Adevărul
ridicat la pătrat
rămâne egal
cu sine
fiind Unu.”
Vasile Gogea, Din
gramaTEMAtica, Ridicarea la Putere...
Îl doare
şi pe el. Mai ales cînd umblă cu capul spart ori bătut ca mărul, vorba etnosofului
anonim, dar adevărul trebuie ajutat să răzbească.
Întâmplarea
a făcut ca, într-o pauză de lectură a cărţilor lui Vasile Gogea, dragi
sufletului şi minţii mele, ANAMTEME, Editura Eikon, 2015, Timbre literare fără… T.V.A., Editura Grinta, 2016 şi , ca
bonus, Propoieziţiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat), Editura Charmides,
2014, să parcurg un volumaş subţirel, ca un accent ascuţit, cu o copertă expresivă:
Marchitanii roşii de Paul Negoiţă
(ed. Omega, 2016). Iată, mi-am spus, un autor din şcoala foiletonistică Gogea.
Marchitanii sunt “furi şi tîlhari dovediţi”, “vînzători de ţară pe nimic”, “toţi
acei care au tribalizat comunităţile şi nu s-au ridicat la înălţimea rolului
hărăzit de istorie.” Dar care, sper eu, vor figura în istorie cu o poză din
faţă şi alta din profil, în haine dungate.
“Copii
noştri vor avea de ce să plîngă – că noi am rîs destul”, nota I.L.Caragiale.
Diagnoză exactă. Limpede s-a văzut mereu prin monoclul lui nenea Iancu şi la
fel prin dioptriile oftalMOFTologului de la Cluj, a carui puşcă publicistică de
soc ia întotdeauna foc (v. Exerciţii de
tragere cu puşca de soc, Ed. Paralela 45, 1998).
Ce-i
mai jalnic e că, în “ ţara largă de trei paşi”
(ca să-l citez pe George Coşbuc, al cărui strigăt Noi vrem pămînt! aud că a
fost eliminat din manualul de română), de la Cluj pîn' la Buzău
Vechii
propagandişti au aderat la noua doctrină, politic clean. Şi cine se pricepe mai bine decât ei să rostogolească fraze
goale, practicate cu tărie de necaracter. Tărie cu grade sau fără . „Cînd se
vor sătura românii de propagandă?” întreabă tranşant Călin Hentea, chiar din
titlul unor „eseuri incorecte politic”, apărute la Eikon, în 2015.
În
opinia lui Paul Negoiţă, românii au intrat „în criză etică şi de atitudine”.
Întrebarea sa: „Este oare verticalitatea o poziţie care nu mai face parte din
anatomia acestui neam?” Aici nu-l urmez. Luxul
indiferenţei, sintagma lui Dorin Tudoran, nu şi-l permit nici Gheorghe
Grigurcu şi Radu Ulmeanu, nici Vasile Gogea şi Adrian Alui Gheorghe, nici Nicu
Gavriluţă şi Liviu Antonesei, nici Adrian Dinu Rachieru,Dan Culcer şi Teodor
Codreanu,nici Flori Bălănescu,Petru Romoşan şi Dumitru Ungureanu. Cîţi alţii şi
altele au refuzat să joace „hora imposturii”! Numai că vocile lor se aud mai
stins din cauza mercenarilor media. Mai vocală decît Ileana Mălăncioiu şi Ana
Blandiana este Alina Mungiu - Pippidi, care nu pridideşte să scrie despre
inconsistenţa conştiinţei naţionale, crezând că face cît o societate civilă şi
o academie la un loc.
Dar
Paul Negoiţă are dreptate cînd îi taxează pe liderii de opinie: „Ban la ban
trage şi păduche la păduche”, ca să aduc în discuţie iarăşi paremiologia
etnosofului anonim. Arta combinaţiilor au deprins-o primii tot foştii activişti
PCR şi operativii Secu. Să-ţi întreţii conştiinţa curată a fost şi este mai
costisitor decît să-ţi întreţii burta plină. Postsocialist, „marchitanii roşii”
au fost încurajaţi, aplaudaţi, elogiaţi, văzuţi nu-n lumina tezelor PCR, ci a
computerelor. Au fost salutate privatizările galopante ca tuberculoza, care au
ivit mari „apropitari”. Bogaţii ăştia pe maldăre de euro au legături de sînge
cu stafful PCR şi cu „Securiţica”, aşa cum o „alinta” Cezar Ivănescu, alt
nealiniat, alt insubordonat.
Nu
mă tem, nici Paul Negoiţă nu se teme, de acuza că aş fi căzut în „stare politic
incorectă.” O astfel de anatemă se trage de la acel injust comunist. Nu realizai întocmai,
neabătut sarcina trasată, nu făceai faţă îndrumărilor, atunci deveneai element
nesănătos, otrăvicios chiar, ca Paul
Goma. Neîndeplinirile de sarcini
aveau un cost social ridicat. Nu luai
iniţiativa,atunci rămâneai străin de
problemele edificării socialiste şi erai incapabil de a traduce în viaţă politica PCR.. Cel capabil se orienta, nu sabota înfăptuirile, ctitoriile lui Ceauşescu
şi, pe cale de consecinţă, avea parte de privilegii.De precizat : cuvintele
subliniate sunt aşchii din limba de lemn.
Aceşti „capabili” au devenit rapid corecţi
politic, s-au dezis de ceea ce s-a numit „naţional ceauşism”, deşi numai
naţional nu era. Boala creierului, numită stalinită ori ceauşită, a devenit
americanită. O stea roşie? Ba cincizeci, cu mult mai profitabile, în timp ce
gloata are parte de promisiuni fantasmagorice. Doar traversăm Epoca Fabulo, cotidianul
fiind atît de absurd democratic, încît nu mai e nevoie de genul epic, deşi Paul
Negoiţă constată că a apărut „o nouă «specie literară»”: basmul politic pentru
votanţi.
Bunăstare?
Pentru taţi şi fraţi, pentru fii şi fine. „Reforma pe pîine” a lui Victor
Ciorbea n-a ţinut de foame: „iluzia nu are deloc proteină”. Nici circul fără
pîine.
Doar
în sport să se mai practice o competiţie corectă şi deloc în politică. Faptul că
performanţele nu sunt încurajate îl arată soarta olimpicilor. Cine mai crede în
„spirit olimpic”, ducă-se pe pustii. Un rector iaşiot, D. Oprea, mărturisea că
pentru el nu contează competenţa în profesie, ci ... mediocritatea. Şi cine l-a
oprit pe Oprea să pună Universitatea „Al. I. Cuza” pe lei?
Publicistul
Paul Negoiţă nu suferă de letargie, de toleranţă, de nepăsare, dar ceva „nifilism”
îşi arată simptomele. Românii ar vota pentru un litru de ulei şi un kil de
zahăr; dar nu de proşti, cum le-a zis-o Brucan, ci pentru că vor ulei şi zahăr,
că n-au. „Grecul nostru naţional”, cum l-a numit C. Stănescu pe I. L.
Caragiale, n-a rîs de popor („poporul în admirabilul său bun simţ şi cu limba
sa figurată”). Ba chiar a plîns (v. scrisoarea din martie 1907, către
Zarifopol). Iar pamfletul său 1907. Din
primăvară pînă-n toamnă e mai mult decît actual. Cum susţine Dorina Grăsoiu
În „Jurnalul literar” din 2002, Caragiale
în presa vremii, e un aviz dat politichiei. Pe moftangii, da, i-a urît:
„Apa trece, moftangiii rămîn.”. Şi au rămas.
Fatal
necesarul Iliescu l-a numit premier pe Roman. N-a sporit „Petrică” industria de
fier vechi, nu s-au îmbogăţit atîţia marchitani din vînzări de fiare vechi
industriale? Nici Caragiale nu şi-ar fi imaginat un discurs mai demagogic în
gura lui Caţavencu.
Cititorul
lui nenea Iancu era sfătuit în „Moftul român”: „ia-ne în nume de bine glumele
şi nu uita că şi un «moft» ca acesta reclamă oarece necaz şi bătaie de cap”: O noapte furtunoasă i-a dedicat-o anume d-lui Maiorescu, pentru că
„şi domnul Maiorescu a fost consecinte cu principiile”. Restauratorului Gherea,
adversarul etern al Maiorescului, dar „foarte amic” cu nenea Iancu, îi
striga:”Nu fugi, Costică. Răspunde!” Cînd era scîrbit de „odioasa comedie
politică (despre partidul lui Brătianu spunea: „eu şi cu mine, ţaţo!), tonul
devenea aspru. Caragiale nu mai ştia de glumă. Iată portretul devotaţilor
partidului de guvernămînt:”hingherii, aceşti vrăjmaşi de moarte ai rasei
canine, sunt devotaţi partidului guvernamental pentru triumful căruia şi-au
luat de multe ori plăcutele şi omenoasele lor ocupaţiuni.” Şi nu mai e de glumă.
„Nu şade frumos” să glumeşti cu cele
sfinte. N-o face nici preotul buzoian, cu voce liberă şi curată. O avea
prejudecăţi Paul Negoiţă sau sentimentele noastre naţionale au ajuns minoritare
şi se face haz de ele la televizor?
Fără
a fi nostalgic, din contră, Negoiţă se
şi ne întreabă „ce au cîştigat românii după mai bine de 20 de ani” (mai exact,
27, ca să nu rămânem la Dumas) şi nu prea are ce să enumere. Lipsa de anamneză
ne împinge în direcţie greşită. Iar factura, cu sau fără
TVA, noi o plătim. Şi creditul bancar cu rată crescută.
Un
decupaj bine croit din folclor („fie omul cît de prost, mintea-i vine după
post”) îl ajută pe pamfletar. Şi, cînd ajunge la pamflet, Paul Negoiţă are
suficientă putere expresivă, provenită din încrîncenare. Deţine şi acul de
brodat, şi foarfeca de unghii bine ascuţită, şi sula de pus în coasta edililor
care au transformat emblematicul Palat al Culturii într-o uriaşă fondantă
verzalie. E şi impresia mea. Mai mult încă: îmi amintesc cum, undeva în zona
gării Buzău, aproape de localul restauratorului Caragiale, deasupra unui afişaj
electoral, se lipise un anunţ: Angajăm
covrigari cu experienţă. Dedesubt, pozele candidaţilor la funcţia de edili,
în frunte cu Boşcodeală,dacă-mi aduc bine aminte numele. A funcţionat, după cum
spune presa, sub deviza Corup, deci
exist! Şi tot presa a arătat cum primăria a fost privată şi furată. Însă ,ca
martor, Paul Negoiţă evită să spună
toate numele. Aş vrea să-i numească pe aceşti marchitani de roşu.
„Criza e veche.” Rezon, coane Negoiţă, şi
nu e numai a momentului.În culegerea sa ,articolele de presă sunt nedatate, ceea
ce dovedeşte încă o dată că schimbarea domnilor preşedinţi e bucuria nebunilor.
Toţi s-au cam ocupat de azvîrlirea pisicii în curtea vecinului, iar Parlamentul
e şi azi, cu sintagma lui Caragiale, „lume de strînsură”. Dar „nu e cel din
urmă colegiu.” Să sperăm în normalizare, în ce altceva?
Textele lui Paul
Negoiţă sunt dramatice pentru că „trăim vremuri tulburi, foarte tulburi. Drame
colective, drame naţionale... drame.”
După acest mesaj
(scripta manent) scris pentru că
autorul îşi propune, egoterapeutic, să nu se lepede „cîndva sau cumva”, de
principiile sale, să se păstreze în acord cu sine, aş vrea să-l văd
descurcîndu-se faptic. Tot etnosoful anonim i-ar spune: „vorbele-s femei,
faptele-s bărbaţi”. Dar, ca să închei cum am început, cu un pasaj poetic marca
Vasile Gogea, Din gramaTEMAtica, ed. Şcoala Ardeleană,
Cluj-Napoca, 2016, am ales ordinul celui de peste munţi:
„Lasă vorba, soldat!” Făptuieşte.
Magda Ursache
Magda Ursache
„
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu