cinci zile mai târziu.
               Ca episcop al Caransebeşului s-a remarcat printre cei mai importanţi luptători pentru apărarea legii strămoşeşti şi a drepturilor naţionale ale românilor din Transilvania, înainte de primul război mondial, aducând o contribuţie importantă la pregătirea unirii tuturor românilor într-un singur stat naţional.
              A fost participant activ la evenimentul care a produs cele mai mari mutaţii în societatea românească a timpului – Marea Unire de la 1918. La 1 decembrie 1918 a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, binecuvântând Actul Unirii şi rostind rugăciunea de mulţumire şi de laudă adusă lui Dumnezeu pentru împlinirea actului sfânt de unitate naţională a tuturor românilor.
              La 31 decembrie 1919, a fost ales de către Marele Colegiu Electoral în scaunul vacant de Mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române.
La 4 februarie 1925, Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie, Mitropolitul primat Miron Cristea fiind întronizat în ziua de 1 noiembrie, ca cel dintâi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Dintre împlinirile ca Întâistătător menţionăm preluarea în Statutul pentru organizare şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (1925) a principiilor şaguniene[6], care conferau laicilor un rol important în administrarea treburilor bisericeşti, înfiinţarea Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, a unor eparhii noi sau reînfiinţarea unor vechi centre episcopale (Tomis, Oradea, Cluj), revigorarea revistei Biserica Ortodoxe Române etc. În acelaşi timp, Patriarhul Miron Cristea a acordat o atenţie specială predicii, publicând fragmente din Sfânta Scriptură cu explicaţii pentru credincioşi, precum şi o serie de broşuri cu caracter religios şi moral. De asemenea, pentru o pregătire temeinică a slujitorilor sfintelor altare, a reînfiinţat vechile seminarii şi a pus bazele altora noi, susţinând, în acelaşi timp, intensificarea învăţământului religios în şcolile secundare. La toate acestea se mai adaugă grija pentru chivernisirea averilor mănăstireşti, crearea Fondului Milelor, ajutorarea tinerilor teologi la studii în străinătate, înfiinţarea Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi la Iordan, a Episcopiei Ortodoxe Române în America şi Canada (1934)[7] şi încă multe altele.

În planul relaţiilor interbisericeşti, Patriarhul Miron Cristea a acordat o atenţie specială intensificării relaţiilor cu celelalte Biserici Ortodoxe surori. În acest sens, menţionăm participarea unor delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române la Conferinţele Interortodoxe de la Constantinopol (1923) şi de la Muntele Athos (1930).
Patriarhul Miron Cristea a iniţiat proiectul Catedralei Mântuirii Neamului. La Reşedinţa patriarhală, în ziua de 19 februarie 1929, a prezidat şedinţa unei comisii de experţi care a analizat o serie de amplasamente ale noii Catedrale. Patriarhul Miron Cristea a fost ales conform legii ţării senator[8], aşa cum prevedea Constituţia României din 1923 şi Constituţia din 27 feb. 1938[9] şi a fost unul dintre cei trei membrii ai Regenţei (20 iulie 1927 – 8 iunie 1930). În împrejurări deosebit de grele a fost preşedinte al Consiliului de Miniştrii, între 10 februarie 1938 şi 6 martie 1939. A trecut la cele veşnice la Cannes (Franţa), unde se afla pentru un tratament medical, fiind înmormântat în Catedrala patriarhală din Bucureşti.

Text analizat

 CUVÂNTARE ROSTITĂ LA SENAT, CU OCAZIA DISCUŢIEI ASUPRA PROIECTULUI DE LEGE PRIVITOR LA NOILE CURBE DE 10% ŞI 12% ASUPRA LEFEI PREOŢILOR, ETC., IN 17 FEBR. 1933[10].

Patriarhul Miron – actualitatea gândirii social-politice

Anul 2010 este unul aniversar pentru Biserica Ortodoxă Română deoarece sunt sărbătorite cele mai importante momente din istoria Bisericii Naţionale, 135 de an de la dobândirea Autocefaliei şi 85 de ani de la ridicarea scaunului de Mitropolit Primat al României la rangul de Patriarhat. Conjuncturile istorice unificatoare, maturizări naţionale, dar mai cu seamă, personalităţi providenţiale au creat aceste momente de recunoaştere a valorii naţionale şi externe a noului stat, România, şi a celei mai vechi instituţii care a vegheat la naşterea, creşterea şi împlinirea spirituală şi teritorială a statului – Biserica Ortodoxă Română. Timp de peste 50 de ani, istoria s-a afundat în negura trecutului, valorizând în mod acroşant şi tangenţial, sau abordând, în unele cazuri, îngust şi obscur perioada dintre cele două războaie mondiale, epoca unei Românii depline, unei Românii în proces de omogenizare, unei Românii ce-şi căuta locul în spaţiul european. Din aceste evaluări lipsesc sau sunt tendenţioase referirile la rolul fundamental pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut, prin reprezentanţii ei, la făurirea şi modernizarea Statului Naţional Român. Referiri la Marea Unire au făcut şi istoricii din epoca roşie, în manuale se regăsea şi o fotografie a frescelor vremii, imagine în care apăreau şi ilustre feţe bisericeşti. Prin deducţie, cititorul, putea constata că pe lângă marii oameni de stat, decorativ, apăreau şi înalţii ierarhi în frunte cu cel ce avea să devină primul patriarh al României – Elie Miron Cristea.

Elie Miron Cristea, nu a fost element de decor al acelor timpuri ( deşi unii istorici încă buimăciţi de tarele comunismului şi  aflaţi în febra tranziţiei intelectuale – căci despre tranziţia economică nu mai este nici o îndoială că are ca principală trăsătură perenitatea – se mai exprimă astfel[11]), ci slujitor al Bisericii Mântuitorului Hristos, om de cultură, bun gospodar, mare om de stat, personalitate charismatică cu idei vii şi dragoste de ţară.

Gândirea social politică a Patriarhului Miron rămâne încă neevaluată şi nevalorificată de cercetători deşi sunt publicate cuvântările rostite în spaţiul public de primul patriarh al României[12]. Analizând numai unul dintre aceste discursuri, cel menţionat ca text utilizat, se poate constata efervescenţa temperamentală a autorului, implicarea lui cu întreaga fiinţă în actul educativ moral şi cetăţenesc, dorinţa de a schimba în bine faţa lumii româneşti.

Patriarhul Miron spunea în debutul acestei cuvântări: Steaua călăuzi­toare trebuie să fie binele şi salvarea ţării. De aceea, nu numai ca patriot sau ca senator, ci ca cetăţean român, care îşi iubeşte ţara şi vrea să contribui la întărirea temeliilor ei din viitor, şi a cărui barbă albă îl îndreptăţeşte a da sfaturi celor mai tineri: îndrăznesc să vă dau tuturor o părintească şi binevoitoare povaţă…”.

Tot în aceeaşi tonalitate Patriarhul, ca un părinte al naţiunii, echidistant, fără a fi distant de fenomenul politic şi modul de structurare organizaţională a acestuia, tot în debutul acestei cuvântări se adresează precizându-şi poziţia: Să-mi îngăduiţi, ca să mai exprim câteva dorinţe şi o fac aceasta cu toată bună­voinţa către înaltul nostru guvern de azi şi către conducătorii de ieri şi de mâine. Mă fac în această privinţă ecoul şi starostele în­tregii opinii publice şi a tuturor oamenilor de bine din ţară. Şi vă rog, ca nu cumva să bănuiţi măcar, că vorbesc doar sugestionat de vederile unor foi de opoziţie, ori din ori­care altă parte interesată; dimpotrivă, îndrăznesc ca preot să zic, că ar fi vrednic de blestemul oamenilor şi de blestemul Iui Dum­nezeu, acela care în aceste clipe serioase pentru ţară ar mai îndrăzni să ia cuvântul şi să fie călăuzit, nu de binele pur obştesc al tării, ci de interese lăturalnice.

Atitudinea Patriarhului Miron, nu rămâne una de culpabilizare a celor ce îi erau alături la conducerea ţării, ci este un îndemn al unui păstor şi al unui mare om de stat la omogenitate şi solidaritate naţională într-o perioadă de criză economică, asemănătoare crizei economice mondiale actuale: ” … noi şi conducătorii ţării noastre de la război încoace au şi ei multă vină, cel puţin pentru o parte, din precara si­tuaţie economică şi financiară de astăzi. Nu este timpul şi locul de a lua acum în discuţie amănunţită o asemenea chestiune; şi — pe de altă parte, —nu numai noi, ci şi în toate cele­lalte ţări ale Europei, chiar şi din celelalte continente, situaţia este dificilă şi poate în unele locuri chiar şi mai dificilă, ca la noi. Eu constat numai un lucru: toţi acei, care ne îngrijim de interesele publice ale tării şi simţim, că nevoile ne-au ajuns la os, trebuie cu toată seriozitatea să examinăm situaţia şi să contribuim din toată dragostea noastră de patrioţi, de fii buni ai acestei ţări, la îmbună­tăţirea situaţiei economice şi financiare a tă­rii, la salvarea ei din calea spre prăpastie.”

Dincolo de literaritatea unui iubitor al metaforei, frazarea este a unui om care-şi iubeşte patria cu exaltare şi deopotrivă cu amărăciune, trăgând întemeiate semnale de alarmă asupra  stările de lucruri dezavuabile în viaţa societăţii româneşti a timpului. Pe un ton alert, captivant, cu talent, cu implicare sufletească şi responsabilitate Patriarhul Miron incizează una dintre insanităţii politice şi instituţionale româneşti care şi astăzi are caracter acut şi efecte pandemice – politizarea sistemului public şi dezechilibrele instituţionale create de pregătirea intelectuală precară a celor ce deveneau pe criterii politice funcţionari ai statului şi apăsau prin numărul exagerat puterea de stat:”  V-am spus de repetate ori: d-lor, nefericiţi ţara dacă nu ieşiţi din cadrul ideilor greşite, ca funcţionarii statului, de sus până jos, şi din toate ministerele, din judeţe, comune, etc., să-i puneţi după coloritul politic al partidului, care guvernează. Vai de ţara, care are funcţionari, care stau exclusiv în serviciul unui partid. Am avut cazuri — şi le ştiţi şi d-voastră—că ni s-au plâns în public miniştrii cum funcţionarii din jurul lor, în loc să-i servească pe miniştri, care erau răspunzători, le puneau beţe in roate sau le zădărniceau ordinele (Aplauze).  Vecinicile transferări, schimbări, înlocuiri, ce se fac la orice schimbare de guvernare în sânul funcţionarilor, a corpului di­dactic, judeţe, primării şi pretudindenea, sunt provocate tocmai de motivul indicat. Enorme pagube pentru ţară şi aşezămintele ei aduc această nestabilitate şi lipsă de continuitate. 

Nu mai merge cu aceasta. Trebuie să ne vină, d-lor, mintea la cap, cel puţin în ceasul al unsprezecelea. Funcţionarul, care este în administraţia publică, trebuie să fie nici „al nostru”, nici „al vostru”, să fie al ţării. (Aplauze). Căci altfel, care este rezultatul, d-lor?

Dezvoltarea democratică a tării, într-un mod fatal, aduce cu sine, că ţara trebuie să aibă un guvern ieşit dintr-un anumit partid, care la un anumit timp are încrederea ţării, a factorilor competenţi. De aceea departe de mine gândul de a spune, că partidele nu sunt necesare. Deci, pot să fie şi vor fi partide. Dar când se schimbă guvernul unui partid şi vine un guvern nou din alt partid, acesta — dacă găseşte funcţionarii pu­blici de alte vederi politice decât ale lui — atunci, într-un mod firesc, acest partid tinde să scape de o parte din acei funcţionari intere­saţi şi să-i înlocuiască cu de ai săi; şi dacă nu-i poate înlocui, tinde să creeze locuri noi, îngreunând bugetul. Rezultatul, care este? E cunoscut de toţi. Doar ne ciorovăim în jurul numărului acestor funcţionari, care sunt când „de ai noştri”, când „de ai voştri” ; şi ne-am pomenit cu vreo cincizeci şi atâtea de mii de funcţionari în plus, de care ţara nu are lipsă, de care ne-am fi putut scăpa şi care mistuie bugetul tării noastre în mod inutil. Câte miliarde grele se puteau cruţa, de nu se făcea această greşeală, care poate fi fatală şi pentru bieţii funcţionari ? Ba, spre marea mea mirare, pe care nici astăzi nu o înţeleg, există funcţionari prin toate ministerele, care nu au nici barem, patru clase primare. Când am înfiinţat noi Patriarhia, am spus ministrului cultelor de pe vremuri: Nu vreau să fac cheltuieli inutile, în plus. Văd, că zilele sunt grele şi vor deveni şi mai grele; de aceea eu nu cer funcţionari nou plătiţi.

Pentru Dumnezeu ! Dar de aceea este făcută această ţară şi de aceea contribuabilul îşi dă impozitul cu dragă inimă luându-şi de la gură, ca noi să deschidem ministerele noastre, să deschidem apetituri nejustificate la nişte oameni nepregătiţi ori­cât ar fi altcum de cinstiţi şi cumsecade să-i băgăm în ministere ca funcţionari bu­getivori, în loc să-i îndreptăm cum îndrept eu atâta lume: la meşteşuguri, la meserii, la activităţi practice, productive, căci în fie­care sat al nostru ne mai trebuie şi ar putea trăi ciubotari, ciubărari, cojocari, croitori, fauri, curelari, tâmplari, etc., cinstiţi, sănătoşi, care să-şi câştige existenţa fără să însărcineze ţara. Locul lor îl ocupă străinii în cele mai multe părţi.

O altă dorinţă şi un alt sfat al meu, de om cu experienţă, este: A sosit momentul să scoatem funcţionarii administraţiilor pu­blice din partidele politice…”

Un accent deosebit este acordat în cadrul discursului parlamentar depolitizării învăţământului: „Sunt în ţară anumite instituţii, pe care prin atribuţiunile superioare, ideale, pe care le au, trebuie să le ferim — să-mi scuzaţi cuvântul — de noroiul de toate zilele al frământărilor politice militante, ca să poată lucra dezinteresaţi la aplicarea dreptăţii deopotrivă pentru orice cetăţean, oricine ar fi el.

Funcţionarii administraţiilor publice nu pot fi nici ,,de-ai noştri”, nici ,,de-ai voştri”, ci ai neamului întreg. Acelaşi principiu trebuie aplicat cu rigoare şi corpului didactic, din învăţământul primar, din învăţământul se­cundar, din învăţământul universitar. Să nu mai fie trataţi prin prizma interesului de partid ci prin prizma interesului superior al şcoalei, ca fiecare să fie la locul lui. Şcoala desigur va progresa. Să nu aibă colorit politic de partid, ca veşnic să fie transferaţi din un loc la altul şi înlocuiţi cu alţii „de-ai noştri”. Cât ar câştiga şcoala?”

Redarea fidelă a textului este acompaniată de menţiunea: aplauze. Au aplaudat acestei idei generoase de modernizare a statului oamenii politici de atunci, aplaudă şi astăzi mâini solitare ale unor politicieni de operetă obosiţi de atâta opoziţie şi, totuşi, echilibrul firesc al unei dezvoltări normale este frânt în societate şi nimeni nu are puterea de a-şi exercita cu adevărat puterea şi a aplica îndemnul Patriarhului Miron Cristea. Otrava morală concentrată combătută atunci a adus căderi ireparabile în societatea actuală şi poate aduce decăderea totală de mâine, căci deznădejdea repetabilităţii acestui fenomen sfarmă cele mai bine clădite suflete.

O altă idee prezentă în dezbaterea politică actuală prin propunerea de restructurare a ministerelor şi a agenţiilor guvernamentale poate fi întâlnită într-o formă specifică şi în discursul parlamentar al Patriarhului Miron Cristea care invoca nevoia restructurării şi a măsurilor de contracţie bugetară în timp de criză ce sunt aplicate începând cu instituţiile de cel mai înalt nivel administrativ şi decizional: „Echilibrul bugetar este prima necesite a clipei noastre de astăzi. Reduceri de salarii vor trebui făcute. Să nu-mi luaţi însă în nume de rău, dacă şi eu, ca şi opinia publică, găsesc necesar ca înaltul nostru guvern, înainte de a fi prezentat şi această modalitate a reducerii salariilor pentru a echilibra bugetul, adică legea de faţă, să mai fi încercat anumite alte cruţări ce se pot găsi multe. Aşa găsesc că este posibil să ne lipsim de atâţia subsecretari de stat. Am tot respectul pentru persoanele care ocupă aceste slujbe şi pe care le cunosc personal…Însă, în principiu, cred că atribuţiile subsecretarilor de stat le pot îndeplini şi alte persoane, alte organe din cadrul acelui minister fără să sufere resortul. Nu cunosc relaţiile ministrului titular faţă de subsecretarul său de stat. Bănuiesc însă, cum adeseori se întâmplă în asemenea cazuri, că două săbii într-o teacă nu prea încap…Acestea sunt după părerea mea, posturi care – după maxima superflua non nocet – s-ar mai putea justifica când e belşug, când ne putem permite şi anumite lucruri superflue. Astăzi însă trebuie să facem cruţare pe toată linia. Şi cruţarea va face bună impresie opiniei publice şi ţării întregi, dacă va începe de sus”

Alături de dezbaterea privitoare la buget Patriarhul Miron abordează şi problema unităţii naţionale într-o perioadă în care nu erau dezbateri privitoare la autonomia teritorială, aşa cum se întâmplă astăzi, ci la lipsa de unificare administrativă şi legislativă ce se construia în urma unificării teritoriilor româneşti într-o perioadă în care mai răsunau încă cuvintele rostite în parlamentul ungar de Al. Vaida-Voievod: ˝Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplină viaţă naţională .˝ ^[13]

 Miron Cristea transmitea un mesaj de unitate: „Să nu se supere domnul Hagieţeanul, că sunt şi eu ardelean; dar nu mai găsesc necesar să mai fie miniştrii separaţi ai provinciilor alipite (Aplauze prelungite). Îmi pare bine, că şi d-l Haţieganul aplaudă această idee. D-lor,  vă întreb şi eu, până când mai vrem să fim de drept unii Moldoveni şi alţii Munteni? Până când vom mai fi tot Ardeleni, până când Bucovineni ori Basarabeni? (Aplauze furtunoase). Eu vreau, ca Ardealul să conducă Vechiul Regat şi Vechiul Regat Ardealul. Fiecare la locul său nu ca localnic , ci ca român … ” 

Având acoperirea academică de rigoare patriarhul Miron se adresează membrilor Senatului României şi cu un mesaj privitor la reformarea sistemului de învăţământ. Aceste referiri păreau inactuale în societatea timpului însă  Heidegger spunea că ceea ce este inactual, ceea ce nu este în pas cu timpul, va avea proprii săi timpi; şi se pare că timpul este acum, când numărul absolvenţilor de studii universitare este mare, fapt ce nu duce la dezvoltarea societăţii, ci la creşterea ratei şomajului. În acelaşi discurs Patriarhul Miron analizând dorinţa tuturor de a avea studii universitare şi postuniversitare şi dispariţia meşteşugarilor întreba şi se întreba aşteptând o reformă a sistemului de orientare profesională pe care o aşteptăm încă: „Ce lipsă mai avem aşa de atâtea Uni­versităţi şi şcoli superioare ? Ce să facem cu absolvenţii lor?”[14]. „ Bun cunoscător al realităţilor sociale Patriarhul amintea şi de faptul că: „ mulţi cheltuiesc averea părinţilor la şcoli înalte şi sporesc numărul şomerilor intelectuali” şi exemplifică cu un caz concret şi relatează următoarele:” A venit la mine anii trecuţi o domnişoară, care mi-a spus:”Eu sunt doctor în filozofie şi am venit la Înaltpreasfinţia Ta să faci bine şi să mijloceşti pentru mine o funcţie într-un minister, ori la catedră, căci de doi ani de zile mor de foame şi săraca mama e o ţărancă văduvă şi na-are nici unele. Le-a cheltuit cu mine.”

Vorbitor de la amvonul laicităţii într-o dezbatere privitoare la o lege cu caracter tehnic cum este legea bugetului Patriarhul Miron nu uită să amintească şi de importanţa religioasă şi socială pe care o are Biserica şi misiunea sa într-o lume ce suferă de prăvăliri materiale : „În calitatea mea de cap al Bisericii Creş­tine Ortodoxe, trebuie să mă intereseze în prima linie Biserica”. Se poate întâmpla, d-lor, ca Biserica noas­tră, ca toate instituţiile — vorba apostolului Pavel — fiind condusă de oameni — să aibă greşeli, să aibă lipsuri, să aibă multe lucruri de îndreptat. Unde nu există nimic de îndrep­tat? Însă un lucru nu este iertat să-1 pierdeţi din vedere: că această biserică, cu popii ei simpli, adeseori desconsideraţi de mulţi, cu cădelniţele sale modeste, cu bisericuţele sale de bârne, cu poveţele sale pe cât de simple pe atât de divine, a crescut şi a produs sufletul acestui neam—fără nici o exagerare.

Şi astfel, când toată lumea „nu noi preoţii şi slujitorii interesaţi ai altarului”, ci economişti şi filosofi de frunte, vin şi con­stată că preocupaţiunile tehnice, preocupaţiunile economice, materialiste, n-au dat nicio mulţumire şi nicio fericire, nici ţărilor, nici indivizilor; când filosofi de reputaţie îşi înclină steagul raţiunii lor mărginite, care n-a fericit  neamul omenesc, în faţa misticismului religios şi a evangheliceştilor poveţi propovăduite de aceşti modeşti slujitori de la altarul Domnului, mai putem noi românii în aceste timpuri, să nu recunoaştem, că rămâne la înălţimea sa Biserica cu învăţătura ei divină, deasupra noastră a tuturor, ca o necesitate de spirituali­zare a întregii mentalităţi a poporului nostru? Acceptăm această spiritualizare, avem viitor; nu o acceptăm, ne prăbuşim în materialismul, care a înmormântat pe veci atâtea popoare, ca fenicienii sau Babilonienii, etc., care au fost bogate, dar din ale căror avuţii şi bogăţii nu-a rămas nimic. Au rămas însă în sufletul omenirii toate ideile mari, de exemplu: din tragediile măreţe ale lui Sofocle, multe idei nobile ale celor idealişti, fiindcă sunt comori spirituale, pe care moliile şi rugina nu le pot roade şi hoţii nu le pot răpi.

Deci vă rog insistent, ca tocmai în vre­murile acestea de materialism să ne întoarcem la spiritualizare şi să nu bagatelizăm importanţa Bisericii noastre şi a cultului peste tot. O spun aceasta, pentru că văd, că tot mai există şi la noi oameni care cred, că Biserica este o haină de împrumut, pe care, fără nici o răspundere, o putem schimba cu alta, cu cea a curentelor mai moderne, pe care le cred şi le consider trecătoare, în faţa celor eterne ale legii lui Hristos Revenind la situaţia financiară, cer acelaşi tratament egal pentru toţi. Fi-va silită ţara noastră să continue a cere jertfe, încât să ajungă toţi funcţionarii la un minim tot mai redus pe lună, patriotismul nostru ne va în­demna să ne mulţumim, cu acest minim, Vom trăi cum vom putea. Aducem jertfa cu drag ; dar cerem acelaşi tratament şi la Biserică, ca la toate instituţiunile acestei ţări.

Dincolo de importanţa socială, educativă şi morală a Bisericii, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române aduce şi un argument firesc privitor la contribuţia financiară a statului:” Marea majoritate a celor ce plătesc im­pozite, sunt fii ai Bisericii mele şi deci din aceste impozite ale lor Biserica mea trebuie să fie ajutorată”.

Tot în acelaşi ton Patriarhul Miron atrage atenţia oamenilor politici ai timpului asupra unui fenomen pe care îl cultivă şi politicienii actuali în forme „moderne” – finanţarea directă a unor parohii în scopuri electorale şi pentru a şubrezi influenţa centrelor eparhiale:

„Dar rog, pe d-1 ministru de finanţe, care ştiu că este un om cu logică şi cu simţul dreptăţii, ca atunci, când va face bugetul definitiv, nu numai pe trei luni, să judece aşa: Biserica neamului — fiind necesară ţării pentru superioare interese de spiritualizare a sufletelor tuturor cetăţenilor— trebuie ajutorată, aşa încât toate părţile con­stitutive şi organele ei în funcţie să fie tra­tate conform importanţei ce o au în orga­nismul bisericesc; iar când e vorba de re­duceri şi cruţări iarăşi toate organele Bisericii deopotrivă să aducă jertfa cuvenită şi pro­porţională, iar nu să se anihileze până la desfiinţare centrele episcopeşti, spre a se folosi cruţările numai pentru unii din acelaşi orga­nism, de exemplu: pentru preoţi, ceea ce uşor se poate explica ca o pornire demagogică de a acapara clerul de jos, de la sate, pentru agen­turi electorale. Acestea sunt simptome, sunt lucruri, pe care d-1 ministru sunt convins că nu le va admite. Ce armată ar fi aceea, al cărei stat major ar fi scos din buget? Încotro ar mai merge?

Dacă e vorba să se desfiinţeze centrele episcopale de conducere, ca să nu mai avem în jurul nostru pe nimeni de valoare, atunci cu aceeaşi logică putem sista şi bugetul centru­lui de guvernare al miniştrilor, şi să dăm cru­ţările primarilor şi prefecţilor; şi atunci dacă am îmbunătăţit situaţia primarilor, etc., apoi poftim, să conducă ei ţara! Se pot lansa ase­menea idei demagogice?

Aşa se conduce o instituţie? Loveşti cen­trul, loveşti capul? atunci vai de picioare!

Deci aducem jertfe, dar să nu dezorganizăm până la desfiinţare instituţia. (Aplauze).

Şi cu aceiaşi insistenţă susţine necesitatea ameliorării stării materiale a clerului: „Departe de mine gândul de a nu dori din toată inima, ca preoţii mei de la sate să fie deopotrivă ajutoraţi, fiindcă săracii, în marea lor majoritate, au o plătuţă sub minimum de trei mii de lei, şi au familii grele. Au dat şi dau tării mulţi fruntaşi vrednici. Deci voi dori totdeauna să se dea ceea ce se cuvine şi preoţilor mei de la sate, uşurându-i de curbele în plus peste cele generale.[15]”

Mesajul echilibrat şi părintesc al Patriarhului Miron Cristea nu cere enclavizări financiare într-o perioadă asemănătoare celei actuale: „Nu trebuie să-o spun eu; o simţim cu toţii, că ţara noastră este întro situaţie economică din cele mai dificile, cum probabil nu a fost nicio­dată, sau cel puţin nu a fost în timpurile mai noi, de când există România ca regat. N-am fost nici în o astfel de stare, nu numai fi­nanciară, economică,  ci şi sufletească, care desigur ne umple pe toţi de îngrijorare, chiar mai mult, decât cea economică.”

Nu sunt cerute drepturi suplimentare însă sunt cerute drepturi egale, deoarece există o tendinţă aproape cutumiară ca instituţiile Bisericeşti să fie primele afectate de rectificările bugetare negative[16], aspect ce nu vizează numai pagube financiare ci şi o recunoaştere insuficientă a rolului divers şi constructiv pe care-l are religia în societate[17]. Biserica Ortodoxă trăieşte încă  spaima unei instituţii doar tolerată, doar acceptată, cu privilegii fragile, oferite ca premii pentru cuminţenia verbală şi lauda conjuncturală la adresa conducătorilor înveşniciţi de incapacitatea de a produce schimbări şi de a beneficia de unul dintre principiile esenţiale ale democraţiei – alternanţa la putere. În România de astăzi se întâlnesc tendinţele mai vechi de ignorare a rolului Bisericii în societate şi de subfinanţare creându-se vizibile nedreptăţi. În timp ce în toate statele europene cultelor religioase li se alocă proporţional între 1,1% şi 2% din P.I.B. în România alocaţiunile bugetare se ridică doar la 0.70%.[18]. Germenele unui asemenea tratament iresponsabil şi incorect se poate regăsi încă din perioada interbelică, aşa cum se poate constata tot din discursul rostit de patriarhul Miron în Senat: „Biserica e gata să aducă jertfe ; dar pretinde sus şi tare, ca aceste jertfe să se aplice egal pentru toţi. (Aplauze puternice).”

Curbele ce se aplică la toţi, să se aplice şi bisericii şi clerului, evitându-se curbe spe­ciale, care apasă numai pe unii. Şi cu regret trebuie să v-o spun, că adeseori dăm de fac­tori importanţi în conducerea acestei ţări, care — în tratativele pe care le au cu noi reprezen­tanţii Bisericii ortodoxe, — arată un dezinteres, altădată chiar o rea voinţă, pentru această in­stituţie strămoşească a neamului nostru.”

Adăugați o legendă

Cauza acestor disfuncţionalităţi sociale de atunci, dar şi de acum este aceeaşi – implicarea fără limită a intereselor mărunte de partid în detrimentul  interesului naţional: „Eu sunt venit din Ardeal şi urmăresc cu atenţie şi cu bunăvoinţă părintească toată dezvoltarea ţării şi activitatea tuturor guver­nelor, care s-au perindat de la război încoace în fruntea ei. Astfel mi-am fixat o convingere, şi tare m-aş bucura, dacă cineva ar putea să mă convingă despre contrariul celor ce o să le spun.

Vă spun această convingere cu toată bună­voinţa, cu toată dragostea părintească şi cu toată durerea mea în sufletul de patriot şi de român. Guvernele, fără deosebire, câte s-au perindat după război au făcut, după părerea mea, o mare greşeală. Anume: au condus, după observaţiile mele, interesele tării pe baza unui principiu, care nu se poate admite. În loc să fie călăuzite totdeauna şi exclusiv de intere­sele supreme ale ţării şi de salvarea acestor int­erese, dând la o parte orice considerente lă­turalnice, au rezolvat multe din chestiunile importante ale tării, prin prisma şi a intere­selor de partid, din care au ieşit, într-o mă­sură mai mare decât era admis. (Aplauze).”

Alături de aceste idei generoase desprinse din discursul Patriarhului Miron Cristea prezenţa reprezentanţilor Bisericii în forul legislativ al ţării, în conformitate cu legea ţării, nu dădea numai posibilitatea apărării interesului naţional şi bisericesc, ci era un factor de echilibrare a realităţii cotidiene[19]. Biserica, prin reprezentanţi săi, oameni de mare valoare intelectuală, aşa cum se poate constat din acest discurs, transmitea mesajul ţării către o clasă politică ce avea privirea doar prin spectrul propriei formaţiuni politice. Alocuţiunea Patriarhului Miron Cristea nu a avut numai un efect direct al celor rostite, ci şi unul indirect, aşa cum se poate constata din discursurile ce au urmat. Prof. M. Manoilescu făcând referire la acest discurs spunea:”Nici o dată nu m-am suit la tribuna Senatului, având cea mai mică emoţie. Este pentru prima oară acum, când emoţia mă cuprinde în faţa unei cuvântări, la o lege specială de caracter tehnic şi în cursul unei şedinţe, care putea să fie o şedinţă oarecare, este pentru un fapt sufletesc, un fapt nou, a intervenit în această atmosferă a înaltului corp.

Cuvântul Inalt Prea Sfinţitului Patriarh, reprezintă în clipa de faţă o ridicare la un înalt nivel a preocupărilor noastre ale tuturor. Ea a fost pătrunsă de un vânt de spiritualism, de care se simte nevoia astăzi, în societatea românească şi în politica românească şi de un suflu de dreptate.

Această cuvântare a luat pe alocuri caracterul unui grav averisment, dat tuturor acelora, care cu răspundere temporară, din partea aceluia, care a reprezentat în această ţară, nu numai un om de stat, dar a reprezentat şi reprezintă o putere spirituală. A fost o mare lecţie. Ea a creat o anumită atmosferă, căreia nimeni nu-i  poate rezista.”

Un alt membru al Senatului, Iuliu Mumuianu, făcând în cadrul aceleiaşi şedinţe referire la cuvântul Patriarhului Miron transmitea o altă constatare actuală, mult mai pregnantă în politica contemporană decât în politica interbelică: nivelul scăzut al clasei politice:” Ar trebui cu toţii, chiar şi unii mai în vârstă de cât mine, să-i  ascultăm cuvântul, care ne-a mers la inimă, cum a mărturisit ante-vorbitorul meu şi cum socot că fiecare dintre noi a fost pătruns de cuvântul atât de sănătos, atât de românesc, atât de adânc al Prea Sfinţiei Sale, pentru care trebuie să-i mulţumim cu toţii, pentru lumina pe care o dă acestui Parlament, al cărui nivel a scăzut, prin fapte care se întâmplă dincolo la Cameră. Vă mărturisesc sincer, că acum trei zile, când am intrat în aceea incintă pentru câteva minute şi am văzut scandalurile acelea, neruşinate, am ieşit, deoarece mă simţeam jignit, fiind şi eu membru al Parlamentului…”

Concluzionând în urma analizării unui singur discurs al Patriarhului Miron Cristea se poate constata actualitatea ideilor sale social – politice. Miron Cristea şi mesajul său politico-social trebuie să facă parte din preocupările specialiştilor în domeniu ştiinţelor politice, iar, ideile sale, neaplicate încă după 80 de decenii din lipsa unei voinţe politice clare pot face lumină şi în societatea actuală, spre binele acestui popor. Viitorul de atunci este prezentul de astăzi. Aplicarea dezideratelor social –politice ale Patriarhului Miron trebuie să se petreacă deoarece, aşa cum spunea C. Stoicescu, Rectorul Universităţii Bucureşti de atunci, Miron Cristea a ştiut cu „tact să renoveze fără să distrugă, conciliind cu o minunată îndemânare respectul tradiţiunii şi cerinţele vremurilor de astăzi”[20].

Adverbul de timp „astăzi” utilizat de Profesorul C. Stoicescu şi crunta persistenţă a aceloraşi provocări sociale dau mărturie despre autor că este un vizionar şi în domeniul social politic.

Prin implicarea şi valoarea activităţii sale, prin promovarea celor mai alese virtuţi ale acestui neam şi asumarea lor organică, Patriarhul Miron, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, personalitatea timpului care „a reuşit să îmbine religiosul cu politicul şi să obţină rezultatele cele mai fericite pentru poporul păstorit[21]”, reaminteşte de figurile grandioase  are marilor ecleziaşti care împodobesc istoria politică a Franţei: Richelieu[22], Bossuet şi Tallezerand şi este un precursor al Arhiepiscopului Makarios, preşedintele ales al statului Cipru[23].

Cuvântul Patriarhului Miron rostit într-o perioadă istorică asemănătoare cu cea actuală, în care   înmulţirea şi complicarea intereselor materiale[24] era evidentă, la o lege a bugetului şi analizarea profundă a cauzelor care stăteau la baza crizei interne financiare şi morale, scoate la lumină luciditatea social politică a marelui păstor. Alături de ideile indirecte care se desprind din acest discurs există şi o concluzie indirectă.

Cu dragoste de ţară, cu râvnă şi pricepere a contribuit la binele şi trezirea naţiei române, într-o perioadă istorică dificilă. A asigurat echilibrul puterilor în stat, în perioada cât a fost Regent când, pentru binele Românei Mari, aşa cum constată istoricii, Patriarhul Miron Cristea „s-a văzut nevoit să-şi restrângă activitatea pe tărâm religios, deoarece funcţia de înalt regent îi ocupa foarte mult timp”[25].  A preluat preşedinţia Consiliului de Miniştrii într-o perioadă dificilă pentru ţară jerfindu-şi propriul timp şi energia ultimului an al vieţii pământeşti, luptând pentru cauza social politică a tuturor românilor, dând dovadă de trăiri patriotice profunde[26], îngrijindu-se, aşa cum se poate constat, din discursul parlamentar expus[27], atât de binele material cât, mai cu seamă, de binele spiritual, bine care trebuie să fie urmărit cel dintâi.

Mesajul Patriarhului Miron este unul de sinteză, fiind în total acord cu  marii gânditori politici care consideră gândirea politică importantă pentru împlinirea vieţii umane, însă „secundară altor scopuri umane mai importante, precum căutarea mântuirii şi a vieţii eterne”[28], iar acest mesaj trebuie să stea la baza construcţiilor politico-sociale actuale.

După aproape un secol ideile social politice ale Patriarhului Miron sunt actuale. Ele sunt o oglindă a societăţii prin modul real[29] şi tranşant în care au fost expuse de această mare personalitate a românilor.

Patriarhul Miron nu este numai un exemplu de gânditor. Şi exemplul faptelor sale trebuie valorizat în societatea contemporană. A lăsat o operă importantă din punct de vedere religios, cultural, educaţional, juridic[30] şi administrativ şi idei politico sociale valoroase, vitale bunei funcţionări a instituţiilor româneşti, dar şi o constatare care marchează încă în mod evident starea de facto a unora dintre români: „Cine cunoaşte ţinuturile locuite de români va trebui să admită că multe sunt locurile unde poporul român doarme încă”[31]

                                                                                          Paul Iulius Negoiță
                                                                                   în vol. Confluențe juridico-canonice

---

[1] Referinţele biografice sunt sumare, fiind preluate dintr-un comunicat de presă emis de Patriarhia Română. Pentru o informare completă se impune lecturarea  celei mai importante, documentate şi recente lucrări monografice aparţinând istoricului buzoian Constantin I. Stan si intitulară: Patriarhul Miron Cristea – o viaţă, un destin, Edit. Paideia, Bucureşti, 2009. A se vedea,  de asemenea: Ion Rusu Abrudan, Inalt Prea Sfinţia Sa  Patriarhul României  Pr. Miron Cristea Înalt Regent, Omul şi faptele, Cartea Românească, Bucureşti, 1929; Ilie Şandru, Valentin Bordea, Patriarhul Miron Cristea. Un nume pentru istorie, Editura Petru Maior, Târgu Mureş, 1998; Pr. Prof. Dr. Nicolae Şerbănescu,  Patriarhia Română la 70 de ani, în vol.  Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1995, p. 246 – 272.

[2] Nu şi-a uitat niciodată originile şi chiar în discursul parlamentar analizat spune următoarele : « Nu-i o nefericire a rămâne ţăran. Chiar eu am nepoţi şi strănepoţi ţărani ; unii sunt chiar ciobani de oi ; şi mă duc cu drag la ei, să văd cum îşi îngrijesc oile lor, gospodăria lor modestă, etc. Sunt adevărate tipuri ale lui Grigorescu. S-au însurat de vreme, au copii frumoşi, sănătoşi. Sunt fericit între ei. Am regretat odată, că nu am avut un fotograf la îndemână, pentru că m-aş fi fotografiat împreună cu unul şi aş fi scris dedesupt : « Doi ciobani », eu ciobanul turmei sufleteşti, şi el ciobanul oilor sale . »

[3] A se vedea o reeditare recentă în limba română: Elie Cristea, M. .Eminescu. Viaţa şi opera. Studiu în domeniul literaturii române noi, Edit. Typografic, Miercurea Ciuc, 2000. A se vedea, de asemenea, Virgill Nistru Ţigănnuş, Metafora eminesciană în interpretarea Patriarhului Dr. Elie Miron Cristea şi I.P.S. Bartolomeu Anania în « Sangidava », nr. 1/2007, p.17.

[4] Ion Buzaş, Dr. Elie Miron Cristea – autorul primei teze de doctorat despre Mihai Eminescu, în « Sangidava », nr. 1/2007, p.22.

[5][5] Dr. Elie Cristea, Proverbe, maxime, asemănări şi ideatisme colectate din graiul românilor din Transilvania şi Ungaria, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1901. A se vedea şi  Pamfil Bilţiu, Elie Miron Cristea şi cultura populară, în « Sangidava », nr. 1/2007, p.45.

[6] Pentru aprofundarea operei juridico-canonice a Mitroplitului Andrei Şaguna a se vedea: Enchiridion adică carte manuală de canoane, ale unei Sfinte, soborniceşti şi apostoleşti biserici, cu comentarii, Sibiu, 1871; Elementele Dreptului Canonic al Bisericii dreptcredincioase Răsăritene prin întrebuinţarea preoţimii, a clerului tânăr şi a credincioşilor, Sibiu, 1854; Compendiu de Drept Canonic al unei sfinte, soborniceşti şi apostoliceşti biserici, Sibiu, 1868; Cunoştinţe folositoare despre trebile căsătoriilor spre folosul preoţimii şi al şcoalelor protopopeşti, Sibiu, 1854; Pro memorie despre dreptul istoric al autonomiei bisericeşti naţionale a românilor de religie răsăriteană în Cezaro-regeşti provincii ale monarhiei Austriace, Sibiu, 1849; Adaus la promemoria despre dreptul istoric al autonomiei bisericeşti naţionale a Românilor de religie răsăriteană în Cezaro regeşti (i) provincii ale monahiei austriace, Sibiu, 1850; Memorialul prin care se lămureşte cererea românilor de religiune răsăriteană în Austria pentru restaorarea Mitropoliei lor, din punct de vedere al s.s. canoane, Sibiu, 1860. Proiect de regulament pentru organizarea trebilor bisericeşti, şcolăreşti funcţionale române de religie greco-orientale în statele Austriece, prin Andrei Şaguna, Sibiu, 1874; Alex. Constantinescu, Dreptul canonic în opera lui Şaguna, în B.O.R., an. XCI (1973), nr. 7-8, p. 872-877.

[7] Rev. Ft. Vasile Haşiegan, Romanian Culture in America, Cleveland, Ohio, 1998, p.98-99.

[8] Constituţia face referire şi la modul în care membrii confesiunilor religioase luau parte la viaţa politică a Statului. Art. 64 lit. b-e face referire la senatorii de drept ce reprezentau cultele. Aceştia erau: Patriarhul şi mitropoliţii, episcopii eparhioţi ai Bisericii Ortodoxe Române şi cei greco-catolici, deoarece erau aleşi conform legii ţării.

[9] Constituţia a fost decretată şi publicată în Monitorul Oficial de la 1 iul. 1866. Ea a fost redactată după modelul Constituţiei belgiene din 25 feb. 1831. S-a aplicat cu modificările din 13 oct. 1879, 8 iun. 1884, 20 iul. 1917 timp de 57 de ani când a intrat în vigoare Constituţia amintită mai sus. Constituţia din 1938 a fost publicată în M.Of. nr.42/20 feb. 1938. După plebiscit, s-a publicat iarăşi în M.Of., P. I, nr. 48/27 feb. 1938. A fost promulgată prin Î.D.R. nr. 1045/25 feb. 1938 şi republicată în M.Of. P. I, nr. 4827 feb. 1938 cu acelaşi conţinut ca la 20 feb. În legătură cu Constituţia a se vedea şi Decretul relativ la plebiscitul pentru Constituţie, 20 feb. 1938, Î.D.R. nr. 902/1938, M.Of. P. I, nr. 42/20 feb. 1938. A se vedea de asemenea Proclamaţiunea din 20 feb/1938 care cerea reducerea numărului parlamentarilor, un control mai atent al finanţelor publice şi stabilea interdicţia funcţionarilor publici de a se amesteca în chestiuni politice, C. Hamangiu, Codul General al României, vol. XXVI, (1938), P. I,  Edit. Librăriei ˝Universala˝ Alcalay & Co., Bucureşti, p. 146-147. A se vedea şi: Pr. Ioan Mihălcescu, Biserica Ortodoxă şi reforma Constituţiei, în B.O.R, an. XL (1922), nr. 6, p.452-457; Idem, Biserica şi Constituţia, în B.O.R., an. XLI (1923), nr. 6, p.452-456; Pr. Victor N. Popescu, Noua Constituţie supusă plebiscitului din 24 februarie 1938 promulgată la 24 februarie şi prevederile în legătură cu viaţa religioasă, în B.O.R., an. LVI (1938), nr. 1-4, p. 175-176; Costică Prodan, Prima Constituţie a României şi problemele naţionale, în R.I.M., an 1997, nr. 4, p.30-35; R. Cândea, Organizaţia bisericească în Constituţie, în vol. Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1991.

Ion Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile României, Regia ˝Monitorul Oficial˝, Bucureşti, 1995.

[10] Dr. Miron Cristea, Două cuvântări rostite la Senat, cu privire la întocmirea bugetului viitor, în 17 februarie 1933 şi la înfiinţarea « Frăţiei Orotodoxe Române » (for) în Cluj, din Duminica Orotodoxiei, 5.03.1933, Edit. Institutului Biblic al B.O.R., Bucureşti, 1933, p. 3-26.

[11] Nici nu ar trebui să amintim asemenea atitudini mediocre. Este trist însă că dorinţa fierbinte de a calomnia fără discernământ îi  macină pe unii istorici. Recent a fost reeditată o lucrare de foarte slabă calitate intelectuală, ce are ca autor pe un anume Ioachim Fuioagă, Broşura este apărută iniţial la Tip. D.M. Ionescu din Bucureşti, în anul 1932. Regretabil este faptul că această lucrare calomniatoare a fost reeditată şi asumată de istoricul buzoian Eugen Marius Constantinescu, care fără să aibă vre-o contribuţie livrescă o girează cu propriul C.V.

[12] A rămas necercetată încă şi activitatea omiletică a primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Rostirile sale sunt adunate şi publicate. A se vedea, Elie Miron Cristea, Pastorale, predici, cuvântări, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1938.

[13] F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Edit. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999, p 276. Despre legătura dintre Biserică şi naţiune a se vedea, Prof. Univ. N. Gr. Popescu-Prahova, Creştinism şi naţiune; Patrie şi religie, Tipo. ˝Universul˝, Bucureşti, 1941; Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie, Edit. Albatros, Bucureşti, 1997.

[14]Ideea nevoii de pregătire meşteşugăreşti a tinerilor români nu a fost susţinută încă din perioada când funcţiona ca episcop de Caransebeş. A se vedea Constantin I.Stan, op. cit.,p. 67.

[15] Patriarhul Miron Cristea a fost un fervent susţinător al salarizării corespunzătoare a preoţilor şi învăţătorilor şi a reuşit să-şi impună opiniile crescând lefurile acestora. A se vedea: Constantin I. Stan, op. cit.,p. 59. Un alt aprig susţinător al salarizării preoţilor, anterior Patriarhului Miron, a fost P.S. Episcop Silvestru al Huşului care pronunţa următoarele cuvinte în plenul Senatului, într-un  Discurs pronunţat în şedinţa Senatului de la 17 decembrie 1890 cu ocazia discuţiei adresei de răspuns la mesajul tronului, privitor la ˝îmbunătăţirea soartei Clerului mirean şi votarea în acest scop a legii parohiilor şi publicat în B.O.R., an. XIV, (1891), nr. 11,p.795: ˝Este adevărat că serviciul preoţesc este spiritual, dar persoana care-l săvârşeşte pe lângă spirit mai are şi corp şi ca atare se hrăneşte cu pâine, cu sare şi altele, şi se îmbracă cu haine ca toţi ceilalţi oameni.

Apoi, D-lor pe un tânăr care are un studiu de 11ani sau 15 ani, cum au absolvenţi de 7 clase seminariale şi ai facultăţii de teologie, poţi să-l înrolezi în cadrul unui serviciu pe care nu-l poate părăsi niciodată fără riscul dispreţului societăţii, fără riscul de a fi numit om de nimic, renegat, căci aşa este numit acel care-şi leapădă preoţia, poţi să-l înrolezi ,zic, fără să aibă o siguranţă de existenţa în cariera sa?.”

[16] În şedinţele de Consiliu Local al Municipiului Buzău sunt dezbateri aprinse cu executivul primăriei care nu înţelege rolul Biserici în societate şi nevoia de a depăşi prevederi bugetare ridicole. Spre exemplificare a se vedea stenogramele şedinţelor ordinare de consiliu din lunile ianuarie şi februarie 2010.

[17] Şi în perioada regimului comunist Biserica a beneficiat de fonduri pentru salarii de la stat. Cunoaşterea atitudinii ce urma să fire adoptată de regimul politic ajuns la putere după 1945 şi tratarea cu multă pricepere a noilor provocări, a creat şi o ambiguitate, greu de înţeles, pentru cercetătorii relaţiei Biserică – Stat. Relaţia erau una paradoxală. În timp ce Statul se declara ateu, erau acordate  contribuţii salariale clericilor. Aceste contribuţii, deşi erau mici sub aspect economic, erau importante deoarece de ele ţinea  încadrarea socială a  personalului bisericesc A se vedea, Î.P.S. Bartolomeu Anania, Amintiri despre Patriarhul Iustinian, în B.O.R., an. CXVI (1998), nr. 1-6, p. 116.

[18] Cornel Lazăr, Mirela Matei, Jean Andrei, Finanţe, Edit.Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, Ploieşti, 2007, p. 92.

[19] În anul 2008 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat participarea preoţilor la viaţa cetăţii, aspect pozitiv din punct de vedere al cunoaşterii şi apărării intereselor Bisericii în faţa Statului. Referitor la acest aspect a se vedea: Pr. Paul Negoiţă, Intensificarea activităţii social – pastorale prin accederea preoţilor la consiliile locale şi judeţene, G.A., an. XIX, nr. 152, aprilie – iunie, 2008,p. 121; Idem, Cu privirea către Cer, dar şi către veac, în Almanah bisericesc, an. XXVII (2008), p.215-218.

[20] C.Stoicescu, Patriarhul Miron, B.O.R., an. XIV (1938), nr. 11-12 (n. – dec.) p.616.

[21] Prof.univ. George Plastara, Misiunea politică a Patriarhului Miron Cristea, B.O.R., an. XIV (1938), nr. 11-12 (n. – dec.) p.616.

[22] Despre această mare personalitate politico religioasă şi despre ideile sale perene a se vedea: Phihilipe Malaure, Antologia gândirii juridice (traducere Dana Jela-Despois), Edit. Humanitas, Bucureşti, 1996, p.120 – 125.

[23] Ca prim preşedinte de stat al Ciprului, ales democratic, în perioada 1960-1974 şi 1974-1977 şi conducător al Bisericii Ortodoxe din statul-insulă Makarios a contribuit la obţinerea independenţei ţării sale faţă de coroana britanică. Bucurându-se de renumele de părinte al patriei , charismaticul arhiepiscop nu a reuşit să împiedice divizarea ţării sale în două state de sine stătătoare – unul grec şi celălalt turc, ca urmare a puciului militar din 1974. A se vedea, 100 de personalităţi ale secolului, Edit. All, Bucureşti, 2000, p.126 – 127.

[24] Iconom St. S. Băjan, Raporturile dintre Biserică şi Stat în faţa istoriei, în B.O.R., an. XL(1921), nr.6, p. 420.

[25] Miron Cristea i-ar fi declarat cu vădită amărăciune lui Nicolae Iorga: “ Ţara nu merge pentru că nu are cap : prinţul îşi fumează ţigările, Sărăţeanu cercetează cărţile, eu un preot, nu pot să încerc doar o împăcare ». C. I. .Stan, op.cit.p. 328.

[26] I.P.S. EPIANIE, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, într-un cuvânt de învăţătură adresat elevilor seminarişti cu ocazia sărbătoririi  hramului şcolii îşi exprima îngrijorarea pentru faptul că astăzi românii au uitat de una dintre valorile fundamentale ale naţiei – patriotismul şi îi îndemna să valorizeze exemplul înaintaşilor.

[27] Acest discurs radiografia realită

[28] David Boucher, Paul Kelly, Mari gânditori politici de la Socrate până astăzi, Edit. All, Bucureşti, 2008,p. 1.

[29] Clasa politică actuală evită realitatea şi tocmai de aceea suntem departe de ea. Această  atitudine are rădăcini din perioada comunistă şi modele bolşevice. Când Lenin este avertizat că se îndepărtează de realitate a exclamat: „Cu atât mai rău pentru realitate!.”

[30] Opera legislativă a Patriarhului Miron este vastă. Prezenţa în Senat, alături de ceilalți ierarhi români a creat premisa dezbaterii unui număr important de acte legislative privitoare la organizarea statală şi la organizarea Bisericii Ortodoxe Române.

[31] Constantin I.Stan, op. cit.,p. 62.