În ziua marelui
praznic al Pogorârii Duhului Sfânt, în Duminica Mare, prezența celei de-a treia
persoane a Sfintei Treimi ne umple de duhul Său, amintindu-ne despre împlinirea
făgăduinței lui Hristos, că va trimite pe Mângâietorul – dătătorul de viață -,
Care îi va lumina pe apostoli în propovăduirea cuvântului divin.
Cu zece zile în urmă, la despărțirea
de pe muntele Măslinilor, în ziua Sfintei Înălțări, Mântuitorul le poruncise
apostolilor „să nu se depărteze de
Ierusalim“ (Fapte 1, 4), adică să rămână în Sfânta Cetate. Nu le spusese,
desigur, să stea închiși în casă, cu ușile zăvorâte. Îi întărise să nu-și lase sufletul pradă
spaimei şi descurajării, deoarece ei încă sufereau „de frica iudeilor“.
Așteptau, așadar, „să se îmbrace cu putere de sus“ (Luca
24, 49), precum le făgăduise Învățătorul, şi pentru aceasta erau adunați „toți împreună la un loc“ (Fapte 2, 1),
într-o sfântă solidaritate, în ziua praznicului mare al Cinizecimii. Erau uniți
și nimic nu mai putea să-i despartă acum pe ucenici. Petru, care se lepădase de
Hristos, fusese pus din nou în cinstea apostoliei de Însuşi Iisus, prin
însărcinarea ce i-a dat-o: „păstoreşte
oile Mele!“ (Ioan 21, 16). Iuda plătise singur pentru nesăbuita lui
trădare. Toma se convinsese de minunea Învierii şi regreta îndoielile care l-au
chinuit. Iar Matia, noul ales, intrase în ceata apostolilor, în locul lui Iuda
cel căzut. Toţi erau statornici în ceasul acela și trăiau o mare speranţă. Erau
înfrățiți în râvna unei rugăciuni statornice şi unanime.
Gândurile celor doisprezece mergeau
acum spre taina „făgăduinţei Tatălui“, şi ucenicii încercau negrăita bucurie a
venirii Mângâietorului, adică a Sfântului Duh, Care să-i înveţe toate şi să le
aducă aminte de tot ceea ce le spusese Domnul. Aveau conştiinţa limpede şi
nestrămutată că sunt „martorii“ lui Iisus Hristos (Fapte 1, 8) şi aşteptau
nerăbdători mărturia Duhului Adevărului, Care purcede de la Tatăl şi pe Care
Dumnezeu Îl dă tuturor celor care-L ascultă pe El. În frământarea lor,
apostolii aşteptau „puterea de sus“, care să-i mângâie, să-i îndrume şi să le
aprindă sufletul pentru râvna propovăduirii şi a muceniciei. Nadejdea lor n-a
fost zadarnică. Pe neaşteptate, casa unde erau strânși a fost cuprinsă cu vuiet
de viforul focului divin, al focului care curăţă păcatul, al focului care
lămureşte sufletele, al focului care descoperă adevărul, care pe toate le
împlineşte şi le bucură. Cu flama acestui foc ne mistuitor în suflete,
apostolii puteau acum mai mult ca niciodată. Până la Cincizecime știau ce să
spună, în calitate de martori direcți ai vieții pământești, ai morții și ai
învierii Mântuitorului. Acum au dobândit darul pin care știau cum să spună ca
să fie înțeleși. Dincolo de știința zicerii, în Duminica Mare au primit forța
divină care i-a făcut să-și ducă misiunea până la sacrificiu. Știau pentru ce
se jertfesc, însă aveau nevoie de tărie așa cum divinul lor Învățător a avut
nevoie în Gradina Ghetsimani, când se ruga să tracă de la El paharul acesta.
Duhul Domnului le-a dat această putere!
Botezați „cu Duh Sfânt şi cu foc“ şi
având mărturia Duhului, ei au fost gata să înceapă misiunea propovăduirii: nu
ca să se apere pe ei, ci ca să răspândească cuvântul învățăturii.
În acest context Petru, conștient de noua sa
misiune de pescar de oameni a început să vorbească cu „cu îndrăzneală“, iar
auditoriul – format din ce „se umilesc cu inima“ – asculta plin de interes. Ca
un deschizător al porților mânuirii Petru astfel le-a grăit: „pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să se boteze
în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; şi veţi primi
darul Sfântului Duh!“ (Fapte 2, 38).
Cuvântul Apostolului a biruit inimile în
mod minunat: Biserica, ce chiar în acele clipe lua fiinţă, se înnobila cu
oameni „ca la 3000 de suflete“ (Fapte 2, 41). Şi astfel, din biruinţă în
biruinţă şi din jertfă în jertfă, apostolii ajung până la marginile lumii,
ducând cu ei pe Iisus, cuvântul învăţăturii Lui şi speranţa mântuirii.
La Cincizecime s-a făcut vădită lumii
Biserica, pe care Iisus o întemeiase, încă fiind pe Cruce, „câştigând-o cu însuşi sângele Său“
(Fapte 20, 29). Luminați acum de puterea Sfântului Duh, apostolii au ieşit la
propovăduire, constituind prima comunitate creștină, așa cum aminteam mai sus.
Deci, intra în lume Biserica Domnului, Mireasa lui Hristos, trupul lui Hristos,
în marea zi a Rusaliilor!
Zidită şi împodobită din puterea mereu
vie a Harului divin, Biserica lui Hristos are menirea să sfinţească pururea
viaţa lumii, cu lumina care purifică, înţelepţeşte şi mângâie, lumină ce s-a
pogorât la Rusalii din cer pe pământ. De două mii de ani avântul neînfricat al
mărturisitorilor, jertfelnicia mereu împrospătată a propovăduitorilor şi sfinţenia
neîmpuţinată a sfinţitorilor se hrănesc din vistieria bogată în bunătate şi har
a Sfântului Duh. De atunci, toți cu inimă curată ne rugăm în faţa slăvitelor
altare, ca Duhul „să nu se stingă“, iar nădejdea Cincizecimii să rămână veșnic
vie. La flacăra Duhului Sfânt, Care mistuie patimi şi sfarmă vrăjmăşiile, se
curăţă inima creștină de întinări şi se încălzeşte de iubire. Mintea
apostolilor, a dascălilor şi a păstorilor luminează şi învaţă fără greşeală
divin, în deplină continuitate, prin succesiune apostolică. Întoarcerea de la
zădărniciile şi vicleniile veacului la liniștea închinării smerite, este rodul
îndumnezeirii şi al puterii Sfântului Duh. Binecuvântările Sfântului Duh
îmbunătăţesc viaţa şi izvorăsc îmbelşugat darul milei şi jertfa iubirii, căci „Duhul Sfânt este viaţă şi de viaţă făcător,
este lumină şi de lumină dătător“.
Lumina praznicului Pogorârii Sfântului
Duh ne face să înţelegem mai bine chemarea Bisericii. Sfinţiţi şi întăriţi cu
dumnezeiescul har, creştinii trebuie să se sfinţească prin Biserica Domnului.
Căci Duhul Sfânt este Duh de înțelepciune, de bunătate, de dreptate, de
curăţire şi de adevăr. Prin El noi toţi ne vom încununa împreună cu proorocii,
cu apostolii şi cu mucenicii. Duhul Sfânt, “vistiernic al bunătăţilor”,
împarte cu înţelepciune şi ştiinţă darurile Sale: unuia îi dă cuvântul
înţelepciunii, altuia tăria credinţei, celuilalt îi dă lumina cunoştinţei,
altuia darul tămăduirilor, altuia lucrarea puterilor, altuia alegerea
duhurilor, altuia cinstea proorociei, altuia vorbirea limbilor şi altuia
tălmăcirea graiurilor. Toate aceste daruri Duhul le lucrează, ele fiind
împărţite cu ştiinţa Sa.
Inimile trebuie deschise la roua
darurilor pe care Sfântul Duh le revarsă pururea în lume prin Biserica Treimii.
Și noi, prin evlavie şi smerenie, prin
credinţă şi dragoste, putem fi beneficiari ai mărinimoasei graţii divine, prin
darul Sfântului Duh.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu