“Există
două lumi: cea pe care o trăim şi cea pe care o visăm.”
Plasată
undeva în mijlocul romanului, această afirmaţie oferă cititorului
cheia înţelegerii acestuia, în sensul în care, cu ajutorul
visului, mai exact al amintirii, autorul ne poartă într-o călătorie
prin timp şi prin sine, în lumea satului românesc de după cel
de-al doilea război mondial, în matricea fiinţei sale umane şi,
mai apoi, a desăvârşirii sale ca om.
Pârnod,
un nume despre care prima oară am crezut că aparţine unei
localităţi, este în fapt un «pardon» rostit cu emoţie şi
stângăcie copilărească, şi va fi porecla pe care eroul romanului
o va purta toată viaţa, sfârşind prin a se transforma într-un
nume veritabil, aşa cum numai în lumea satului românesc se poate
întâmpla, un supranume ce va transfera o identitate clară asupra
întregii familii: ăla micu a lu Pârnod, băieţii lui Pârnod, ai
lui Pârnod, ba chiar şi uliţa lui Pârnod. Autorul nu evocă
întâmplător acest aspect, ci fiindcă el constituie un vector al
spiritualităţii poporului român, ce evidenţiază spiritul de
observaţie şi satirizare al acestuia, porecla - «polocrul» aşa
cum îi spune autorul deţine dintotdeauna un loc aparte în
societatea rurală contemporană, ce atestă uimitorul dar de
observare şi caracterizare a oricăror abateri de la normal.
Romanul
Pârnod este o frescă a unei lumi care nu se va mai întoarce
niciodată («… o lume sfântă, de care mi-am amintit toată
viaţa… ce lume mi-a stat aproape !… ce lume am pierdut
ireparabil!»), în care autorul evocă personaje care i-au marcat
copilăria, într-un sat aflat în câmpia Bărăganului. Despre
aceste personaje, el va afirma din timp în timp, pe parcursul
povestirii, cu o nostalgie care face inima să ţi se strângă: «…
chipul i s-a amestecat demult cu pământul…» sau «Scarlete se
amestecase demult cu pământul… toţi ajungem aici, pământ şi
ne facem orajniţă şi intrăm taică în poveştile care rămân
după noi şi-n vorbele care înghit aceste poveşti…», făcându-ne
astfel să înţelegem o dată în plus condiţia relativă a fiinţei
umane, clipa efemeră a trecerii noastre pe pământ, ca bieţi
muritori.
Având
o întindere amplă, Pârnod este o creaţie epică în proză de
mari dimensiuni cu o acţiune complexă, structurată pe mai multe
planuri, la care iau parte numeroase personaje, dintre care unora li
se realizează un portret amplu, cu intrigă elaborată, cu indicii
de timp şi spaţiu, cu întâmplări care se petrec în interval
mare de timp şi în mai multe locuri.
Mărturisesc
că am oscilat între a-l caracteriza ca roman autobiografic, sau mai
degrabă ca roman – mărturie a unei epoci istorice, deoarece
reflectă existenţa în toată complexitatea şi sub toate aspectele
sale, de la nivelul social, instituţional al epocii istorice, al
curentelor de gândire, al diverselor problematici, de la nivelul
maselor până la cel al individului singular. În cele din urmă,
l-am considerat o scriere de înaltă ţinută, având caracteristici
din ambele genuri, ceea ce i-a imprimat o complexitate sui generis.
In
fapt, ni se propune nu o carte, ci o spovedanie, făcută într-o
linişte de început de lume, cu icoane pictate din cuvinte, în care
emblematică este figura tatălui – ce sugerează forţă,
autoritate, protecţie, bărbăţie, în vreme ce figura mamei evocă
un model sfânt, iubire, sensibilitate, afecţiune («…cum să fac,
Doamne, să scriu despre mama? ce cuvinte să aleg... ?»
mărturiseşte tulburător la un moment dat, autorul), un întreg
univers al copilăriei în care cele două repere emoţionale, tatăl
şi mama, se află într-un echilibru perfect, conturând o lume
ideală, aproape paradisiacă. Personaje, întâmplări, trăiri,
apariţii fulgurante sau statornicite într-o inimă de copil, şi
văzute acum cu ochii adultului, sunt depănate pe firul povestirii,
legând cu fire nevăzute de veşnicie «ieri» de «azi», «atunci»
de «acum», «acolo» de «aici», cerul de pământ, generaţiile
între ele, viaţa de moarte.
«Pârnod»
se citeşte pe nerăsuflate, dinamica romanului impune acest lucru,
este o pendulare perpetuă între întâmplări din timpuri diferite,
care-ţi ţine atenţia trează. Cumva, în timp ce citeam, am avut
senzaţia de cunoscut, de familiar, de «deja trăit». Cumva, ne
regăsim cu toţii în spaţiul cultural al satului românesc, unde
porecla, proverbul, cositul, superstiţia, umorul hâtru şi sănătos,
treieratul, rânduielile, ridicarea casei din pământ şi crengi,
sunt tot atâtea elemente ce constituie ADN-ul neamului românesc,
parte inseparabilă din fibra acestui popor, însemnată cu fierul
roşu pe suflet şi conştiinţă. Cumva, romanul ne aduce aminte ce
înseamnă o familie (Pârnod a crescut împreună cu Ioana Mică…
şase copii, i-a iubit, i-a pus la treabă, i-a dat la şcoli, i-a
învăţat să vorbească, să spună într-un fel aparte poveştile
şi întâmplările din satul cu nume de pasăre călătoare), ne
aduce aminte ce înseamnă iubirea adevarată dintre un bărbat şi o
femeie (Ionica lui se uita cu mult drag la omul pe care îl alesese,…
omul vieţii ei. Aici… va creşte casa ei, aici se vor mai naşte
încă trei copii.)
Povestea
« unei case, a unei uliţi, a unei familii din neştiuta întindere
a Bărăganului » este scrisă cu prospeţime, cu material lexical
deosebit şi bogat, cu descrieri care transpun cititorul în
atmosfera satului românesc, evocând în chip măiestrit amintiri,
întâmplări, tipologii umane, trăiri şi sentimente. Este povestea
ţăranului român în toate anotimpurile lui (… care ştia să
cânte, să suduie, să mângâie şi să înjure cu o forţă fără
egal tot ce lăsase Dumnezeu în jurul lui ca lume de oameni, de
vieţuitoare, de cuvinte…). Este despre destin, recunoştinţă şi
smerenie, este despre călătoria pe care o face omul până în
satul fără nume, la marginea lumii cuvintelor. În egală măsură
romanul are caracter autobiografic şi surprinde cu luciditate dorul
copilului nevoit să plece de acasă pentru a merge la şcoală şi,
mai târziu, drama intelectualului ce se confruntă cu inechităţile
vieţii sociale, şi cu probleme existenţiale.
Este
o carte scrisă cu simţire, ca o litanie care evocă cea de-a cincea
poruncă : «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta… !» Este o
carte care se trăieşte, nu se citeşte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu