Lectura șoaptei

     Am trecut de multe ori prin librării pe lângă cartea domnului Varujan Vosganian. Ba cred că am și atins-o de câteva ori. Nu am luat-o în seamă deoarece, cu gândirea șablonată de care suferim toți uneori, mi-am zis că la cât îl cunosc eu pe Varujan Vosganian nu cred că aș putea să-l văd la masa de scris, înfășurat în coală, depănând amintiri în singurătate sau folosindu-și imaginația în mod creativ, altfel decât în politică, unde majoritatea celor prezenți pot fi suspectați de multe, doar de imaginație sănătoasă nu.

     În cele din urmă, am cumpărat volumul. L-am deschis. M-a surprins. Autorul convinge încă de la început. "Eu sunt mai ales ceea ce nu am putut împlini", rostește scriitorul în prima propoziție. Cu verb domol și profund, încă de la primele pagini așează tonul lecturii. Cartea șoaptelor este o roman mare. Solicită cititorul total, fără să-l obosească. Este un discurs al liniștii, un monolog al resemnării, al neîmpăcării și totuși al păcii. Autorul nu înșfacă la întâmplare cuvintele, ci mai întâi le umple de sens. Nu am văzut de multă vreme atâta metaforă de bună calitate, bine înnodată în context.

     Filele de roman au caracter autobiografic, pășind printre ramurile unui arbore genealogic secționat la întâmplare, cărat cu vlagă, luat cu rădăcini cu tot și înfipt acolo unde soarta l-a împins.        
     Peregrinarea poporului armean și mai ales descrierea ei de către autor seamănă cu aceea a evreilor în pustie. Asemănarea este, totuși, numai la nivelul grijilor drumului, nu și la certitudinea destinației. Evreii, cu care se asemănau armenii, așa cum reiese dintr-un dialog, între bătrânii comunității armene, mergeau spre pământul făgăduinței. Se mai îndoiau, se mai revoltau, însă în adâncul sufletului lor simțeau că Iahve nu-i va părăsi. Armenii…mergeau…în voia sorții…și totuși senini, fără ură: "era clipa când, în ciuda pribegiilor, a amintirilor însângerate și a timpului care trece, lumea părea neschimbată și tihnită, iar sufletele împăcate."

     Cu similară tonalitate autorul, evocând cu dor amintirea unuia dintre bunicii săi, spune: "Era un om bun și vesel. Atât cât i-a dat viața să fie primit. Atât cât i-a luat, să fie bun luat. Iar dacă i-a luat mai mul decât i-a dat, cine să mai socotească? (...) Sunt lucruri pe care viața le potrivește într-un fel care și pe ea o nedumerește."

     Romanul este interesant nu doar sub aspectul alcătuirii literare și istorice. Filele lui realizează cu cu efect total asupra cititorului reconstrucția unei lumi de care începe să ne fie din ce în ce mai dor. Este plin de farmec oriental. Surprinde o lume a orientului înfiptă în inima comercială a Vrancei, la Focșani.
     Personajele cărții, destul de bine reprezentate numeric, sunt peregrini printr-o istorie crudă, chinuitoare și sângeroasă, o istorie din care armenii au fost nevoiți să vadă "cât de este de greu să mori în același pământ în care te-ai născut." Tulburător…și autorul continuă: "Bătrânii armeni ai copilăriei mele nu avut niciun mormânt la căpătâiul căruia să stea și să-și plângă părinții. Și-au purtat mormintele cu ei pe unde au rătăcit, și așa cum evreii își așează chivotul și fac în jurul lui templu, tot astfel, când poposeau, își descărcau mormintele de pe umeri și acolo își făceau casă."  

     Ceremoniile vieții, sângelui, curajului, simțurilor…în cele din urmă a libertății - , căci autorul, prin spusele bunicului definește pușcăria ca fiind acolo unde "lume altora este cât se poate de largă și a ta cât se poate de mică­ " - sunt oficiate cu demnitatea și seninătatea celor care înainte de a-i învinge pe ceilalți se înving pe ei: "Rareori cel care a învins este adevăratul învingător. Iar istoria au făcut-o învinșii, nu învingătorii. A învinge e, până la urmă, un fel de a ieși din istorie.(…) Biruința nu este puterea de a vărsa sângele altora – asta e, mai degrabă, nepăsare și ură – ci puterea de a-și vărsa propriul sânge.(…) Nu poți fi învingător dacă nu faci rost de învinși."

     "Fiecare om trăiește în lume, dar mai ales într-o imagine despre lume". Cartea domnului Vosganian mi-a dăruit o nouă imagine despre lume. Pe alocuri, am citit-o în oglindă. Mi-am văzut proprii strămoși, care, deși nu avut provocarea pribegiei, au suferit toate celelalte dureri și războaie ale unui veac agitat. Nu erau ale lor, dar nu s-au putu sustrage.

     Rândurile romanului au farmec, sunt profunde, sunt culte, sunt texte de bună calitate. Varujan Vosganian este scriitor. Romanul este pe profilul celor care câștigă premiul Nobel. Poate va fi, poate nu va fi câștigător cândva. Chiar și fără premiu, autorul s-a eliberat de trecut și are o viziune antagonică în comparație cu Platon, în ceea ce privește valoarea scrisului: "Scrisul eliberează, le-am scris acum pot să le uit." Povara se mută la cititor: "cititul, în schimb, împovărează. Să le citească alții, să nu le uite. Eu le-am ținut minte destul."

      Cartea Șoaptelor nu te împovărează. Însă te atinge. Te atinge și nu te mai lasă să uiți. Memoria autorului devine și memoria ta. Autorul își realizează scopul. Amână moartea uitării și transformă povestea neamului său în parte din povestea ta: "nici un om nu moare dintr-odată, ci câte puțin, treptat. Întâi corpul, pe urmă numele, pe urmă amintirile altora despre el și, la urmă de tot, amintirile lui despre alții. (…) Mormântul este un fel de amintire, un fel de a muri înăuntru, lăsând numele pe afară."

       Pentru armenii peregrini din Cartea șoaptelor delimitările timpului și spațiului nu sunt clare. Timpul a curs altfel pentru armeni. Orologiul a sunat diferit. Autorul scrie: "semne ale neamului meu pentru care pământul a fost întotdeauna rotund, fără capăt (…) pe măsura drumurilor pe care le-a întins sub tălpi…"

     Tema timpului are valențe mistice dar și concrete. Timpului îi scăpau evenimentele acestui arbore răsfirat. Pentru al face să bată pe loc, autorul leagă numele rudelor sale de perioadele de domnie ale unor personalități politice, împrumutând practica romană de a da Cezarului timpul lui. Sunt fragile barierele dintre viață și moarte. Viața se continuă dincolo de moarte. Protagoniștii romanului supraviețuiesc prin vlăstarele arborelui, un arbore care surprinde aerul Focșanilor anilor 50, un oraș asupra căruia autorul aruncă un "năvod de lumină".

     Treptat, scriitorul face pași hotărâți. Este din ce în ce mai prezent printre bătrânii săi. Nu este o preluare de ștafetă, ci o continuare a memoriei chipurilor care "curg ca niște zugrăveli de pe pereți".

     "Fiecare trage cu sine, ca pe o plapumă lumea în care s-a născut: Lucrurile stau așa: când te naști lumea ta este cea mai mare cu putință. Orice este posibil. Pe măsură ce crești lumea ta se micșorează. Tu crești întruna, la început îți cresc oasele, pe urmă amintirile, oase ceva mai îngălbenite. La un moment dat lumea din jurul tău se face atât de mică, încât nu mai ai unde să crești".

     Lumea străzilor legate cu fire de năvod s-a micșorat pentru autor. Timpul a trecut. Varujan Vosganian a crescut, dar creșterea sa nu a avut destinul înaintașilor. Rădăcinile lui nu au mai fost fracturate de soarta pribegiilor și mormintele nu au mai fost duse în spate. A luat doar amintirile. Le-a pus l-a dospit și le-a dăruit cu glas isonic, cu puține schimbări de intensitate a vocii, oferindu-le sub formă de șoapte, prin intermediul letopisețului armenilor din România.