Strigăt, civic şi justiţiar, disperat

  

La Editura  Omega (Buzău, 2016), Paul Negoiţă (n. 1975, în comuna Vintilă Vodă) adună într-o plachetă intitutalată Marchitanii Roşii o serie, mai exact 24, de „expuneri despre fenomenul politic din România ultimilor ani”. Întocmirea aceasta editorială a primit Premiul Naţional, Secţiunea publicistică, la concursul V.Voiculescu, 2016, organizat sub auspiciile Uniunii Scriitoorilor din România, 2016. Piesele componente au fost iniţial editoriale politice apărute în publicaţiile buzoiene şi ele, după spusele autorului, au incitat spiritele vremii, primite fiind cu entuziasm de unii, cu reticenţă, ca să nu spunem cu adversitate, de alţii, aşa cum se întâmplă în lumea politică postdecembristă românească. Vizaţi sunt în aceste tablete cu vizibil nerv pamfletar politicienii călăuziţi de gândul îmbogăţirii rapide pe toate căile posibile, cât şi jurnaliştii care fac jocul neruşinat al celor dintâi şi speră că, mai devreme sau mai târziu, se vor bucura de protecţia celor pe care i-au sprijinit să acceadă la puterea cea aducătoare de nesperate avantaje materiale şi de prestigiu social şi politic ilimitat.
       Textele sunt bine scrise. Se vede de la distanţă că autorul e un om şcolit, cu pregătire temeinică în arta oratorică de amvon cât şi, ca forţă persusivă şi logică argumentativă,  în cea a discursului avocăţesc dintr-o sală de tribunal. Vrând să demonstreze că fiecare îi judecă pe ceilalţi preponderent după chipul şi structura sa (i)morală, scriitorul îşi imaginează o poveste pilduitoare cu un necunoscut care aşteaptă la marginea unei păduri şi e socotit, rând pe rând, hoţ, desfrânat, lacom, mincinos etc. spre a generaliza astfel: „Din păcate, aceasta este o realitate a societăţii româneşti  -  o măcinare continuă, un mod mizer de a gândi şi de a rosti ştiute şi neştiute pentru a-ţi hrăni propria perversitate sau a-ţi justifica propriile vicii. Atitudinea, însă, are forme agravante atunci când te simţi şi un pic de lider de opinie sau mult mai grav când ai un interes pecuniar direct. Îţi colcăie veninul şi simţi nevoia să-l înfunzi în pielea cuiva, ceea ce nu mai rezonează cu statutul de om” (Captivii lui Ibsen?).
         Editorialistul demontează şi spulberă poncifele răsuflate ale politicienilor români care-şi îmbată cu apă fetidă conaţionalii că ţara lor ar conta în comopetiţiile economice internaţionale, când, săraca ţară bogată bate pasul pe loc  şi nu se mai osteneşete nici măcar să simuleze, ca într-un orgasm social, gâfâitul sau scoaterea limbii de atâta tras la jug. Datorită acestor fantasmagorii politice s-a ajuns, observă autorul, la un fel de basm politic „cu mesaj le fel de real precum cel din cărţile lui Petre Ispirescu”, totul fiind posibil datorită „poftei de iluzoriu” al unor pături şi categorii sociale din ce în ce mai credule, mai nostalgice şi mai uşor de dus cu zăhărelul electoral. E vremea ca românii să se trezească şi să nu se mai lase manipulaţi de demagogii care se înmulţesc şi ei precum ciupercile după ploaie, mediul lor propice fiind mass media şi în primul rând televiziunile pe care lătrăii neamului le au la îndemână 24 de ore din 24 (De la basm la realitate). Vinovaţi de această jalnică stare de lucruri nu-s doar politicienii, ci toţi românii care suferă de anamneză, continuând să creadă cu naivitate proverbială că un Messia, salvator al neamului românesc, va veni prin şi de pe ecranul televizorului la care ne holbăm mai ceva ca la nişte moaşte făcătoare de minuni (După 20 de ani…). Vinovaţi de decăderea economiei sunt nu numai aleşii înscăunaţi fraudulos şi care conduc dictatorial şi clientelar, ci şi cei care-i votează mandate în şir, pe deplin conştienţi că aceşti mitomani  n-au făcut şi nu vor face nimic pentru alegătorii lor, exceptând rudele şi lipitorii zeloşi de afişe electorale. Autorului îi repugnă corupţii indiferent de partidul căruia îi aparţin, dar adevăratul său război e dus împotriva pesediştilor care, ca descendenţi direcţi ai partidului comunist, sunt mari amatori de fast şi de imagine care să dea bine în ochii invitaţilor, de aceaşi teapă ideologică, din Occident. Paradoxal, în chiar ziua declarată de ONU drept ziua sărăciei, socialiştii noştri aroganţi şi grobieni până-n măduva oaselor lor invită la Bucureşti nici mai multţi nici mai puţini decât 70 000 de oameni la un miting de aderare la politica falimentară de două decenii încoace („Eclatanţii”). Paul Negoiţă e şi un bun portretist, păstrând însă un ton civilitar chiar şi atunci când ţine un fel de necrolog la moartea politică a unui fost adversar, primarul matusalemic al urbei buzoiene: „A jucat  timp de 20 de ani roluri  specializate de băiat bun, seducător fără pereche, hoţ, şiret care nu a bravat niciodată cu cinstea. A fost de fapt un asistat social de lux, care a promovat veselia administrativă, ironia comportamentală şi desfiinţarea criteriilor valorice. Sub mantia sa au dobândit prestigiu tipologii precum canalia şi neruşinatul, guralivul şi prostănacul, leneşul şi limitatul”  (Şi totuşi a fost un clovn trist). Alteori portretul e colectiv, cu bătaie naţională: „Imaginea clasei politice nu este bună niciunde, însă, în România zilelor noastre, politicianul şi impostorul încep să se apropie ca imagine. Personaje faraonice, avari „obsceni”, mincinoşi notorii şi narcisişti obsedaţi, populează, în haite, un spaţiu public, clădindu-şi „cariera” pe nefericirea cetăţeanului de rând” („Idiosincrazii... la prezent”), Dorinţa foştilor sau emanaţilor din eşalonul al doilea al partidului unic este aceea de a fi mai mult decât au fost odată, şi chiar, de s-ar putea, şi ceva pe deasupra. Nu admit niciun fel de opoziţie şi nici să părăsească scaunele puterii de care ţin cu dinţii cariaţi sau cu protezele dentare din dotare. Politicienii tineri sunt admişi în tagma roşie doar dacă îndeplinesc condiţia de a le fi urmaşi biologici, fii şi nepoţi, ori, cel mult, amante de vreme rea. De alţi tineri, oricât de merituoşi ar fi ei, nici vorbă. Or, tocmai prin ceilalţi tineri întrezăreşte publicistul însănătoşirea politicii româneşti şi ruperea de metehnele şi inerţiile trecutului şi ale prezentului nu mai puţin viciat: „Credinţa, cinstea, educaţia, munca, viziunea, loialitatea, inteligenţa emoţională, umanitatea caldă, retorica rafinată, integritatea, respectul, competenţa şi simţul practic sunt soluţiile reale şi pentru această ţară. Altfel, vom fi martorii şmecheriei ieftine, spectacolului naufragiului şi încăierărilor care au transformat viaţa publică românească într-un spaţiu barbar, fetid, toxic pentru români şi România” (idem, pp.53-54). O spune unul care, în ciuda celor 17 404 de voturi cu care a fost ales pe lista de Consilieri Locali ai Primăriei Buzău abia la a doua rundă de voturi a fi desemnat să facă parte din comisia de învăţământ, cultură şi culte a respectivului Consiliu Municipal. Consilierii pesedişti primiseră indicaţia preţioasă de la mai marii lor să nu-l voteze, fiindcă aşa voiau muşchii lor, pe preotul, profesorul, inspectorul, publicistul şi scriitorul Paul Negoiţă. La ce bun, în optica lor deşucheată, un om potrivit la un loc potrivit?
          Vocea în Agora a lui Paul Negoiţă este una constructivă, fie că se pronunţă despre slaba, mai bine spus inexistenta organizare a turismului în municipiul şi-n judeţul Buzău, fie despre seceta din agricultură, secetă care nu e doar una cauzată din lipsa ploii, ci şi de una „organizatorică şi de mentalitate” (p.66). Aşteptarea unor soluţii de la centru pentru salvarea agriculturii s-a dovedit zadarnică, deci inutilă. Nici dezvoltarea pieţelor de desfacere a mărfurilor agricole, a infrastructurii ori amenajarea spaţiilor de depozitare a acestor produse de strictă necesitate nu se află îmtr-o situaţie mai roză, priorităţile edililor fiind, după cum se ştie, cu totul altele. Autorul deplânge, în aceeaşi ordine de idei, dispariţia a două valori din viaţa publică: onoarea şi pudoarea. Micile ecrane gem de manifestări lipsite de cavalerism ale celor ce au pierdut o bătălie politică, ca să nu mai vorbim de mizerabilismul verbal şi gestual al invitaţilor la dezbateri în cadrul campaniilor care numai electorale nu se cheamă că sunt. Lipsa de pudoare a vedetelor de carton a atins orice culme a indecenţei. Orice cod al bunelor maniere e călcat parcă intenţionat în picioare de tot felul de piţipoance sclifosite, lascive şi libidinoase care cred că devin mai interesante şi poate chiar sunt pentru un public manelizat şi păscut de analfabetizare  funcţională galopantă. Politicienii nemuritori ai interminabilei şi convenabilei tranziţii au tot interesul să facă jocul unui astfel de electorat uşor de manevrat şi de cumpărat c-o găleată de plastic, cu doi mici făcuţi din zgârciuri gelatinoase intrate în putrefacţie ori c-o sticlă de ulei rânced de când lumea. Adevărul acesta trebuie spus răspicat spre a  se şti precis de unde să se înceapă „igienizarea şi readucerea în plan comportamental a decenţei şi onoarei” (p.70). Autorului nu-i place deloc oraşul în care locuieşte, oraş încremenit parcă în „întunecatul Ev Mediu”, dacă e să-l judeci după piaţa sa centrală care aduce a bazar oriental sau a caphernaüm african. Nu-i deloc exclus ca acest spaţiu fetid şi pestilenţial să fie într-o bună zi înghiţit de marile marketuri în care comercializarea produselor agro-alimentare să se facă într-un mod mai civilizat. Cei care din varii motive părăsesc oraşul Buzău care n-a excelat niciodată prin absorbirea de fonduri europene nu simt deloc nevoia să mai revină în localitatea natală unde promisiunile candidaţilor la jilţuri de conducere nu-s nicicând şi nicicum onorate. Societatea românească s-a polarizat îngrijorător iar semnele oricât de anemice ale unei redresări naţionale nu se văd de niciunde: „Parlamentarii, în lăcomia lor iraţională, şi-au mărit pensiile, fără să crească alocaţiile copiilor şi să încurajeze natalitatea. Dacă erau lucizi, ar fi fost animaţi de speranţa că ar fi avut peste ani contribuabili care să le susţină pofta de a sta, fără să merite, între pensionarii de lux. În lipsa acestor politici vizionare numărul tinerilor care se irosesc, al familiilor care nu se descurcă suficient de bine pentru a avea copii, al părinţilor îngrijoraţi de dificultăţile copiilor creşte. Şi dacă un sistem politic nu poate ameliora fenomenele amintite, iar tinerii rămând doar prada spălării creierilor societăţii de consum, la ce bun un asemenea stat?! Pentru ce plătim aşa conducători?!” (Cadouri otrăvite). Sau: „E clar că politica de partid din România este catastrofală. S-au strâns ca într-un sac de aspirator toate mizeriile sociale în ea. Particule de factură asemănătoare au fost aspirate în ghemul infamiei şi hoţiei. Existenţa unui partid nu mai este de multă vreme o chestiune de doctrină, de idealuri sau măcar de idei. Partidul este doar o strânsură de indivizi rapace, dornici să-şi tragă pe turta lor cât se poate de mult din resursa celei mai bogate şi prăduite instituţii  -  statul” (Tehnocraţie originală). Cititorul nedumerit sau doar cârcotaş din fire se poate întreba la ce partid se referă comentatorul din care am extras citatele de mai sus. La toate, desigur căci principiul fundamental al politicii ultimilor ani şi, totodată, crez al tuturor traseiştilor cameleonici şi căpătuielnici de la noi şi de aiurea, este următorul: nu este bine să schimbi partidul, e bine să fii cu cel de la putere (idem, p.107).
          Cartea Marchitanii Roşii a lui Paul Negoiţă este atât o radiografie sumbră a societăţii româneşti postdecembriste cât şi un strigăt de trezire a conaţionalilor săi ce se îmbată cu apă de ploaie poluată din patru în patru, sau din cinci în cinci, ani electorali. Totul este ca acest strigăt, civic şi justiţiar, disperat să nu fie unul în pustie.
Revista Ex Ponto, Constanța, Ianuarie 2017,
Ion Roşioru

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu