În anul 1995 eram student al facultăţii de Teologie din Bucureşti. Eram, deci, în București, conectat la viața publică și politică. Ca mulți dintre tinerii studenți, nutream și eu o rupere de trecutul comunist și priveam cu atenție ceea ce se întâmplă, având o admirație unică pentru omul politic care a câștigat de fapt alegerile din 1996, deși nu mai era în viață – Corneliu Coposu. Speranța schimbării de regim s-a năruit atunci când marele patriot a plecat dintre noi. În acest moment trist, am participat împreună cu ceilalți membrii ai corului Facultății de Teologie, la ceremonia funebră. Mureau speranțe… în timp ce realizam că România a pierdut singurul om politic pe care-l avea.
După evenimentele din 1989 l-am urmărit adesea pe Corneliu Coposu, fără a fi conștient de la început de valoarea morală a acestei prezențe. Aşa cum se întâmplă de multe ori, doar în momente triste realizezi ce pierzi. Conștientizam atunci, pe deplin, că mă aflam în fața istoriei, a demnității, a onoarei, în faţa unui om unic, care pleca doar fizic de aici. Un om pentru care soarele ce se afla în prag de apus, spre sfârşitul ceremoniei, a mai răsărit încă o dată, în semn de tristețe, că nu a fost văzut de Senior în anii grei cât a stat închis, împreună cu toate idealurile sale, în pușcăriile comuniste. Simţeam că particip la un moment istoric, un moment ce putea să amprenteze generaţii de oameni politici.
Au trecut anii şi odată cu ei s-a estompat idealul şi modelul Coposu, rămânând aproape la fel de singur şi trist precum bustul marelui patriot, situat lângă biserica Crețulescu, din Bucureşti. Modelul Coposu, „şlefuit” în temniţele comuniste, este încarcerat de temnicerii memoriei. El trebuia închis, ucis, dat dispărut. Încurca o clasă politică ce nu-și dorea decât avere și putere.
În acest context de ignoarare a principiilor aplicate de Corneliu Coposu apar, însă, şi eliberatori ai memoriei marelui om politic. Ultima eliberare din temniţa uitării se intitulează “Corneliu Coposu – un stoic contemporan” şi are autor pe ziaristul şi scriitorul Dorin Ivan, cercetător asiduu al memoriei anilor de dictatură.
Lucrarea este cutremurătoare, profundă, o monografie, un portret, un rechizitoriu, dar şi un testament. Este bine documentată şi structurată cronologic, fiind un material documentar, un instrument de lucru util pentru orice cercetător al istoriei timpurilor ce tocmai au apus. Este un portret, deoarece, dincolo de evenimente şi ani istorici răzbate chipul celui mai important om politic din timpul dictaturii comuniste. Poate părea paradoxal, însă citind şi recitind lucrarea, am constatat, că în timpul dictaturilor, oamenii politici cu adevărat importanţi nu sunt cei care acceptă și stimulează cultul personalităţii, ci aceia care, în tăcere şi suferinţă, îşi păstrează idealurile. Stoicul contemporan, Corneliu Coposu, vorbeşte în această carte, primeşte cuvântul şi spune cu modestie şi moderaţie ceea ce a gândit, ceea ce a trăit, ceea ce a dorit pentru poporul său, în cele trei etape istorice pe care le-a parcurs. În prima etapă, cea a tinereţii, şi-a expus din punct de vedere conceptual viziunea sa politică creştin democrată. În a doua etapă a suferit pentru idealurile sale, fără a accepta confortul fizic al compromisului. În cea de a treia etapă, după 1989, a trăit paradoxul. „ La ai săi a venit dar ai săi nu L-au primit”, așa cum spune Biblia. Cred că dintre toate etapele istorice, cea din urmă a fost cea mai grea. Poate că omul politic Corneliu Coposu a trăit dezamăgirea ingratitudinii noastre, a celor care l-am primit ca pe un tâlhar. Sau poate că a simțit schimbările din fibra poporului. A simțit că se întoarce din acea captivitate babilonică în mijlocul altui popor decât cel care-l născuse şi îi făurise idealuri, un popor ce, aşa cum mărturisea, la început a minţit pentru a rezista, iar apoi minciuna a devenit a doua natură, un popor ce nu-l recunoştea - nu pentru că nu dorea, ci pentru că nu mai era acelaşi. Întoarcerea printre cei „vii”, începând cu anul 1989, şi comportamentul contemporanilor sunt o readucere în actualitate a mesajului transmis de scriitorul rus F.M. Dostoievski, în Legenda marelui inchizitor. Deși nu i se putea reproșa nimic nu era dorită prezența sa. Încurca… gândurile și faptele celor care au făcut ce au făcut cu România de după 1990.
Revenind la lucrarea domnului Ivan, constatăm că este şi un rechizitoriu, un proces de conștiința. Din lucrare, se vede fără echivoc, că omul de stat, Corneliu Coposu, nu şi-a acuzat poporul pentru nepăsare, nu şi-a acuzat nici măcar călăii, ci i-a compătimit.
Cu toate aceastea, te simţi părtaş la suferinţa marelui om politic. Te simți vinovat de ceea ce ai acceptat să trăiești și de suferința celor care au stat în pușcăriile comuniste. Iar dacă nu ai trăit nici măcar o singură zi înainte de 1989, te simţi vinovat pentru păcatele înaintaşilor.
Fără a îmbrăca forme juridice, lucrarea “Corneliu Coposu – un stoic contemporan” are şi file din testamentul marelui om politic.
Corneliu Coposu nu a avut și nu a lăsat avere. Totuși, se poate costata fără tăgadă că demnitatea faptelor sale se constituie într-un testament imaterial. Din păcate mulţi dintre oamenii politici actuali fie nu au găsit, fie nu au citit acest testament, fie le-a fost mult prea incomod.
Pentru români setul de valori creştine şi sociale promovate de Corneliu Coposu trebuie să fie grila de evaluare a omului politic contemporan. Orice abatere de la aceaste principii trebuie sancționată cu severitate. Pentru Corneliu Coposu, adevărul, înţelepciunea, onoarea, consecvența, dreptatea, modestia, au fost principii fundamentale. Peste toate acestea a tronat credinţa, credinţă ce l-a ajutat să treacă peste suferințele de tot felul şi să le ierte pe toate, aşa cum mărturiseşte în interviurile sale. A avut o credinţă în Dumnezeu fără tăgadă, iar această credinţă l-a ţinut în viaţă. Nu s-a lepădat de idealul său şi tocmai de aceea a supravieţuit şi Dumnezeu i-a dăruit ani mulţi, pentru a vedea că atunci când crezi cu adevărat idealul tău se realizează. Idealul său a fost, fără îndoială, libertatea. Aşa cum mărturiseşte, a învăţat virtutea răbdării, iar cuvintele biblice spun că „acela care va răbda până la sfârşit se va mântui”. În credinţa sa puternică l-a avut ca model de asceză şi verticalitate pe Sfântul Ioan Botezătorul şi ca model misionar pe Sfântul Apostol Pavel. A crezut cu toată fiinţa, iar credinţa i-a dat răbdare, înțelepciunea și puterea de a rezistat cu stoicism, aşa cum se poate constata din lucrarea domnului Dorin Ivan, la rândul său și el un stoic printre ziarişti, deoarece s-a dedicat în întregime misiunii de lucrător în slujba adevărului. Din dragoste pentru adevăr, pentru istoria patriei, a irosit clipe importante din propria-i viaţă, pentru a aduce în actualitate chipul unor oameni extraordinari.
Trebuie să știți că Dorin Ivan nu este la prima realizare de acest gen. Cartea intitulată “Corneliu Coposu un stoic contemporan” a fost precedată de o altă lucrare, cu temă asemănătoare: „Experimentul Râmnicu Sărat”.
Hagiograf al martirilor din puşcăriile comuniste, domnul ziarist Dorin Ivan readuce în mintea contemporanilor cea mai impunătoare figură politică a neamului nostru şi ne redă şansa tuturor să facem o evaluare corectă a valorilor din politica actuală.
Paul Iulius Negoiță
**Aceste rânduri au prefațat cartea domnului Dorin Ivan, jurnalist la Agerpres și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Am fost deosebit de onorat să fiu editorul cărții Corneliu Coposu – un stoic contemporan, apărută la Editura Omega, în anul 2009. Simpatia mea față de Corneliu Coposu a fost răspălătită prin șansa oferită de domnul doctor Georgescu de a fi vicepreședinte al Fundației Coposu. Cu această ocazie i-am cunoscut surorile și am aflat mult mai multe despre viața singurului om politic roman care merită să rămână în istorie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu