„Nu poţi despărţi
oamenii de cărţi şi cărţile de oameni. Viaţa unora devine pagină de carte, iar
destinul altora este scrisul” – motează publicistul buzoian Paul Negoiţă pe
coperta a IV-a a recent apărutului său volum – Fascinaţia rostirii (Editura Omega, 2016). „Lucrarea cuprinde
gânduri şi însemnări. Tematica este variată. Ea denotă preocupările pe care
le-am avut în decursul anilor.” Preocupările care răzbat din acest volumaş („o
carte mică, o cărticică”, arghezian zicând!) se învârt în jurul activităţii
sale de editor, prin forţa lucrurilor lui Paul Negoiţă trecându-i prin faţa
ochilor lucrările cărora le-a facilitat ieşirea în lume. Şi pe care, adesea,
le-a însoţit cu un cuvânt prefaţator. Sau despre care a simţit nevoia să scrie
ca „să-i răsplătesc şi eu cu gândurile şi trăirile mele pe toţi aceia care
mi-au luminat clipe din viaţă”.
Găsim, aşadar, între copertele volumului semnat de Paul
Negoiţă un fel de „exerciţii de admiraţie” – faţă de cărţi, de oameni ori de
evenimente culturale, cu toatele din ţinutul încărcat de magie al Buzăului şi
al Râmnicului sau măcar având tangenţă cu acesta. Este modul autorului de a-şi
atenţiona contemporanii că, vorba cronicarului, nasc şi la Buzău oameni, dar şi
de a încerca să scoată din letargie viaţa culturală a acestei zone, căci „este
cert că la Buzău nu a existat o strategie culturală sau o viziune coerentă care
să aducă prezentului farmecul trecutului”, după cum, cu tristeţe, dar nu cu
resemnare, notează într-un loc.
Cititorul are şansa să întâlnească personalităţi
remarcabile, dar şi oameni simpli care sunt prezenţi în lumea cărţilor fără
trufie şi fără o publicitate zgomotoasă. Acelaşi cititor poate remarca
dragostea autorului pentru ceea ce am putea numi orizontul originar, pentru
locurile natale. Ceea ce răzbeşte din fiecare filă a cărţii este respectul faţă
de oamenii dăruiţi muncii tenace – dascăli, slujitori ai bisericii, scriitori,
artişti. Notorietatea în concepţia autorului nu e una de natură spectaculoasă,
ci una de substanţă, de profunzime intelectuală şi, nu în ultimul rând, de
dăruire necondiţionată în slujba comunităţii.
Fascinaţia rostirii este structurat în trei părţi/capitole,
echilibrat alcătuite în economia cărţii.
Primul capitol este sugestiv intitulat „Îndurata eternă”.
Pentru că la fel putem afirma şi despre condiţia poetului, aşa cum este
relevată în „Dincolo de frontierele realului”, unde accentul cade pe condiţia
poetului, asociată cu cea a libertăţii, a evadării, tocmai pentru a putea sonda
existenţialul dincolo de experienţa noastră anostă.
A doua secţiune se numeşte „Miracolul lecturii”. Putea să
fie tot atât de bine titlul cărţii, deoarece gândurile pe care autorul le
aşterne pe hârtie cu sobrietate întăresc cititorului convingerea că lectura a
rămas într-adevăr un miracol.
Ultima parte se intitulează „Despre semeni, cu bucurie”,
sintagmă ce defineşte sensul moral şi artistic al paginilor pe care autorul
le-a înmănuncheat între copertele acestui volum. Şi lucrul acesta deoarece în
orice ipostază s-ar afla, Paul Negoiţă manifestă aceeaşi comuniune afectivă cu
cei care l-au impresionat şi despre care scrie.
Dintre toate articolele, m-aş opri acum la cel care
deschide volumul, poate cel mai emoţionant, şi pe care, dacă spaţiul ne-ar
permite, l-aş reproduce în întregime. „Din lagărul comunist spre sinaxarele
istoriei” s-a constituit ca prefaţă la lucrarea Corneliu Coposu – un stoic contemporan, semnată de jurnalistul
buzoian Dorin Ivan şi apărută la Editura Omega în 2009. Impactul emoţional
acestei prefeţe asupra surorilor Coposu a fost atât de mare, încât Paul Negoiţă
a fost invitat să devină vicepreşedintele Fundaţiei „Corneliu Coposu”, filiala
Buzău, poziţie pe care a ocupat-o vreme de aproape un deceniu.
Evocarea omului politic porneşte din momentul trecerii la
cele veşnice a lui Corneliu Coposu, autorul participând la impresionanta
ceremonie funerară din Bucureşti: „mă aflam în faţa istoriei, a demnităţii, a
onoarei, în faţa unui om unic, care pleca doar fizic de aici”. Cu multă
tristeţe şi îngrijorare, cu indignare abia înfrânată, evocatorul constată că
„au trecut anii şi odată cu ei s-a estompat idealul şi modelul Coposu, rămânând
aproape la fel de singur şi trist precum bustul marelui patriot, situat lângă
biserica Creţulescu […] Modelul Coposu, «şlefuit» în temniţele comuniste, este
încarcerat de temnicerii memoriei. El trebuia închis, ucis, dat dispărut.
Încurca o clasă politică ce nu-şi dorea decât avere şi putere”. În acest
context de ignorare, constată cu speranţă Paul Negoiţă, apar şi „eliberatori ai
memoriei marelui om politic”. O astfel de eliberare din „temniţa uitării” este
lucrarea lui Dorin Ivan, riguros alcătuită, profundă, o monografie, un portret,
deopotrivă rechizitoriu, proces de conştiinţă şi testament.
Apreciind că trei sunt etapele vieţii lui Corneliu Coposu
(tinereţea, anii în care „a suferit pentru idealurile sale, fără a accepta
confortul fizic al compromisului” şi cea de după 1989, „cea mai grea”, când a
trăit „dezamăgirea ingratitudinii noastre, a celor care l-am primit ca pe un
tâlhar”, autorul, teolog de formaţie, citând pe bună dreptate vorbele Bibliei:
„La ai săi a venit, dar ai săi nu L-au primit”), Paul Negoiţă constată că
„pentru români setul de valori creştine şi sociale promovate de Corneliu Coposu
trebuie să fie grila de evaluare a omului politic contemporan. […] Pentru
Corneliu Coposu, adevărul, înţelepciunea, onoarea, consecvenţa, dreptatea,
modestia au fost principii fundamentale. Peste toate acestea a tronat credinţa…
[…] A avut o credinţă în Dumnezeu fără tăgadă, iar această credinţă l-a ţinut
în viaţă”. Şi, mai adaugă Paul Negoiţă, „în credinţa sa puternică l-a avut ca
model de asceză şi verticalitate pe Sfântul Ioan Botezătorul şi ca model
misionar pe Sfântul Apostol Pavel”.
Întâlnirea cu o asemenea carte este marcantă, lasă urme.
În ea sunt exprimate cu acurateţe, într-o gamă stilistică diversă, o serie de
aspecte care atestă disponibilităţile de evocator şi de exeget ale autorului.
Paul Negoiţă se clasează în corul noului val de scriitori cu aplecare în
special spre realităţile socio-culturale cotidiene capabile să aducă în atenţia
cititorilor o lume, de ce nu, fascinantă.
Pro saeculum, Decembrie 2016,
Valeriu
Râpeanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu