David își urlase întrebarea cu atâta putere, încât
toți din sală și-au întors privirile spre el și au prins și ei să urle ca niște
apucați: Cine sunt eu? Cine sunt eu?..., apoi să-și scandeze întrebarea ca pe o
lozincă de stradă: ci-ne-sânt-eu? ci-ne-sânt-eu? ci-ne-sânt-eu? Se ridicaseră
în picioare și strigau așa, cu pumnii în aer până însuși președintele și cei
câțiva din comitetul de organizare s-au contaminat de isteria sălii și și-au
umflat gușile în unire cu acea întrebare fără de sfârșit și fără de răspuns,
care începuse prin a fi a unui individ și sfârșea prin a deveni colectivă.
Scena mi se părea de un tragism sfâșietor și de-abia mă stăpâneam să nu îngroș
și eu gloata acelor americani care-i puneau Americii o astfel de întrebare."
Valeriu Anania, Străinii din
Kipikua
*
Eu nu-i pun Americii întrebări. America este ceea ce
își dorește ea să fie. Dar noi ce ne dorim să fim? Noi cine suntem?
Mi-am amintit acest text, văzând tulburarea
națională, cauzată de posibile modificări ale legilor penale și al unei
jinduite grațieri generale. Cum are cineva tupeul să facă asemenea propuneri
legislative? Cum am putea noi ca popor să mai fim cu fruntea sus în fața
istoriei și a viitorului dacă acceptăm așa infamie? Poate exista măcar un sigur
argument care să justifice laxitatea unui popor în fața unor asemenea
calamități morale?
Am privit câteva comentarii jurnalistice la un televizor
în public. Un adolescent era cu tatăl și priveau împreună aceleași dezbateri.
Brusc, tânărul întreabă:
- Când este asta?
- Ce? întreabă tatăl, surprins de întrebare.
- Modificarea legii!
- De ce? întreabă iarăși tatăl oarecum surprins.
- Poate dacă mai este timp să furăm și noi ceva!
Dacă tot este în regula…
A glumit tânărul sau poate nu…vom vedea peste ani.
Rămâne întrebarea “Cine suntem? „….criza de identitate
morală prin care trecem, imposibila însănătoșire cauzată de incapacitatea de a
aplica tratamentul bolnavilor până la capăt ne țin în criza morală care macină
România de zeci de ani, poate și mai bine. Să fim oare un accident istoric? Să
fim moștenitorii unor gene compromise, transmise de la infractorii romani
împinși aici, la limita marelui imperiu și de barbarii sosiții de prin stepe,
așa cum afirmă cu malițiozitate unii evaluatori ai istoriei României? Nu! Eu
cred că nu! Eu cred că avem și noi loc sub soarele demnității. Încă am această
convingere! Atunci cum să ne gândim că s-ar putea petrece un cataclism social
precum eliberarea infractorilor politici care au păgubit țara și au distrus prin
faptele lor fibra neamului? Dăm drumul dăunătorilor prin grădinile noastre și
mai așteptăm roade?
Totuși cine suntem noi cu adevărat? Poate suntem
doar naivi? Poate doar derutați istoric? Putem fi în multe feluri! Însă
călcătorii justiției cu bocancii ignoranței nu putem fi! Așa simt și cred eu,
încă! Avem o datorie față de viitor, o datorie mai puternică decât orice
binefacere contextuală și interesată a unui regim sau altul!
Dacă legile hoției totale vor trece înseamnă că
ne-am pierdut busola morală, că valorile morale care stau la baza sistemului
nostru de referință și au rol decizional sunt grav avariate. Pierderea
capacității de distingere între ceea ce este bine și rău ne aruncă în cea mai
cumplită criză de identitate. Trecem prin adevărata criză, o criză comunitară
și instituțională. Criza este comunitară pentru că nu mai avem resurse de
regenerare profundă, instituțională, deoarece familia, școala, biserica nu mai
reușesc să semene valorile fundamentale și distincția clară între bine și rău,
între drept și nedrept. Trăim într-o cultură dată, o cultură care, în cazul
legalizării hoției, are alte repere decât cele despre care vorbesc
instituțiile. Înseamnă că la nivel instituțional este o falie schizofrenică
între ceea ce se face și ceea ce se predică, între valori și practici. Dacă
este așa….
Acum vom afla cine suntem! Dar poate vom avea vești
bune de la noi despre noi…
Paul Iulius Negoiță, Profeții literare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu