Recuperări istorice

Printre caiete, fărâme de memorie și de documente

        Textul publicat sub titlul Recuperări istorice este mai mult o ediție îngijită decât un studiu aplicat. Nu sunt istoric, însă iubesc istoria neamului meu. Nu sunt scriitor, însă am dat drumul gândurilor pe hârtie ori de câte ori am găsit răgaz. Am considerat că scrisul este cea mai concretă replică dată timpului și uitării. De aceea nu m-am temut de critica istoricilor de meserie, atunci când am scris studii de istorie. În anul 1997 am devenit preot la Pa­ro­hia Gherăseni din Județul Buzău. Deoarece mi-am dorit să fiu pe acelaeași coordonate istorice cu oa­menii locului și să nu fiu doar un ve­netic, am început cercetarea tre­cu­tului Bisericii. A fost o muncă concretizată cu apariția în anul 2002, la Editura Sfintei Episcopii a Buzăului și Vrancei a lucrării „Monografia Adormirii Maicii Dom­nului din Parohia Gherăseni”. Momentul lan­să­rii a fost unic pentru mine. A fost personalizată cu nu­mele întemeietorului satului Gherăseni, Ioan Gherassy, Biblioteca comunală. Am început să fiu atras de istorie din ce în ce mai mult. Am început să aprofundez anumite teme istorice, am devenit membru al Societății de Științe Istorice și am par­ti­ci­pat la sesiuni de comuncări științifice. Am legat prie­te­nii și am realizat colaborări care m-au onorat, cum a fost colaborarea cu doamna Daniela Lupu. Istoria te prinde încet în mrejele ei, iar fascinația scotocirii prin trecut devine virus. Fiecare cercetare îți descoperă noi teme și iți dă noi piste de cercetare. Așa s-a întâmplat și cu materialul cuprins între copertele acestei broșuri. Are și el istoria lui. Astfel, în vreme când mă documentam pentru monografia Bisericii din Gherăseni, am găsit și un număr de documente care nu țineau de trecutul Bisericii și nici nu aveau un scop anume pentru care erau lăsate acolo. Aceste documente și însemnări, am realizat după un timp că au fost strânse în vederea realizării unui studiu amplu despre Familia Sărățeanu. Ini­țial, nu am înțeles de unde pro­vin. Mai pe urmă, însă am con­sta­tat că ele au fost colectate și transcrise de preotul Ion Neamu, originar din Gura Sărății, un om de mare cultură, care poate fi con­si­derat cel mai strălucit slujitor al altarului pe care l-a avut Biserica, până la actualul preot

Pr. Ion Neamu

George Stoica.

         Părintele Neamu a fost un cărturar. Nu a pu­bli­cat decât mici însemnări în revista „Îngerul”, printre care și însemnarea privitoare la moartea lui Constantin Sărățeanu, însă a adunat un material interesant despre familia Sărățeanu. Accesul la documente și modul în care face anumite expuneri iți dă sentimentul că l-a cunoscut destul de bine pe fostul înalt regent. Fie că l-a cunoscut bine, fie că nu, am considerat că efortul doumentar realizat cu aprope un secol în urmă, de părintele Neamu trebuia valorificat. De aceea, am încercat să reunesc ma­te­ri­alul, să întreprind o cercetare istorică aplicată, să lămuresc anumite aspecte care pot produce con­tro­verse și să-l public sub numele părintelui Neamu, căruia după scris și prin deducție logică banuiam că-i aparțin însemnările, dar cu adnotările mele. Cu siguranță, rigurosul părinte nu mi-ar fi dat acceptul de acolo de unde se află pentru așa muncă. Dar cum omul propune și Dumnezeu dispune, după o muncă colosală de recuperare am piedut totul într-o secundă. O variație de tensiune mi-a ars hardul. Căzut în deznădejde, am abandonat tot. Au venit ani aglomerați în care materialul cu pricina, în forma lui brută, a rămas nevalorificat. La o reorganizare a propriei locuințe l-am regăsit și am hotărât să-i dau o formă abordarbilă, să-i fac anumite completări și să-l public. Consider că ar fi o pierdere pentru cercetarea istorică locală, mai cu seamă că am convingerea că sunt informații pe care nu le mai deține nimeni. Am alocat un timp inițial, pe care l-am prelungit din motive de descifrare și de identificare a unei logici a evenimentelor. Iată ce a ieșit! Puteți critica! Eu sunt mulțumit că nu s-a risipit o informație pe care o consider valoarasă. Este valoaroasă pentru viața religioasă din zona Carpaților de Curbură, dar și pentru viața politică. Fără îndoială, Buzăul a dat oameni politici importanți precum Alexandru Marghiloman sau Dr. Constantin Angelescu, deci un fost prim-ministru și un ministru. Totuși cea mai importantă funcție în stat deținută de un buzoian a fost aceea de membru al Regenței Regale. Această funcție a fost ocupată de Constantin Sărățeanu. Acest om a fost mare. Buzăul are și astăzi politicieni, căci fără ei nu se poate. Sunt însă niște biete caricaturi guralive pe lângă marii oameni de stat care provin din zona Buzăului. Cu toate că a fost mare, despre Constantin Sărățeanu nu s-a scris mai nimic. Despre Marghiloman sau Angelescu s-a mai scris, iar în ultimii ani domnul Nicolae Peneș le-a dedicat lucrări ample, Constantin Sărățeanu mai așteaptă…Poate va fi și el cinstit în cele din urmă pe măsura per­so­na­li­tă­ții sale. Până atunci își doarme somnul de veci la Biserica din Valea Botei. Nimic și mai nimeni nu-și mai amintește de el. Doar noi, eu și cu inimosul și harnicul părinte Mihael Ene, parohul actual al Bisericii am mers să-l comemorăm și să-i stricăm marelui om de stat discreta liniște, așezând la mormântul său o placă de marmură care-i amintește trecerea prin lumea de aici.

Iulius Paul Negoiță

Buzău, 17 ian. 2016.

 

Pământuri binecuvântate

        Dumnezeu a dat fiecărui neam bincuvântări și frumuseți. Românilor le-a dăruit verdele câmpiilor, galbenul grânelor și liniștea codrilor. Sufletul româ­ni­lor și-a găsit odihnă în vârf de munte, în mijloc de codru verde. Acolo au găsit înaintașii noștri loc să vorbească cu Dumnezeu. Sinaiul evreilor este pretutindeni în Carpații noștri.

           Desișul codrilor a fost loc de rugăciune și loc de refugiu. Hoardele de migratori au trecut și au vrut să supună un popor pașnic. În drumul lor spre Roma, călcau și pe la noi. Erau atrași de meleaguri mănoase. Stăteau o vreme aici și lăsau victime sau martiri, așa au rămas în istorie Sfântul Sava Gotul sau Athanaric.

          Vremurile tulburi, sufletul însetat după liniștea codrului și cântecul păsărilor erau motive care-i îmbrânceau pe români sus la munte. De aceea primele localități au fost departe de șesuri.

Nevoia îi ducea acolo, iar pitorescul munţilor îi reţinea, înfrăţindu-l pe om cu copacii şi cu izvoarele, aşa cum foarte frumos cântă poetul, “codrul frate cu românul”. Şi în aceste locuri, departe de lumea dezlănțuită cerul se coboară și ascultă ruga. De aceea, în mai toate regiunile muntoase, turle de biserici înțeapă albastru cerului de secole.

        Printre locurile binecuvântate de Dumnezeu, cu liniște și har se află și zona de la Curbura Carpaților. Aici, pe meleagurile unde Sfântul Sava Gotul și-a aflat sfârșitul martiric, aici la Buzău[1], o salbă de mănăstiri erau presărate pe văile apelor Buzăului, Pârscovului şi Slănicului şi dealurile de pe valea Niscovului. În secolele XV, XVI şi începutul celui de-al XVII-lea, mănăstirile de aici erau temple divine, presărate peste plaiurile înalte și printre apele repezi care curgeau prin marele templu al naturii.

         Urletul fiarelor, vuietul apelor, freamătul codrilor, încetau la auzul de toacă sau la unda ru­gă­ciu­nii schimnicului.

Erau aceste ținuturi locuri de rugă și în­chi­na­re. Săraci sau bogați, nevoiași sau boieri se întâlneau în credința Domnului printre frunze și prin lu­mi­ni­șuri, căutînd să-și facă locaș de rugăciune sau de veșnică pomenire. Toți căutau veșnicia, conștienți fiind de visul trecător al lumii de aici.

Puneau pietre de temelii și ridicau unde simțeau biserici, schituri, troițe. Toate erau nu­me­roa­se, dar mai cu seamă mănstirile, al cător număr nu era mai prejoș decît zona Vâlcei.

Unele din aceste mănăstiri, cu deosebire cele din valea Buzăului şi din valea Nişcovului, erau de origine boierească. Un îndoit sentiment îi îndemna la asemenea jertfe: de râvnă către cele dumnezeieşti, așa cum îi stă bine unui boier trăitor în spiritul religios şi de cinstire către neam. Le întemeiau, le înzestrau, le înfrumuseţau şi la sfârşit, ei sau urmaşii lor, le închinau pentru sufletul celor pristăviţi din neam, Episcopiei sau mănăstirii Banului din oraşul Buzău. Mai rar își închinau ctitoriile în alte părți.

          Pe lângă ctitoriile boierești, Buzăul a avut și ctitorii domnești. Astfel, conform unor tradiții, care uneori au mai fost negate[2], la finele secolului al XVI-lea a construit mănăstirea Aninoasa[3] trudindu-se astfel prin acte de evlavie, prin ajutor dat mănăstirilor din aceste părţi şi prin întemeierea altora noi, să răscumpere păcatul lepădării de credință al soțului ei Mihnea.

De asemnea, Vintilă Vodă avea legături puternice cu Buzăul. Domnul Țării Românești a întemeiat în anul 1535[4] mănăstirea de la “Menedic”, cunoscută ca fiind a lui Vintilă Vodă, pe Slănic în sus[5]. Urmele acestui așezămât, precum și urme ale cetății se mai văd și astăzi. Plaiurile cu flori, cu păduri și cu maluri abrupte, săpate de apele care duc cu ele grunji de sare, l-au femecat pe Vlad Vintilă și nu a rezistat ispitei de a-și așeza aici cetate stătătoare.

           Alte mănăstiri, însă, situate pe plaiurile Pârscovului şi Slănicului, sunt de origine că­lu­gă­rească, întemeiate de episcopi și arhimandriţi sau simplii călugări.

           Drumul spre apariția unei mănăstiri era unul bătătorit din primele veacuri creștine. Un călugăr, cu dor de rugă în singurătate, se retrăgea din mijlocul obștii. Uneori se așeza într-o scobitură de stâncă, în apropiere, să poată lua parte la alături de îngeri și monahi la Liturghie, sau pentru a primi la scaunul de povață și duhovnicie pe cei cei doreau învățătura.

            Cu timpul locul de sihăstrie ajungea schituleț, apoi devenea mănăstire mai mică. Și cum românul spune plastic că „Dumnezeu face cuib la barza chioară”, arătând pronia divină față de toate vietățile și mica obște își afla sprijin de la câte un om cu stare, care dădea cele de trebuință apariției unui locaș monahicesc mai mare.

          Așa au apărut o sumedenie de locuri de închinare cu biserici, chilii și acareturi. Nu erau construcții scumpe, dar erau dragi. Erau făcute din bârne și rezistau atâta vreme cât duhul omului respira în ele și cît ușa și porticul erau deschise.

         Timpul le aducea, timpul le lua. Unele noi apăreau, altele vechi dispăreau o vreme sau pe vecie. Au fost în aceste părţi, în singurătatea munţilor şi pădurilor, nu mai puţin de 40 de mănăstiri. N-au fost atâtea nici în judeţul Vâlcea cu numeroasele mănăstiri basarabeşti, craioveşti şi brâncoveneşti. Chiar întreaga eparhie a Râmnicului n-a trecut decât cu puţin peste acest număr.

De aceea, din stema județului nu lipsește vulturul cu cruce în cioc și o construcție mo­nu­men­ta­lă, un templu.

            A fost în această zonă a Buzăului o întreagă lume de călugări, poate prea numeroasă, în com­pa­raţie cu populaţia de atunci. Înclinaţia spre viaţă pustnicească era ceva obişnuit în acele timpuri. Această vocaţie era accentuată aici prin faptul că în capitala judeţului se afla o Episcopie istorică.

Țara fierbea, viața era grea iar mănăstirile îi primeua pe toți cei obidiți și însingurați. Unii veneau să-și odihnească sufetul, alții să-și liniștească gândurile, alții fugeau de asprimea lumii din afară și căutau căldura Tatălui Ceresc.

            În mănăstiri nu-i atingea nici cruzimea voievodului și nici… țeapa.

Osânda vremurilor era mare, iar impunerile erau fără număr. Aveau dăjdii de taleri, de miere, de ceară, de găleată, de fân, de bou, de dijmă, de oerit, de vinărit, de conac, de cal, de olac, de podvoade, de mertice, de sărărit, căminărit, fumărit, gărdurărit, de împrumut, de sferturi, de ajutorinţă, de biruri – bir mărunt de ţară, bir de obşte de lună….și câte și mai câte… Obosiți luau drumul spre Tatăl Ceresc și poteca codrului în căutarea unei calde îmbrățișări. După ce ani de zile nu mai puteau prididi cu plata se vedeau adesea nevoiţi să se vândă întregi, om şi moşie, deoarece sudoarea frunții și forța brațelor nu erau suficiente să hrnănească gurile din bordei. În cele mai fericite cazuri, când nu lăsau pe urmă prunci sau neveste plecau spre aceste locuri, puţin umblate.

         Aici, în sânurile părintești ale Tatălui nici hoardele de prădători externi, nici mișelia celor de un neam cu ei nu-i mai atingea.

         De tătari leși, cazaci și chiar moldoveni îi apăra scutul Domnului.

Plecau pe drumul pustniciei și rămâneau, adesea, toată viața. Cu vatra risipită, cu ogorul pustiit, cu muncă nimicită, ai casei robiţi sau pieriţi, cu jalea în suflet de tot ce a fost şi nu mai poate fi, cu energia frântă, cu speranţele spulberate, cu dragostea de viaţă stinsă, cu rostul în lume pierdut, mulţi nu se mai întorceau acolo unde nu-i aşteptau decât necazuri noi. Rămâneau aici, dezamăgiţi de cele lumeşti, impresionaţi de splendoarea duhului, operă a bunului Dumnezeu. Prinşi încetul cu încetul de farmecul singurătăţii, tăcerii şi liniştii, alinător al caznelor sufleteşti, aşteptau resemnaţi obştescul sfârşit, covârşiţi de dragostea şi de credinţa către Dumnezeu, cu sufletul plin de speranţa vieţii viitoare şi a fericirii veşnice.

           De asemenea, nu este mai puţin adevărat, că a fost pusă în mare vază viaţa călugărească şi de unii membrii din familiile boiereşti, bărbaţi şi mai ales femei. Nu erau puţine întâmplările în care o jupâniţă venea la mănăstire, în urma vreunei groaznice dureri sufleteşti, de cele mai multe ori să-şi plângă soţul sau fii, sau şi pe toţi laolaltă, tăiaţi din ordinul lui Vodă, “pieriţi de sabia domnească”. Se împământenise apoi obiceiul ca văduvele să se călugărească către sfârşitul vieţii.

Au contribuit la ridicarea prestigiului călugăriei şi la punerea mănăstirilor în primul rang şi faptul că mulţi domni sau membri ai familiilor domnitoare, erau călugări. După moartea lui Neagoe Vodă în Muntenia la 1521, partizanii Drăculeştilor şi cu Buzoienii susţin la tron, pe un oarecare Dragomir Călugărul. Au izbutit, să-l ducă pe tron pe regele duhovnic așa cum apare într-un document adresat sibienilor și menționat de A.D. Xenopol.

      Între 1481-1494 domneşte în Muntenia, Vlad Vodă Călugărul din familia Drăculeştilor, care îşi avea numeroşi partizani printre boierii buzoieni, cărora le face danii şi le confirmă moşii confiscate de la basarabeşti. Apoi fiul său Radu Vodă al IV-lea cel Mare (1494-1507), întemeiază episcopia Buzăului.

Deci, după cum se vede mulţi dintre fii acestuia, au legături cu Buzăul. Dintre toți Vlad Vintilă Vodă (1532-1535) a avut cele mai strânse legături cu zona noastră, dar și cu monahismul. Era nepot de călugăr şi frate cu călugărul Paisie, care i-a luat locul la tron şi a domnit între ani (1532-1545), sub numele de Petre sau Radu Vodă.

         Prin urmare, evlavia și vremurile grele, au creat contextul unei vieți monahale bogate.[6]

Erau mănăstri peste tot, la munte, la deal și în câmpii.

˜™

Mănăstirile de la Munte

          Conform unor documente din Arhiva Episcopiei, în anul 1587, Mihnea Vodă dăruieşte[7] moșia “Scăeni” din munţii Buzăului, călugărilor de la trei “Mănăstiri de la Munte”, Motnău[8], Agaton[9] şi Sf. Ion Bogoslovul[10]. Soţia acestui voievod era Doamna Neaga, fiica lui Vlaicu Clucerul, din Runceni. Doamna Neaga avea întinse posesiuni în zonă și purta cu sine un dor nestins mănăstirilor din munți. De aceea l-a îndemnat pe soţul său la acest act de danie. Din acest act de danie, aflăm de existenţa mănăstirilor menționate. Tot de aici aflăm şi despre existenţa altor mănăstiri.

Constantin Vodă Şerban 1654-1658 confirma dania făcută de Mihnea Vodă celor trei schituri, care “din mila lui Dumnezeu şi din râvna fericiţilor ctitori” – zice cartea domnească – se mai înmulţiseră cu alte patru schituri. Printre acestea erau: „Sf. Ioan Botezătorul”, Sf. Ap. Pavel, Sorfiriul și Sf. Mucenic Gheorghe. Din cuprinsul aceleaşi cărţi domneşti se vede şi motivul care l-a determinat pe domn să facă dania, căci explică mai departe: “După întâmplările vremilor[11], se împrăştiaseră părinţii pe la aceste schituri şi s-au ars[12], ca să le stingă pomenirea”.

        În aceleaşi părţi şi nu departe, de acest grup de mănăstiri sărace, care trăiau numai din milă domnească, mai erau şi altele, care fuseseră înzestrate de ctitorii lor. Acestea erau Pinul Mare, Găvanele şi Cozienii. Alexandru Vodă Iliaş (1616-1618), le scuteşte pe acestea de anumite dări.

În 1678, Duca Vodă, confirmă toate scutirile acordate sau întărite de Alexandru Vodă Iliaş sau de alţi domni, sfintei mănăstiri de la Buzău[13], schiturilor Pinul Mare, Găvanele, Cozieni, Agatonul, Bogoslovul, Sf. Gheorghe, Safinul, Vorniceii şi Fundătura. Acestea erau iertare de dijmă, de stupi, baştină, oierit, vinărit, sărăcie, “După cum au fost iertate şi în pace de la toţi Domnii ce au fost înainte, de la Alexandru Vodă Iliaş, de la Mihnea Vodă, de la fiusău Alexandru Vodă, dela Leon Vodă, şi Matei şi de la alţi domni până acum”[14].

        Putem constata, însă, că pe timpul lui Duca Vodă, nu se mai menţionează Motnăul, Sf. Ion Botezătorul şi Sf. Ap. Pavel. Apar însă Vorniceii şi Fundătura. Probabil că aceste două numiri, cu­prin­deau unele schituri de care nu se mai amintea acum.

Călugări de la aceste schituri s-au plâns lui Duca Vodă că pe nedrept erau obligate la dări pentru ca „să dea seama”, pe motiv că adăpostesc oameni străini.

        Însă, Duca Vodă le acordă, cum văzurăm, scu­tirile de mai sus.

      În 1714, Ştefan Vodă Cantacuzino confirmă[15] şi el scutiri “schiturilor de la munte”: Sunt amintite, printre altele: Pinul Mic cu hramul Sf. Nicolae, Găvanele cu hramul „Sf. Nicolae”, „Sf. Elefterie”, Cozienii cu hramul Sf. Troiţă, Agatonul cu hramul Sf. Ion Zlataust, Bogoslovul cu hramul Sf. Ion Bogoslov, Sf. Gheorghe, Profiriul cu hramul „Vovidenia Bogorodiţiei”, Arsenicele cu hram Sf. Simion, Alunişul, Vorniceii cu hram „Vovidenia Bogorodiţiei”, Fundătura, Muscelul cu hramul „Sf. Dimitrie”, Cireşul cu hram „Sf. Nicolae” şi Predealul cu hram „Arhanghelul Mihail[16]”.

Nicolae Vodă Mavrocordat confirmă şi el vechile privilegii sau acordă altele noi tuturor acestor mănăstiri. În cartea sa însă din 1720 nu figurează cele trei de la urmă din lista lui Ştefan Vodă. Nu este de mirare însă, căci acestea trei erau pe plaiul Teleajenului, iar cartea din 1720 nu are în vedere decât schiturile din plaiurile Buzăului și Pârscovului.

˜™

Mănăstirile din regiunea dealurilor

La miazăzi de aceste “mănăstiri de la munte”, adică la poalele regiunii de păduri seculare se înălţau alte mănăstiri în două şiruri: pe valea Buzăului de la Pătârlage şi până la gura Buzăului şi pe valea Nişcovului de la izvor şi până la afluenţa lui.

Pe valea Buzăului erau: Răteştii, Berca, Unguriu, Nifon, Blestematele, Pârscovul, Cislău şi Aninoasa. Pe valea Nişcovului[17]: Adâncata, Ulmeana, Grăjadana, Isvorani, Ciolanu, Bradu, Barbu, Tisău şi Lapoş. Mai era în fundul văii pârâului Sărata mănăstirea lui Negoiţă. Iar pe Slănicul de Jos, schitul Potec.

*

A mai existat, Mănăstirea Cornului, pe Buzău în sus. Se pare că a fost construită de doamna Kiajana, soţia lui Mircea Vodă Ciobanul ( XVI). Documente certe nu sânt. Fiind distrusă de tătari probabil în 1597 sau 1624, a fost refăcută din nou prin anul 1640 de Gheorghe Spătar, a cărei soţie, Neacşa, prin recăsătorire, a dus-o ca ctitorie boierilor Alexieni din Ialomiţa.  

Așa cum aminteam, Aninoasa este zidită după toate probabilităţile între anii 1482-1496 de boiere din Runceni, moşii Doamnei Neaga. Este refăcută din piatră de Doamna Neaga, deoarece vechea biserică ˝s-a învechit şi dărăpănat˝.[18]

Mănăstirea Tisăul, este făcută prin 1550 de Drăniş Vornicul, a cărui soţie Neaga, era tot din neamul Runceni[19].

Mănăstirea Bradul, existentă în sec. XV, construită probabil prin 1550 şi Mănăstirea Berca construită prin 1694, sunt legate de numele familiei Cândescu.

Mănstirea Pinul Mare (ridicată prin anii 1530-1540) şi mănăstirea lui Negoiţă (îcepută în anii 1660-1665), sunt ctitorii ale familiei Sărăţeanu[20].

Mănăstirea Barbu este din anul 1668 şi a fost ctitorită de Barbu Bădeanu.[21] Mănăstirea Ulmeasa este anterior anului 1667 şi este legată de numele familiei Vernescu[22].

Originile celorlalte mănăstiri, nu ne sunt cunoscute cu precizie, însă probabil că sunt toate de origine călugărească[23].

˜™

Mănăstirile din câmpia Buzăului.

În câmpia Buzăului expusă totdeauna jafului şi sălbăticiei invadatorilor, mănăstirile nu se puteau înmulţi. Cele trei care au existat au suferit cumplit. Este vorba de Episcopia, Manăstirea Banului în oraşul Buzău şi Găvăneştii pe apa Buzăului în jos[24].

Așadar, în zona de câmp bisericile și mănăstirile erau ușor de distrus. De aceea nu au fost multe, iar apoi, nici nu erau regiuni pitorești precum cele din pădurile virgine ale Carpaților de Curbură.

Mănăstirea “Buna Vestire” din oraşul Buzău, a fost distrusă de numeroasele invazii și refăcută din temelie de Andronic vistierul prin 1590-1595 și înzestrată cu o însemnată avere. De aceea i s-a zis câtva timp “Mănăstirea lui Andronic Vistierul”. Din păcate, a fost dărâmată la scurt timp de oştile năvălitoare din anii care au urmat morţii lui Mihai Viteazul[25]și a fost zidită prin 1625 de Ienache banul Catargiu. De la această ultimă rectotorire poartă numele până azi “Biserica Banului”.

 

Pinul Mare

˜™

Întemeierea mănăstirii

Mănăstirea Pinul Mare cu hramul Bogorodița (Născătoarea de Dumnezeu) este atestată documentar la 1625.

Despre mănăstirea Pinul Mare, pare a se vorbi pentru prima dată pe vremea lui Radu Vodă (1535-1545). Așezămîntul monahal este amintit într-un document care face referire la marele vistiernic Stanciu, care dă mănăstirii Pinul Mare, moşiile Păcleni, Scăeni, Brăeşti şi Penteleul, până la hotarul ţării.

Donatorul, vistiernicul Stanciu, era un personaj politic important în vremea sa. Era înrudit cu familia domnitoare a Basarabeştilor.

Legătura de rudenie dintre Stanciu și Casa Domnească este pe line paternă. Tatăl său, Teațiu, este amintit ca membru al familiei în secolul al XVII-lea. Domnitorul Neagoie Basarab (1512-1521) i-a confirmat[26] “cinstitului dregătorului meu, mai ales din casa Domniei mele[27] jupân Teatiu pârcălab” Pâclenii şi Gârbovii în Câlnău, câteva părți din Târcov şi din Mănăstirea lui Cornelie

După cum se poate constata toate toponimicele amintite în actul domnesc sunt din zona Buzăului. Ele au ajuns la marele vistiernic deoarece au aparținut lui Toma Banu, unul dintre cei trei fii ai lui Teațiu ( Dragomir Spătarul și Gheorghe paharnicul erau ceilați doi).

Lui Dragomir, mare spătar[28] al lui Radu Vodă cel Viteaz, numit și de la Afumaţi (1522-1529), pentru serviciile aduse, domnul îi dărui între altele, în 1527 şi o parte din moşia domnească Vărbila. Aici ambii fraţi, Dragomir şi Toma, întemeiară mănăstirea Vărbila[29]. Inscripţia slavonă dă mărturie despre cele relatate: “Acest hram al Sfintei Adormiri a Născătoarei de Dumnezeu, l-au făcut jupân Dragomir mare spătar şi jupân Toma banul. Scris Sept în 14 zile în anul 7041”, (1533).

Dragomir, fu boier în toate divanele domneşti dintre 1524-1535, sub Radu de la Afumaţi, sub Vladislav III, până și sub Vintilă Vodă. Toma a fost sub aceiaşi domni, până sub Radu Paisie. Cu sentimente politice înrăurite de înrudirea lor basarabească au fost susţinători ai pretendentului Laiotă Basarab la tron, contra domnilor Drăculeşti. Aceste opțiuni politice le-a adus pierea.

Vlad Vintilă Vodă (1532-1535), avea legături de rudenie în judeţul Buzău. Fiind din familia Drăculeştilor, era susţinut de boierii din Muntenia; deci el îi favoriza pe aceştia. Partizanii basarabeștilor erau în majoritate de peste Olt și îl susţineau pe Laiotă Basarab, și au conspirat pentru aducerea lui pe tron. Între conspiratori a fost, fireşte, şi Dragomir spătarul, rudă cu Basarabii. Complotul a fost descoperit, iar Dragomir şi alţii au fost prinşi și decapitaţi în 1535. Curând însă, a fost ucis domnul la o vânătoare în părţile Craiovei, de câţiva boieri basarabeşti. La tron nu a urmat, însă, Laiotă Basarab susţinut de aceştia, ci Radu Vodă (1535-1545). Deci finalul conspiratorilor a fost tragic. Au fost decapitați. Pe piatra de deasupra mormântului stă scris în slavoneşte: “A răposat robul lui Dumnezeu jupân Stanciul mare vistier, pentru că l-a prins la Laiot Basarab de aceia l-a tăiat pe el robul Voievod Călugărul, veşnica lui pomenire. Anul 7053 luna lui Octombrie, 1 a zi”.

Neamul acesta, în afara moşiilor din munţii Buzăului, a avut şi părţi de potgorie, la Bădeni, Urseşti, jumătate din Jugureni, ceva din Pârscoveni, Cucutenii şi Groşanii, toate cam împrejurul Sărăţii. Acestea au fost parțial zălogite de Toma, spre a scăpa de moarte şi nerăscumpărate, iar parte au fost confiscate direct de domn. Unele din acestea au fost apoi restituite lui Stanciu. Averea lui Stanciul se compunea din ce luase zestre de la soţie: Sărata, Mirceştii şi Leateştii, toate pe lângă apa Săraţii. De la părinţi, în munţii Buzăului avea Pâclenii şi Scăenii. Apoi si-a mai adăugat în patrimoniu Brăeştii şi Penteleul. Deoarece nu a mai putut să-şi refacă întreaga avere părintească, a căutat să dobândească alte proprietăţi. Pe ultimile patru din cele amintite, le-a închinat Mănăstirii Pinul. Asemenea a procedat și cu Brăeştii, moşie întinsă, care mergea prin munţi până la hotarul ţării cuprinzând şi Penteleul şi care era în stăpânirea moşnenilor Brăeşti.

Brăieștiul i-a ajuns în proprietate într-un mod foarte interesant. În 1487, Vlad Vodă Călugărul, confirmă unui anume Braia[30] o moşie în munţii Buzăului “până în hotarul Corobeştilor şi până la hotarul Scăienilor şi al Criveleştilor”[31]. De la acest Braia, prin descendenţii lui, moşia a primit numele Brăeşti[32]. La miazănoapte nu sunt menționate vecinătățile. De asemenea, nu se cunoaște de unde o luase Vodă ca să dea lui Braia.

Ajunși la restriște, moșnenii s-au închinat lui Stanciu.[33] Se întâmpla adesea în acele vremuri ca moșnenii să cadă în lipsuri și foamete și, pentru a-şi răscumpăra viaţa, sau pentru a scăpa de un bir greu, să prefere închinarea. Braia s-a închinat lui Stanciu vistiriul, care oricum era mare proprietar în munţii vecini la Trestia, în Târcov şi la Mănăstirea lui Cornelie, posesiuni pe care le moştenise de la părinţi.

Pe această moşie, în pădurile seculare de pe poalele de sus ale Dealului Brăeştilor, lângă o puternică vână de apă limpede, Stanciul vistierul înălţă o mănăstire, locaş de îngropăciune pentru el şi urmaşii săi, după exemplul tatălui său Toma banul şi al unchiului său Dragomir spătarul care au înălţat Văbila.

Alături de ipoteza amintită mai sus, mai poate fi amintită și o alta, în ceea ce priveşte începuturile mănăstirii Pinul Mare. Am văzut că lui Teatiul pârcălabul, bunicul lui Stanciul vistierul, Basarab Vodă îi confirmase în 1519, între altele, alături cu Brăeştii şi “din mănăstirea lui Cornelie a patra parte”. În averea moştenitorilor de mai târziu ai lui Teatiu, numele acesti mănăstiri dispare. Apare însă în locul ei ctitoria lui Stanciul vistierul, Pinul Mare. S-ar putea concluzioana că ctitorie lui Stanciu este una şi aceeaşi cu mănăstirea lui Cornelie; că la început fusese o sihăstrie a unui oarecare călugăr care purtase numele de Cornelie, iar mai apoi sihăstria a devenit schituleţ.

În orice caz, fie că a fost întemeiată de Stanciu, fie că numai a înlocuit-o pe cea a lui Cornelie, el s-a îngrijit de această mănăstire cu hramul Născătoarei de Dumnezeu. I-a dăruit ca un adevărat ctitor moşiile Pâclenii, Brăeştii cu Penteleul şi Scăenii.

Ctitoria lui Stanciul a fost numită de oameni, mănăstirea Pinului mare. Această denumire a primit-o, probabil, de la un pin de proporții uraiașe, care trona solitar în apropiere. Așa s-au petrecut lucrurile și la ctitoria familiei Bădeanu şi mai apoi familiei Cândescu, din Valea Nişcovului, care fost numită Mănăstirea Bradului.

˜™

Naşterea neamului Sărățenilor.

Printre boierii Buzoieni, toţi partizani ai Drăculeştilor, unii chiar înrudiţi cu ramură domnitoare a familiei Drăculeştilor, singur Stanciu vistierul era prin legăturile de familie partizan al basarabilor. Era deci firesc ca Stana singura lui odraslă să-şi găsească un soţ tot printre basarabeşti. Într-una din desele pribegii pe care Stanciu le-a îndurat ca urmare a persecuțiilor venite din partea Drăculeştilor, el, împreună cu fiica sa, au cunoscut pe un oarecare Dumitru postelnicu, care făcea parte din casa domnitoare[34] a lui Neagoe Basarab (1512-1521), prin tatăl său, care se chema Dumitru pârcălab, așa cum, mama lui Neagoe Basarab, Neaga, era soră cu cei şapte fraţi Craioveşti[35], care trăiau încă la finele sec. XV şi începutul celui de-al XVI-lea. Din această familie făcea parte şi Dumitru pârcălab ot Cepturoaia, cu încă doi fraţi ai săi Vlad banul şi Balica spătarul[36]. În ce grad de rudenie erau însă cu craioveştii, unchii lui Neagoe, aceşti trei fraţi ot Cepturoaia, nu se poate stabili precis. Se poate afirma însă, genealogic vorbind, că erau superiori craioveştilor cu o generaţie și că moșteniseră avere de la craioveşti. Atunci când Vlad, Balica și Dumitru, ruda sa, au întemeiat împreună mănăstirea Seaca (Gorj) au înzestrat-o şi cu moşia Cerenuşul, provenită de la Craioveşti.

Dumitru pârcălabul, a fost decapitat în 1529, ca partizan basarabesc al pretendentului Laiotă Basarab, de către Moise Vodă (1529-1530). Corpul său a fost dus şi înmormântat la Cealuiul mănăstirea neamului

 Pe piatra mormântului s-a scris în slavoneşte: “Răposat-a robul lui Dumnezeu jupân Dumitru pârcălabul întru împărăţia cerească; când au fost zilele lui Moise Vodă au pierit jupân Dumitru de sabie în luna Martie 20”[37].

Acest Dumitru pârcălabul din căsătoria cu Buica, a avut doi fii: pe Dumitru postelnicul şi pe Vlad postelnicul. Dumitru postelnicul a fost soţul Stanei, fiica lui Stanciu vistierul, care era, așa cum am precizat, tot din casa domnitoare a Basarabilor. Ea îi aduse ca zestre între altele, moşiile de la Sărata precum şi toate cele de la munte, împreună cu ctitoria Pinului Mare.

Din această căsătorie s-au născut trei copii: Radu postelnic, Badea comis şi Dragomir postelnic. Ultimul dintre frați, la împărțirea averii, ia moşia de la Sărata, unde era și căminul familiei. De aceea a luat patronimul ot Sărata. Așadar, Dragomir postelnicul, vlăstarul a două ramuri ale familiei basarabeştilor, este cel dintâi, care poartă acest nume de „ot sărata”, sau sărăţean şi cu el începe familia Sărăţeanu. Cu el, prin urmare, şi ctitoria mănăstirii Pinului împreună cu moşiile ei Pâclenii, Brăeştii, Scăenii şi Penteleul, intră în familia Sărăţeanu.

Aceste informații nu spun nimic, însă, despre cum a fost zidită și împodobită. Doar locul său mai poate fi aflat astăzi.

Ceea ce ni s-a păstrat referitor la această mănăstire, pe care Matei Basarab însuşi a cinstit-o din prisosul cucernicei sale, venerând-o, sunt nişte acte şi cărţi de judecată – foarte interesante şi acestea – date cu prilejul lungului şir de procese pe care le-a avut mănăstirea, în jurul imenselor sale moşii, provenite de la ctitor prin Stanciu vistierul

Documentele juridice sunt numeroase și aduc mărturii până în secolul al XIX lea, deoarece procesele nu au încetat.

Cel care a început seria acestor procese a fost chiar unul din urmaşii ctitorului fondator, adică cel dintâi ctitor din familia Sărăţeanu, Dragomir postelnic de Sărata, care moştenise Pinul precum am văzut de la mama sa, şi vom vedea pentru care motiv.

˜™

Pinul Mare în vremea lui Dragomir postelnicul de Sărata

Pinul, sub Dragomir postelnicul, a suferit unele neajunsuri care s-au răsfrânt şi în timpurile ce au urmat. Astfel, Dragomir vinde cu ceva înainte de 1581 unui anume Drăgan, moşia Pâclenii, care făcea parte din averea ctitoriei.

Momentul vânzării a stat la baza unui conflict între frați. Deoarece nu era clară succesiune averii rămasă de la părinţii lor, celor trei fraţi Radu, Badea şi Dragomir, unul dintre ei, anume Badea comisul, reclamă contra acestei vânzări în care se cuprindea – zicea el – şi partea lui indiviză. De aici a urmat un proces între fraţi care s-a terminat în favoarea lui Badea. Acesta, luând întreaga moşie Pâcleni, nu a restituit-o ctitoriei Pinului, ci o vinde unui om de casă al său Pardoș. Cartea de judecată dată de Mihnea Vodă la 1581, confirmând donatarului ocina, explică pe larg împrejurările procesului intentat cumpărătorului Drăgan şi vânzătorului[38]:

„ (… Oprea …) au fost vândut ocina (Pâclenii) Stanciului, moşul Badei comisul şi a lui Dragomir, iar Stanciul el au dat cu a lui gură Sfintei Mănăstiri ce se chiamă Pinul şi au închinat încă în zilele răposatului Radu Vodă[39], iar apoi Dragomir n-au vrut să lase această ocină Sfintei Mănăstiri ce se chiamă Pin, precum au lăsat moşu-său Stanciul – şi încă au fost vândută ocina monastirei lui Drăgan, sept 800 aspri, făr de ştirea Badei comisul şi au fost ocina vrednică de 4000 aspri; iar Badea, el s-au plâns cum au fost vândut Dragomir moşia Badei comisului, partea lui de ocină - ; iar Badea comisul n-au vrut ca să lase acea ocină a moşu-său, ci au asuprit pe Drăgan înaintea D-mele, cum n-au vândut moşul său Stanciul, nici tatăl său Dumitru postelnicul, ci Dragomir postelnicul apoi D-mea am căutat şi am judecat şi am adeverit cum au fost vândut acea ocină Dragomir postelnicul. Deci Badea comisul, el au întors banii lui Drăgan – şi au rămas Dragomir de lege şi de judecată”. Din aceeaşi carte însă se vede că nici Badea nu se plângea contra acestei vânzări, mai ales că aparținea ctitoriei.

Cartea domnească zice mai departe: Badea comisul n-au vrut ca să fie pomană a moşusău Stanciului ¾ ci au fost miluit pre o slugă anume Pardoș[40] şi pe fraţii… cu partea lui toată şi partea lui Dragomir toată ¾ închinată pentru sufletul moşu-său Stanciul şi pentru sufletul fraţilor şi pentru sufletul tată-său Dumitru şi a mami-si Stana”. Curios este aici ce ne spune cartea, că Badea a dat şi partea lui şi a lui Dragomir. Două lucruri pot fi posibile: sau că i s-a luat lui Dragomir şi partea lui, drept sancţiune că făcuse o vânzare fără vrerea celorlalţi fraţi, sau că intervenise o învoială ulterioară între fraţi, astfel că Pâclenii să fie întregi ai lui Badea comisul. Ceea ce este sigur din această dispută dintre fraţi asupra moştenirii lor, este că mănăstirea Pinul a rămas fără Pâcleni, frustrată chiar de moştenitorii ctitorului fondator.

După cum se vede, viața Pinului a fost afectată chiar de cei trebuia să aibă oarecare solicitudine pentru el. Chiar dacă pare inexplicabil, totuși, avea circumatanțe atenuante. Badea şi Dragomir erau legaţi sufleteşte de altă ctitorie, aceea dată lor şi a moşului lor patern, mănăstirea Căluiului de peste Olt lângă Cepturoaia, moşia de baştină a neamului lor. De altfel, toată averea lor din partea tatălui era peste Olt, ca şi Căluiul. O carte din 1581 a lui Mihnea Vodă, confirmându-le moşiile zice: “…au dat D-mea hrisovul D-mele boierilor ce cu dreptate au servit: lui Radu postelnicul şi cu fraţii anume Preda, Stroe, fii lui Buzea armaş; şi fiilor lui Dumitru postelnicul anume Radu postelnicul, Badea comisul, Dragomir postelnicul; şi fiilor lui Gherghina pitarul, anume Balica hatman şi Radu postelnicul[41]; să le fie satele Jdegolea toate, Ciubrovei toată, Desa… Misina, Rogojanii tot… fiind ale lor… din vechime părinteşti şi de la moşii lor moştenire… Au scos cartea repos Basarb Vodă 1512-1521, repos. Radul Vodă care au reposat la Râmnic 1522-1519… repos. Vlad Vodă cel Înceat 1530-1532… repos Radu Vodă călugărul 1535-1545… repos. Pătraşcu Vodă 1533-1557. Am văzut cărţi şi de la alţi mai înainte de reposaţii domni… de moştenire”. Deosebit de acestea, mai aveau confirmate tot peste Olt: Băjeniile, Broştenii, Piscul şi Piscul Călinei. Prin testament, Dragomir postelnicul atunci Spătar, a dăruit moşia Piscul Călinei mănăstirei Căluiului, întreaga treime care o aveau ca moştenire prin tatăl lor Dumitru postelnicul, de la moşul lor Dumitru pârcălabul, adică atât partea lui cât şi partea fraţilor, pe care a avut grijă să o oprească el în acest scop la împărţirea întregii averi. Iată ce spune o carte domnească din 1642 a lui Matei Vodă, prin care confirmă mănăstirei Căluiul nişte moşii dăruite de boierii Cepturoaiei, între care era şi Piscul Călinei: “ ¾ şi iar să fie sfintei monastiri Căluiul ocină cu satul Piscul Călinei, însă partea lui Dragomir spătar şi partea frate-său Radului vistierul şi partea nepotu-său Badea spătar[42], toate părţile lor de peste tot hotarul, însă de peste tot satul a 3-a[43] parte … pentru că aceasta mai sus zisă a 3-a parte … au fost de moştenire lui Dragomir spătarul şi fratelui său Radul vistierul şi nepotu-său Badea postelnicul. Ci au fost făcut Dragomir spătarul aşezământ de au luat partea lui de moşie din alte sate … Radului vistierul şi nepotu-său Badea spătar pentru părţile lor din satul Piscul Călinei, de au miluit şi au dăruit sfânta monastire mai sus scrisă la moartea lui şi au îngropat trupul lui în sfânta monastire”.

Deci el făcuse acest dar Căluiului cu dorinţa expresă să fie înmormăntat acolo unde era înmormântat fratele său Radu, vistierul ot Greci, tatăl şi moşul lor, Dumitru postelnicul şi Dumitru pârcălab.

Sunt amintite toate aceste legături de familie ale lui Dragomir spătarul, aparent complicate și poate prea puțin relevante pentru subiectul tratat, pentru a demonstra motivația legăturii sale cu ctitoria familiei ridicată de înaintașii lui pe linie paternă.

De aici reiese clar că era legat sufletește de acele locuri și nu de zona Buzăului și de Pinul.

După realizarea succesiunii, Dragomir spătarul rămâne singur cu drepturi şi datorii faţă de Pinul. Lipsa de atenție pe care a arătat-o şi mai înainte pentru această ctitorie provenită din averea mamei a continat până la apusul vieții lui.

După ce a deposedat Pinul de posesiunea Pâcleni i-a dezlegat de vecinie pe Brăeşti, care, așa cum aminteam anterior se închinaseră prin persoana moşului lor Braia cu moşie cu tot, lui Stanciu vistierul, moşul matern al lui Dragomir. Preţul convenit a fost de 80 galbeni, plătibili 50 în bani, iar restul era oferit în vite şi produse.

Cu această iertare, Dragomir a afectat funcționarea viitoare a așezământului monahal. Uzând de instabilitatea permanentă a tronului, brăieștii vor susține mai târziu în fața urmașilor lui Dragomir, că s-au răscumpărat personal, dar și cu moşie cu tot, ba chiar că moşia lor merge până la hotarul ţării, adică şi munţii Penteleului.

˜™

Proprietățile Pinului în timpul lui Neagoe postelnicul şi Mihail postelnicul de Sărata

Dragomir spătarul, a avut doi fii: pe Neagoe postelnicul şi pe Mihail postelnicul ot Sărata. Aceştia și-au împărțit averea părintească pe din două. Aşa a făcut şi cu Pinul. Însă aceşti fraţi nu manifestau aceiași lipsă de atașament față de ctitoria lui Stanciul. Distanța de timp și spațiu i-a îndepărtat de legătura cu Cepturoaia şi Căluiul, situate la cealaltă margine a ţării. Pinul devenise necropola familiei. De asemenea, erau sentimental legați de locurile unde erau născuţi, crescuţi și unde trăiau și aveau moșiile. Era firesc, deci, să porte de grijă Pinului

S-au îngrijit să îmbunătăţească starea ctitoriei și au dorit restituirea moșiei Brăiești, Pinului. Au tăgăduit existenţa iertării Brăeştilor de vecinie şi au luat moşia în stăpânire în urma unui proces. Odată cu urcarea pe tron a lui Alex Vodă Coconul (1623-1627), sătenii au găsit prilej să reclame din nou. Cartea de judecată dată de domn în 1625[44] le dă dreptate.

Doarece în vechiul drept românesc principiul lucrului judecat nu exista, odată cu urcarea pe tron a noului domn, speța a fost reluată, de data aceasta la cererea sărățenilor în fața voievodului Alexandru Vodă Hios, în a doua sa domnie (1627-1629). Boierii sărățeni, susţineau că „a fost satul Brăeşti sfintei monastiri Pinul de stăpânire”, dat de strămoşul lor Staciu Vistierul. Brăeştii tăgăduiau şi se oferiră să confirme cu 12 jurători tăgada lor, „că n-au fost rumâni vânduţi Stanciului vistierul, ci au fost nişte oameni împresuraţi fără dreptate. S-au adunat mai multe sate din împrejurime şi la sfârşit „au rămas Neagoe postelnicul şi Mihail postelnicul de judecată”. Judecata se deschide sub domnul următor, Leon Vodă (1629-1632), tot de către boierii ctitori, contra sătenilor „Braia cu ceata sa , Mihai, Neacşu, Coman, Brânză cu ceata sa şi toţi fraţii lor de moşie”. Conform cărții [45] lui Leon Vodă din 1630 “n-au vrut ctitorii să se lase, ci au venit înaintea Domniei-Mele de faţă cu satul Brăeşti de s-au pârât de faţă la marele divan şi au avut ei, Neagoe postelnicul şi Mihai postelnicul, 24 de jurători”. A intervenit însă o împăcăciune, după cum spune cartea domnească şi s-a convenit ca moşia să se împartă pe din două între părţi, picându-se apa ca hotar despărţitor.

Apa despre care se vorbeşte aici este Timoiul. Se pare însă că nici albia nu a fost statornică și a apărut un nou motiv de procese, un luciu de lac.

Conflictul a durat din a doua jumătate a sec XVIII până la începutul celui de-al XIX. Părțile au fost: Episcopia Buzăului ca reprezentantă a Pinului Mare, atunci metohul ei şi moşnenii Brăeşti.

˜™

Neînţelegerea cu schitul Găvanele

După moartea lui Neagoe postelnicul, unul din cei doi fraţi Sărăţeni, averea sa trece integral la fiul său Dragomir. Acesta a fost câtva timp vornic, iar prin 1640-1647 a fost ostaş, căpetenie de cavalerie de roşii de ţară, iusbaș.

Intervenind probabil o împărţeală mai riguroasă a averii între cele două ramuri, a lui Neagoe şi a lui Mihai, fie înainte de moartea lui Neagoe, fie după moartea acestuia, între Mihai şi fiul lui Neagoe, îl aflăm pe Dragomir preocupat intens de ctitorie. Sentimentele lui Mihai erau oarecum diferite, așa cum se va putea constata.

Schituleţul din apropriere, de pe panta opusă a dealului Pinului, numit Găvanele, schit sărac, fără moşie, fără nici chiar păşune prin apropiere, a obținut prin egumenul său Efrem, pe timpul domniei lui Radu Vodă Şerban (1602-1611) de la mănăstirea Pinului, moşia Brăeşti şi posesiuni peste munţi până la hotarul ţării cu dreptul de a cosi fânul de pe poiana Manciului, situată lângă Găvanele. A beneficiat de acest drept 40 de ani

După o așa perioadă lungă în care a avut benficiul exploatării, egumenul Macarie a “prins dor de această poiană” și a dorit-o în proprietate deplină.

De aici au început conflictele între cele două manăstiri, Pinul fiind reprezentat de egumenul Daniil şi prin ctitorul Dragomir de Sărata.

Acest conflict a luat sfârşit pe vremea lui Matei Basarab odată cu renovarea Pinului, în împrejurarea următoare: Matei Vodă Basarab (1632-1654) se ţine de făgăduiala făcută în bătălia de la Finta de a înălţa pentru victorie 40 de locaşuri de biserici. În numărul acestora intrau multe dintre cele existente şi care au fost reparate, mai ales ctitoriile ostaşilor care îl ajutaseră în această victorie. Aşa se face că Dragomir, iuzbaș în oastea lui Matei, cere onoarea de a fi vizitat de domn la mănăstirea Pinului. Până la acel moment clădirile erau, în mare parte, de bârne. La refacere, Vodă le-a făcut de zid.

Sfinţirea bisericii s-a făcut în 1647 la Sfânta Maria Mică (8 sept), cu mare pompă. A venit în acest loc îndepărtat un anume Popa Mihai, reprezentatnt al Mitropolitului, căpitanul județului, Popescu iuzbaş şi mulţi alţii. Cu această ocazie s-a cercetat şi s-a curmat definitiv în favoarea Pinului Mare şi procesul pentru poiana Mauciului. (Cartea de judecată, din 8 sept 1647, este semnată de toţi cei de mai sus şi zice:[46])

După câștigarea procesului cu călugării de la Găvanele, Dragomir redeschide procesul cu Brăeştii.

Trecuseră 30 de ani de când sătenii Brăeşti redobândiseră libertatea şi jumătate din moşie faţă de Neagoe postelnicul şi Mihai postelnicul. Dragomir cere, însă, după moartea părintelui său, din nou, rumănirea lor împreună cu moşie cu tot.

În acest scop invoca motivul că moşia Brăeşti a fost donată de către strămoşul său Stanciu Pinului. Cu 24 de jurători a putut să dovedească, că Brăeştii au fost vecini şi nu se răscumpăraseră, adică nu câştigaseră procesul faţă de antecesorii săi. Iată deci că Brăeştii sunt din nou obligaţi la vecinie faţă de Pin.

Acest lucru se vede dintr-o carte de judecată din 1655. Tot acolo se spune că Dragomir a cheltuit cu această pricină suma de 100 ughi[47], afară de ce a cheltuit un frate al său. Acest frate – de moşie, căci altfel îi venea unchi – era Mihai postelnicul cel bătrân, fratele tatălui său. Intervenția s-a în istoria mănăstirii stârnește interes pentru persoana lui și pentru atitudinea pe care o avea față de Pin.

În hotărnicie cu moşia Brăeşti mai era şi moşia Scăeni, tot a ctitoriei Pinului. După decapitarea lui Stanciu vistierul în 1544 şi confiscarea averii, parte din ea fusese ulterior restituită fiicei lui, Stana şi copiilor ei. Scăenii nu au fost cuprinși în conținutul actului de restituire. În 1587 aparținea încă Curții Domnești. Aşa se explică cum printr-un act din 1587 au fost dăruite moşia Scăeni, celor trei mănăstiri de la munte, Mutnău, Agaton şi Bogoslov. Cu timpul o aflăm iarăși în proprietatea Pinului.

În mod cert, a fost înapoiată familiei ctitoriceşti şi mănăstirii, fie toată, fie numai în parte, în urma vreunei reclamaţii făcute către un domn favorabil.

O foaie din 1660[48], deci ceva mai târziu, vorbeşte de împărţeala din acest timp a averii mobiliare de la Pin între cele două ramuri ale familiei Sărăţeanu şi spune că Mihai postelnicul, deosebit de averea mişcătoare, vânduse şi moşia Scăenii; iar despre Dragomir iuzbaş, spune că a luat foarte puţin şi nu se arată ce compensaţie a avut. Nu se poate exclude posibilitatea ca Mihai, unchiul, să fi fost nedrept în împărțire cu nepotul său.

Așadar, Pinul era lipsit şi de moșia Scăeni. Împărţindu-se averea între cele două ramuri ale familiei, s-a luat câte o jumătate din Sărate şi Muscelul Sărăţii, câte o jumătate din averea ctitoriei Pinului şi câte un vad cu moară pe apa Buzăului, la Mărăcineni şi Bănceşti. Deosebit, ramura lui Neagoe postelnicul mai avea Leoteştii şi căminul părintesc; iar a lui Mihai postelnicul Fuseştii, pe valea Slănicului din Buzău şi Plosca din Teleorman. Scăenii, moşia ctitoricească, a avut nenorocul să vină la împărţeala acestui urmaş care nu avea prea mare tragere de inimă pentru ctitorie, căci el în loc s-o lase tot mănăstirii, cum fusese din strămoşi, o vinde pentru beneficiul său. Apoi el a realizat vânzarea ei singur, fără asentimentul nepotului său Dragomir şi fără ca acesta să se împotrivească.

A dispus de această moşie la fel cum tatăl său Dragomir postelnicul şi unchiul său Badea comisul, dispuseseră de Pâcleni, ca de un bun ce le aparținea exclusiv și asupra căruia Pinul nu avea nici un cuvânt de spus. Şi astfel Pinul a pierdut o parte necesară existenţei, de altfel primită donație chiar de la fondator.

Nici soarta celeilalte moșii donate, Penteleul, nu a fost una simplă. Această moşie se compunea din munele Penteleul, din Bâsca Rozaliei, până la miazănoapte în muntele Crăiul şi Giurgiu, la hotarul Ţării.

Familia cunoscută apoi sub numele de Cândescu, devenise avută şi puternică pe la începutul secolului XVII. Cel mai puternic membru era pe atunci Mihalcea postelincul din Pătârlage, vornic și apoi stolnic prin 1611. Era fiul lui Neagoe stolnicul, care este şi cel mai îndepărtat strămoş cunoscut al acestei familii. Acest Neagoe stolnic o luase în căsătorie pe fiica lui Mihnea vistiernic ot Bădeni. Ea-i aduse zestre, moşia Bădeni din câmp, peste podgorie, până în valea Nişcovului. În limitele ei intra și ctitoria Bradul, așezată pe această vale. Fiul său Mihalcea era aşezat la Pătârlage, iar fii acestuia vor coborî pe valea Buzăului, până la Cândeşti, la Gura Buzăului, unde se vor aşeza, fiind cunoscuţi sub numele de Mihălceşti. Copiilor şi urmaşilor li s-au zis Cândeşti. Stabiliţi, au început să strângă proprietăți între căminul cel vechi și cel nou, mai ales spre miazănoapte, în plaiul Pârscovului. Au dobândit Unguriu şi Pâclele unde au ridicat mănăstirile Unguriu şi Berca. Și-au dorit și Brăieștul și Penteleul. După dobândirea dezlegării de la Dragomir postelnicul de Sărata, sătenii Brăeşti se găsiră, probabil, iarăși în strâmtoare. Atunci ei au făcut apel la sprijinul lui Mihalcea Stolnicul. Cei din Brăiești nu se puteau adresa tot Sărățenilor, deoarece se aflau în proces cu ei. Mihalcea le-a oferit 120 talere şi pentru a se asigura că suma îi va fi returnată, a luat în posesiune Penteleul. După acest moment, fii săi s-au considerat stăpâni aici.

Aveau sau nu Brăeştii dreptul să dispună de această moşie? Făcea parte Penteleul din pământurile ce li se confirmaseră în 1487 de Vlad Călugărul?

Părerile pot fi diverse. Penteleul poate fi considerat, însă, moșie separată. Brăieștii, însă, au dat dovadă de viclenie și după eliberarea de rumânie dată de Dragomir postelnicul, s-au grăbit să-l închine lui Mihalcea. Astfel puneau în contradicție două familii boierești care s-au luptat la fiecare schimbare de domn pentru moșiile amintite.

Revenind la familia Cândeștilor, trebuie menționat că Mihalcea stolnicul a avut patru fii: Radu comis, Negoiţă clucer, Gheorghe spătar şi Moise spătar, numiţi Mihălceşti. Aceştia ridicară pretenţii de proprietate asupra Penteleului. Sărăţenii îşi revendicau vechile lor drepturi. Din pretenţiile reciproce s-a născut un proces care dură timp îndelungat. Într-o parte era Daniil, egumenul Pinului împreună cu ctitorii Sărăţeni, Dragomir iuzbaş, fiul lui Neagoe postelnicul şi vărul său Mihai postelnicul fiul lui Mihai postelnicul cel bătrân, iar de cealaltă parte, erau fraţii Mihălceşti, Radu comis, Negoiţă clucer, Gheorghe spătarul şi Moise spătarul.

În epoca medievală a Țării Românești, o ctitorie, în principiu, rămânea sub controlul ctitorilor, iar averea dăruită ei, sub administraţia fondatorului sau a urmaşilor lui. Închinarea unei moşii către ctitorie – cum a fost în speţă cu moşiile Pâcleni, Scăeni, Brăeşti şi Penteleu către Pinul Mare – transmiterea acestora, proprietatea şi folosinţa în anumite condiţii. Donatarul nu putea dispune de donație fără consimţământul donatorului; fireşte şi invers.

Au fost şi cazuri – da altfel rare – când moştenitorii donatorului au dispus de averea ctitoriei. Am văzut cazul cu ocina Pâcleni, închinate între 1535-1544 Pinului şi vândută apoi de nepotul din fiică al donatorului, înainte de 1581. Însă aici este vorba de un abuz.

Pe baza principiilor de mai sus, în caz de evicţiune, donatarul apare alături cu donatorul, fie ca pârâţi, fie ca reclamaţi, cum este cazul cu procesul pentru Penteleu, deschis de egumenul mănăstirii Pinul, împreună cu ctitorii Sărăţeni din ambele ramuri ale familiei. Ambele părți erau interesate. Prisosul venitului moşiei închinate rămânea de regulă ctitorului, după ce îşi îndeplinea îndatorirea de întreţinere şi de îmbunătăţire a sfântului locaş. Uneori – mai rar în primele epoci – când îi venea peste mână, când credea nimerit, ctitorul se descărca de obligaţiunea întreţinerii, lăsând ctitoriei întreaga folosinţă. În acest caz, de orice plus rezultat nu era ţinut să dea seama. Aşa se face că am putut vedea cum Dragomir iuzbaş şi Mihai postelnicul cel bătrân şi-au împărţit surplusul de la Pin. Aceeaşi împărţeală o vor face și moştenitorii lor, respectiv Negoiţă paharnic şi Stoichiţă spătarul. Aşa stând lucrurile, ctitorii trebuiau să apere drepturile de proprietate ale ctitoriei, asupra averii donate.

Așadar erau două părți în proces puternice și bine motivate. Fiecare parte reclama întreg muntele. Cândeștii dovedeau că sătenii zălogiseră moşia pe 120 talere tatălui lor şi că nu o răscumpăraseră. Mănăstirea şi ctitorii susţineau că Brăeştii fiindu-le vecini din timpuri strămoşeşti, nu oameni liberi, nici proprietari, nu puteau înstrăina valabil.

Dragomir iuzbaş, obţinuse – cum am men­țio­nat mai sus – prin judecată domnească, recunoaşterea stării de vecinie faţă de ei a Brăeştilor. Divanul era ținut precedentul juridic dând dreptate Sărățenilor. Dar, de partea cealaltă erau Cândeştii, toţi în mare vază atunci la curtea domnească. S-au făcut mijlociri şi, în cele din urmă a intervenit o împăcăciune, “o înfrăţire” a părţilor, pe care Domnul şi divanul s-au grăbit să o constate printr-o carte de judecată din 26 aprilie 1652, care confirma că fiecare parte lua câte o jumătate din întreg Penteleul.

Împăcarea părților a fost favorizată și de un eveniment matrimonial. Cele două familii s-au încuscrit. Evda, sora lui Mihai postelnicul de Sărata şi fiica lui Dragomir iuzbaş pe a cărui soţie o chema tot Evda, se căsătoreşte cu Paraschiv paharnicul de Negoeşti, a cărui soră, Sofica, era soţia lui Radul comis Cândescu.

 Dar această împăcare nu a fost definitivă, deoarece Cândeştii, odată stăpâni pe jumătate din Penteleu, au continuat să dorească tot muntele.

˜™

Proprietățile Pinului în vrema lui Negoiţă paharnic Sărăţeanu

Dragomir iuzbaş a decedat pe la finele anului 1654, iar Mihai postelnicul decedase prin 1649. Pe primul îl moşteni fiul său unic, Negoiţă (1630-1682) sub tutela mamei sale Evda. Iar Mihai postelnicul, fiul mai mare al lui Mihai postelnicul cel bătrân, murind, lasă mare parte din avere fratelui său Stoichiţă (1625-1680) şi în mică parte şi surorii lui Evda, sub tutela mamei lor Dochia. Evda însă ca femeie, nu avu drepturi în ctitoria Pinului.

Prima manifestare a lui Negoiţă paharnicul, când rămase ctitor al Pinului, a fost un act de bunătate faţă de sătenii Brăeşti.

Dintr-un document din 19 martie 1655, adică curând după decesul lui Dragomir şi a lui Mihai, se vede cum văduvele lor cu copii, toţi neajunşi la vârsta de 25 ani, adică la majorat, iartă de rumănie, pentru sufletele răposaţilor, pe Brăeşti: „scris-au, zice actul[49], eu Evda jupâneasa cu fiu-meu Negoiţă şi cu jupâneasa Dochia cu fiu-său Stoichiţă acest zapis al nostru cum să fie de mare credinţa la mâna Breştilor, a tuturor megiaşilor care vor fi şi într-alte ţări, că ne-am milostivit de i-am iertat de rumănie pentru ale noastre suflete şi ale morţilor noştri”. Iertarea a fost acordată pe 140 unghi, care s-au dat drept compensaţie mănăstirei Pinului. Li se recunoscu sătenilor şi stăpânirea pe jumătate a moşiei Brăeşti, ca şi în 1630. La această liberare, pe care Negoiţă singur nu o putea face decât în limita dreptului său – adică jumătate – apare asociată şi pe cealaltă ramură, Stoichiţă fiul lui Mihai postelnicul cel bătrân, care avea drept asupra celeilalte jumătați. Deși erau cuprinși în act, se pare că nu au participat totuși la actul de bine-facere. În fapt, Dochia cu fiul său Stoichiţă – trăitori în Teleorman – nu dăduseră adeziunea lor la această înstrăinare, făcută din iniţiativa Evdei şi a lui Negoiţă. Probabil că numai au presupus aderarea la dorința ramurei buzoiene, însă, pare-se s-au înşelat. De aceea îi vedem pe liberatori siliţi ca să dea un nou act de liberare, foarte explicit, în care spune căţi iartă de rumănie numai “despre a noastră parte”; şi mai departe; “iar din fraţii mei cui va trebui până el se va pârâ”. Deci iartă de rumănie numai partea ce li se cuvine lor. Prin expresia “fraţii mei”, trebuie înţeles, ca şi în altă parte[50], pe fraţii de moşie, şi se referă desigur la cealaltă ramură a familiei cu drepturi de moştenire aici şi care nu voise să-şi dea adeziunea la primul act de eliberare făcut Brăeştilor.

Acest act produs în 24 aprilie 1655, este important prin desluşirile pe care le dă asupra diferitelor faze ale judecării acestei lungi pricini de rumănie.

La această liberare au participat în calitate de martori: Daniil egumenul de la Pin, popa Borcea, Paraschiva, Stoica, Radu, Mihăilă, Dragomir, toţi de la Sărata şi Duşa din Lipia. Iar din apropiere de Pin şi Brăeşti, au fost martori din Sibiceu, Posobeşti şi Blestematele. Nu se cunoaște ceea ce a făcut cealaltă ramură – respectiv Stoichiţă – după aceasta. Cinci ani mai târziu, la 1660, există un document în care se vorbeşte de împărţeala averii de la Pin, între cele două ramuri ale boerilor Sărăţeni. În ea se explică, că moşia s-a dat atunci pe din două, între Negoiţă şi Stoichiţă; iar cea cuvenită lui Negoiţă, a fost întoarsă mănăstirii. Acesta, desigur era un act de bun ctitor. Stoichiţă care nu consimţise atunci la întoarcerea părţii lui către mănăstire, pare că s-a înduplecat şi el cu timpul, căci în curând trece şi partea lui în patrimoniul Pinului. Deci, moșia a început să fie stăpânită jumătate de mănăstirea Pinului, iar jumătate de moşnenii Brăeşti.

Aşa că după acestă împărţeală, Stoichiţă lichidează definitiv interesele lui la Buzău. Iar Negoiţă paharnicul a continuat să se ocupe singur ca ctitor de interesele Pinului. Aşa găsim că în anul 1662, Daniil egumenul, vinde o ţigancă Despei Cândescu, văduva lui Negoiţă clucerul, împreună “cu Negoiţă feciorul lui Dragomir căpitanul ot Sărata, ctitorul sfintei mănăstiri ce scrie mai sus” fără să se pomenească ceva de Stoichiţă, ceea ce desigur s-ar fi întâmplat, dacă el ar fi mai avut vreunele prerogative la această ctitorie. Actul menționează că această vânzare o făceau pentru a răscumpăra o vie.

Așadar, Negoiță Sărăţeanu rămânând singur cu drepturi ctitoriceşti la Pinul, s-a arătat a fi un bun ctitor. Cu toată grija însă ce i-o arăta el, ctitoria Pinului era, totuși, departe de căminul său. De aceea, el, între anii 1660-1665, înalţă un schit în fundul văii Sărăţii, care să fie loc de odihnă de veci celor pristăviţi din neamul său.

În asemenea împrejurări contină existența Mănăstirii Pinul Mare.

Când aminteam, însă, că Negoiţă paharnicul, ne mai putându-se ocupa de Pinul, a făcut un alt schit, nu trebuie să înţelegem că lui i s-a urât să facă drumul de la Sărata până la mănăstire şi să tot susţină nesfârşitele procese sau că a abandonat-o pur şi simplu, făcându-şi un alt schit! Nu. Negoiţă paharnicul Sărăţeanu, a continuat să fie ctitorul Pinului. Ridicase în zona nucilor lui Negoiță, în valea Sărăţii, acel schit numai pentru a avea un lăcaş de odihnă mai apropiat. Probabil nu ar fi renuțat la Pin dacă un concurs de împrejurări nu ar fi contribuit la aceasta.

Pe de o parte vitregia casei domnitoare, care s-a abătut asupra sa, iar pe de altă parte, ambiţia familiei influiente a Cândeştilor.

Așadar, contextul politic era unul complicat. Se înteţise lupta între elementul autohton românesc şi între elementul uzurpator grecesc. Este vorba de cele două partide potrivnice. Una era condusă de vornicul Stroe, cealaltă de Cantacuzini, care se formează sub domnia lui Grigore Ghica Vodă (1660-1664) şi care prin neîncetatele intrigi către poartă, au făcut ca într-un interval de 20 de ani, să se schimbe nu mai puţin de 7 domnitori, până când în cele din urmă, Cantacuzineştii reuşiseră să aducă la domnie pe un membru din familia lor, pentru care se plăti turcilor 1300 pungi de bani. Desigur că în partida celor care susţineau la tron pe domnitorii români, era şi Negoiţă paharnicul Sărăţeanu.

În timpul acestor 20 de ani de certuri, o adevărată urgie se deslănţuiră în ţară, prin desele schimbări ale domnitorilor. Pentru că orice domn care venea, trebuia să fie susţinut de una din aceste partide, pe care apoi spre a o mulţumi, trebuia să persecute îngrozitor pe boierii din cealaltă partidă. Astfel erau băgaţi la închisoare, bătuţi, storşi de bani; adesea li se confiscau averile sau erau obligaţi să se răscumpere din închisoare, fiind nevoite să-şi vândă sau să amaneteze moşiile, ceea ce era tot una cu o confiscare.

Venirea la tron a lui Şerban Vodă Can­ta­cu­zino în 1679, însemna un triumf definitiv al elementului străin asupra elementului autohton; iar ca succesul să fie deplin, au căutat să le dea lovitura decisivă. Partizanii acestuia erau din familia lui, sau, în tot cazul, străini pripăşiţi în ţară cu pretenţii de nobili, care căutau numai îmbogăţirea rapidă, fără nicio osteneală. Lupta avea să fie cu atât mai dârză, cu cât pofta lor de îmbogăţire era mai mare. Este explicabil: contra pornirii lor jefuitoare, singurii care se opuneau, erau boierii pământeni. Şi atunci trebuiau stârpiţi. Venirea la domnie a lui Serban Vodă Cantacuzino, a fost inaugurată printr-o serie de cruzimi. Iată cum începe istoria domniei lui conform mărturiei lui Constantin Căpitanul Filipescu[51]: „Mare şi întunecat nor şi plin de fulgere şi de trăsnete, au căzut pe ţara Românească Şerban Vodă, carele cu răutatea lui, au spart şi au dezrădăcinat nenumăratele case de boieri şi de slujitori şi de săraci şi pe mulţi au omorât cu multe feluri de casne şi i-au sărăcit cu multe feluri de pedepse”. Istoria Bălăcenească deasemenea zise: „… şi alte tiranii încă au făcut Şerban Vodă, care a le scrie câte una, foarte lungi, ar fi. Dar de titluri şi de dăjdii ce vom zice? Când în anul dintâi a luat 20000 de pungi, în al doilea 30000, în al treilea şi al patrulea şi mai multe, cât boierii, slujitorii nu aveau răsuflare; ci în tot timpul bătuţi şi căzniţi, îşi vindeau moşiile, ţiganii şi viile şi toate câte avea de le cumpăra Şerban Vodă cu ale lui rudenii”.

Furiei lui Şerban Cantacuzino i-a căzut pradă şi Negoiţă paharnicul, care era membru al facţiunii lui Stroe Leordeanu. A fost închis și chinuit în scopul de a se răscumpăra pe bani. De aceea a fost nevoit să-şi vândă cea mai mare parte din avere. Moşia Leoteşti i-a fost cumpărată de spătarul Mihai Cantacuzino, Moşia Mirceştii de C. Brâncoveanu, o altă rudă a domnului. Deasemenea a fost nevoit să vândă şi din Muscelul Sărăţii 80 de stânjeni unui fin al său, Oprea Nenciu, ai cărui urmași, au format o ceată de moşneni care a dat numele satului.

Din actul de vânzare[52] către acest Oprea, făcut în 17.Oct.1679, nevoia pe care o avea de bani şi care l-a determinat la acestă vânzare: „am căzut la nevoe şi m-au băgat Vodă în puşcărie, de care lucru ajungându-mă această nevoe şi apucându-mă armaşul[53] pentru banii de treapăd[54] ca să-i dau, făcut-au tocmeală cu finul Oprea de i-am vândut domnului moşie st. 80 …”.

Cu aceşti bani şi cu cei din celelalte vânzări a plătit în mâna armaşului domnesc şi-şi dobândi libertatea. Nu și-a mai putut recăpata și sănătatea. A murit în 1682. De aceea actele de vânzare ale moşiilor Leoteştii şi Mirceştii nici n-au fost contractate de el, ci de copii lui Dragomir şi Vlad.

˜™

Pinul în vremea lui Dragomir
şi Vlad de Sărata

Este evident că în aceste împrejurări, Negoiţă paharnicul Sărăţeanu nu a mai fost în stare să poarte de grijă treburilor ctitoriei. În aceeaşi situaţie au fost puși şi fii săi Dragomir şi Vlad, fiind sărăciţi. Aşa că fără de voie, prin concursul împrejurărilor vitrege, ei părăsiră ctitoria Pinului din fundul munţilor.

Situația a fost specualată de Cîndeşti. Aceștia, văzând starea precară în care se găseşte familia ctitoricească a Pinului, au speculat-o în favoarea lor. În curând, la un an numai, după moartea lui Negoiţă care aducea în familie jale şi sărăcie, egumenul Pinului contractează un schimb de moşie fără consimţământul ctitorilor. După cum am precizat, într-o judecată anterioară, Penteleul, moşie mai veche a Pinului, a fost împărţită pe din două între ctitorie şi familia Cândeştilor, care aveau privirile aţintite şi asupra celeilalte jumătăţi. Acum momentul era favorabil. L-au valorificat convenind cu egumenul mănăstirii să facă un schimb în care au luat de la mănăstire şi cealaltă jumătate din moşia Penteleului şi le-a dat în loc o moşioară de câmp, la Siliştea Groşanilor.

Așadar, promisiunile de danie ale ctitorilor au fost integral respectate, iar reprezentanții mănăstirii au acționat independent, ceea ce se pare, că nu le-a adus binele.

˜™

Pinul sub Episcopia Buzăului

După moartea lui Negoiţă paharnicul, mă­năs­ti­rea Pinul intră într-o nouă fază a istoriei sale. Familia Cândeştilor o consideră ca pe o ctitorie a lor. Astfel, cam pe la începutul epocii fanarioţilor (1714), ei o închinară ca metoh Episcopiei Buzăului.

Închinarea era reciproc avantajoasă. Epis­co­pia şi Cândeştii luau beneficiile acesteia cam pe din două: Cândeştii Penteleul, iar Episcopia lua metohul şi Brăeştii.

Totuși această închinare era o uzurpare a dreptului ctitorilor, după cum şi schimbul de moşii făcut între Cândeşti şi Pin, fusese o ilegalitate. Juridic vorbind, nu ar fi avut dreptul nici Cândeştii la Penteleu şi nici Episcopia la folosirea Brăeştilor. Dar prin aceasta, Episcopia devenea interesată să susţină legitimitatea închinării; contrariu pierdeau şi Cân­deş­tii Penteleul şi Episcopia Brăeştii. Orice încercare însă în această direcţie, devenea inutilă în vremuri arbitrarii ca cele despre care scriem.

Pe de o parte, Cândeştii erau de vază la domnie. Pe de altă parte, Episcopia era foarte respectată de domnii fanarioţi, fiind plină de călugări greci. Aceste împrejurări constituiau o piedică destul de mare pentru a crede că orice protest sau cerere de anulare a închinării, fie din partea schitului, fie din partea ctitorilor Sărăţeni, care erau rău văzuţi la curte, sau şi de unii şi de alţii la un loc, ar fi avut sorți de izbândă.

De aceea, ctitorii Dragomir şi Vlad, fiii lui Negoiţă paharnicul, nici n-au încercat un asemenea proces, pe care erau siguri că-l vor pierde. Aşa încât, cu inima îndoliată de moartea prematură a părintelui lor pentru cauza sfântă a naţiei, ei înşişi victime ale unei uzurpări nedrepte şi pătimaşe, se resemnară cu sufletul plin de amărăciune, cu speranţa nestrămutată, totuşi, într-o ridicare ulterioară şi definitivă a neamului şi o restabilire măraţă a familiei, prevăzând poate, peste timp, ridicarea unui vrednic urmaş al lor până la cea mai înaltă treaptă socială şi care avea să le restabilească definitiv onoarea pângărită.

Astfel circumsanțele politice erau ne­fa­vo­ra­bi­le cât și cele spirituale. După cum am amintit an­te­ri­or, pentru satisfacerea trebuinţelor sufleteşti, ştim că aveau ridicat de tatăl lor un schituleţ de proporţii modeste, nu departe de căminul lor, în fundul văii Sărăţii, Mănăstirea lui Negoiţă.

Cealaltă ramură a familiei, anume Stoichiţă spătarul, fiul lui Mihai postelnicul, renunţase încă de la împărţeala din 1660[55], să se mai amestece în treburile din zona Buzăului. Lichidase tot ce avea și se retrăsese cu fiul său Stoichiţă comisul, la moşia părintească Plosca din Jud. Teleorman. Dacă la cele relatate mai ne amintim şi faptul că era încuscrit cu familia Cândeştilor motivele unei atitudini inerte devin și mai clare. Nici teama trecerii la cele veșnice nu-l apropia de Pin. Avea necropola la mănăstirea Drăgăneşti.

În ceea ce privește pe călugării de la Pin, au înțeles cam târziu că actul lor de închinare nu le era favorabil. Au înțeles și mai mult aceasta când au început să trăiască din milă domnească. Două acte de scutire ne dovedesc starea de sărăcie în care se găsea acum mănăstirea Pinului Mare. Unul este produs în anul 1727 iulie 19, de către Nicolae Mavrocordat (1719-1730), iar celălalt în anul 1731, de către Mihail Racoviţă, (1730-1731; 1741-1744). Ambele erau dovada stării de pauperizare la care ajunsese așezământul.

Cu toate acestea nu au îndrăznit să reclame nedreapta închinare şi starea mizeră în care îi lăsa Episcopia. Se temeau să spună adevărul deoarece Episcopia era o instituție cu mare trecere politică la domnii fanarioți.

De la un timp însă, nemaiputând răbda mizeria în care se găseau, ei îşi reclamară dreptul asupra Penteleului la curtea domnească, pe când era domn Constantin Mavrocordat, căruia îi cereau restituirea acelui munte, pretinzând că “le-a fost dat de moştenire până la o vreme şi de la o vreme încoace întâmplându-se de au căzut cărţile lui în mâinile lui Şerban Cândescu, au apucat acest munte şi l-au luat în stăpânire fără judecată”. Cândeştii, desigur, susţin contrariul, zicând “că au scrisori pentru acel munte, care dovedesc că este al lor dreaptă moşie, iar nu a schitului”. Atunci divanul a cerut să aducă scrisorile. Curios este faptul că schitenii în loc să reclane ceea ce era cu drept, adică contra închinării schitului către Episcopie şi folosirea averilor sale de către aceasta în mod cu totul arbitrar lăsându-i în mizerie, ei reclamară contra Cândeştilor, care se bazau pe o formă legală în stăpânirea a Penteleului. Este de crezut însă că monahii din 1737, nu ştiau sau nu bănuiau ce se petrecuse cu 54 de ani mai înainte, adică schimbul făcut la 1683. Altfel reclamaţia lor n-ar avea nici un rost.

Durerea şi mizeria lor era, probabil, prea mare, iar cererea lor nu era lipsită de orice adevăr. Doar am amintit cum fusese smulsă această moşie pe vremea lui Dragomir iuzbaş[56], iar cealaltă jumătate fusese luată în anul 1683, în schimbul unei moşioare de câmp, pe care acum, probabil, n-o mai posedau din cine ştie ce motive.

Deși s-au dovedit servili în relația cu Episcopia, Dumnezeu i-a ajutat pe călugări și au recăpatat Penteleul, deoarece Cândescu nu a putut prezenta actele doveditoare la divan. Atunci domnul, printr-o carte din 1737 aprilie 27, dă schitului Pin “ca să aibă a ţine şi a stăpâni acel munte, luând tot venitul ce ar fi, cu bună pace de către Şerban Cândescu”.

Totuşi, Penteleul, nu a stat prea mult în posesia Pinului, căci după patru ani, la 1741, Cândescu a scos actul prin care dovedea schimbul, aşa că Penteleul a rămas mai departe al familiei Cândescu, până când aceasta s-a stins prin sec XIX, fără să mai poată fi reluat vreodată de către mănăstirea Pinului, până la distrugerea ei.

Cu Brăeştii nu s-a terminat însă chiar aşa uşor. Ne aducem aminte câte procese au avut cu boierii Sărăţeni, pentru liberare. La fel şi acum: cu toată autoritatea şi trecerea ce o avea Episcopia, ei nu s-au intimidat, ci cu aceeaşi tenacitate, şi-au susţinut drepturile la liberare. Procesul s-a iscat deci între moşnenii Brăeşti şi Episcopie, în calitate de deținătoare a metohului şi averilor lui. De fapt procesul acesta nu era ceva nou, ci era mai mult o continuare a procesului secular pe care îl avuseseră şi cu vechii ctitori, boierii Sărăţeni, pentru a libera întreaga moşie Brăeşti din stăpânirea mănăstirii. În 1630 ctitorii Sărăţeni şi cu sătenii Brăeşti se împăcaseră, împărţind moşia pe din două, iar hotar era apa Timoiul. De la această apă, o parte din moşie luase numele de Timoiul. Şi, probabil – din felul cum a decurs procesul – se poate deduce că s-a numit aşa partea care a revenit mănăstirii din această împărţeală. Procesul s-a iscat în jurul acestei moşii şi este redeschis de moşnenii Brăeşti. Două motive pare că i-a determinat la acest fapt: unul ar putea fi acela că urmăreau să-şi recapete întreaga moşie aşa cum se ştia că este de la strămoşul lor Braia, al doilea ar putea fi acela că în decursul timpului, apa îşi schimbase cursul în detrimentul Brăeştilor şi atunci ei căutau să-şi recapete bucăţica de pământ răpită prin capriciul naturii. În dezbaterile procesului nu se vorbeşte nimic în acest sens, ci este pusă în discuţie întreaga moşie Timoiul, ceea ce duce la concluzia că primul motiv este şi cel real. Procesul cu Episcopia a durat mai multe decenii. E existat un raport[57] al lui aga D. Colceag, ispravnicul, de pe vremea lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782), în care se vede că a făcut cercetare la faţa locului “în pricina moşnenilor Brăeşti cu Ioasaf egumenul schitului Pinu”. Raportul concluziona că martorii au arătat desluşit hotarele. Concluzia era, deci, în favoarea Brăeştilor.

După 20 de ani, adică la 1799, sub domnia lui Constantin Hangerli (1797-1799), a fost făcut un raport[58] de către Mihai Aron şetrar, către Domn, „în pricina dintre moşnenii Brăeşti şi episcopul de Buzău pentru moşia Timoiul”. Acest raport îl făcea în urma unei reclamaţii a Episcopiei, nemulţumite că aga Colceag ar fi lucrat cu părtinire, „fără să ţie în seamă vechea stăpânire”. Nu se cunoaște hotărârea divanului în urma acestui raport, însă este probabil că s-a pronunţat în favoarea Episcopiei, căci sub domnul următor, Alexandru Moruzi, la 1801, a fost depusă o petiţie[59] a Brăeştilor. În ea, spun că Mănăstirea Pinului este întemeiată „de boerinaşii Sărăţeni cu care strămoşii noştri au avut multe judecăţi pentru rumănie şi pentru moşie”. Apoi, se menționează că în urma acestor procese au câştigat şi au stăpânit moşia o seamă de ani; iar moşia de la mănăstirea Pinului a fost iarăși împresurată. Se mai arată că sub prima domnie a lui Alexandru Ipsilante-Vodă, găsindu-se hrisoavele de la Matei Basarab şi de la Leon Vodă, Pinul a reintrat în stăpânirea moşiei ca urmare a hotărârii scaunului domensc, până în 1799: “cu bună pace, până de sunt acum doi ani”, când unii din ei au predat fâneţele Episcopiei şi că au fost scoşi cu viclenie din hotarul Timoiul.

Concomitent cu această petiţie a făcut o întâmpinare şi Episcopia; “ pornind jalbă către Măria sa Alexandru Vodă Moruz Sfinţia Sa părintele Episcop al Buzăului, chir Costandie”. Nu se cunoaște conținutul petiției adresate Domnului de către Episcop. Despre existența ei reise dintr-un raport[60], pe care l-a întocmit Manolache Brâncoveanu. În acest raport se spune că ambele părţi s-au prezentat şi s-a făcut „toată desluşirea pricinii pe larg” şi s-a constat că moşnenii n-au dreptate şi  se cere ca în urma acestui raport „să se facă cea desăvârşită hotărâre de către înălţimea Ta”. La acest raport se alătură şi anaforaua[61], în care se menţionează toate actele care s-au prezentat pentru clarificarea acestei pricini.

Cum domnii se schimbau foarte des pe vremea aceea, hotărârea nu a mai fost dată de acelaşi divan căruia i se adresaseră petiţiile, ci de domnul următor, Mihai Şuţu (1801-1802). Domnul, după ce cercetează raportul şi anaforaua hotărăște că Episcopia are dreptate şi dă o carte[62] în acest sens.

Probabil, că Brăeştii, nu s-au liniştit, căci în anul următor, 1803, Constantin Ipsilanti se vede nevoit să dea o nouă hotărâre[63] în această pricină, în care stabileşte ca fiecare parte să-şi stăpânească moşia sa, cu apa hotar. Această ultimă hotărâre a rămas definitivă, probabil datorită împrejurărilor istorice care nu mai permiteau tărăgănarea procesului. Cu siguranță, dacă ar mai fi avut cale de atac brăiștii ar fi continuat.

Propriu-zis, aceste procese le purta Episcopia, fiind interesată pentru câştigul ce i-l aducea moşia, iar Pinul figura numai ca nume, căci tot nu lua nimic din venit, oricine ar fi câştigat acest proces. Mai ales că acum mănăstirea se găsea în epoca cea mai acută a decadenţei sale, care începuse odată cu închinarea ei către Episcopie.

După închinarea Pinului Episcopiei de către Cândeşti, drepturile şi îndatoririle faţă de metoh erau aceleaşi pe care le avuseră şi ctitorii Sărăţeni: să îngrijească de bunăstarea mănăstirei, ca de propria lor avere, să facă din venitul ei toate cheltuielile necesare de întreţinere şi de îmbunătăţire; prisosul apoi, de va fi, să folosească ctitorilor. Călugării de la Episcopie însă, fiind greci lacomi, puseră mâna pe întreg venitul, nelăsând metohului decât folosinţa livezii de pruni de alături şi puţin loc de păşune. Altceva nimic. Atât Cândeştii cât şi Episcopia, neglijară cu desăvârşire mănăstirea de la care luaseră întinse şi bogate moşii.

Pentru a salva mănăstirea, egumenul de atunci, om cu intenții bune pentru Pinul, se pare, a încărcat nota de cheltuieli pentru a vira cât mai puțin Episcopiei din veniturile mănăstirii. A fost descoperit însă, îndepărtat din demnitatea de egumen şi obligat printr-un zapis[64] din 1754, să plătească “părintelui Antim, episcopul Buzăului”, banii sustraşi.

Așadar Pinul începe să trăiască mai mult din milă domnească şi particulară. În 1727, Nicolae Vodă Mavrocordat, scuteşte Mănăstirea Pinului de unele dări şi motivează scutirea: “aflându-se la loc de munte, strâmt de nevoe”. Acest privilegiu a fost apoi confirmat şi de Mihail Racoviţă la 1731.

De asemenea, în 1733, un oarecare Ivan căpitan dăruieşte egumenului Nicolae de la Pin 4 pogoane de vie cu 54 stânjeni de moşie pe le care  le cumpărase de la moşneni la Faţa Berbului.

La 1825, averea schitului[65] era următoarea: o livadă de pruni, 11 pogoane de vie lucrătoare în dealul Muşcelului, moşia Pin cu două sate Pin şi Hodorogeşti, o cârciumă şi o moară în Hodorogeşti date de cineva embatic, alte două mori la Sarea şi una la Ruginoasa.

Acestea, toate la un loc ar fi constituit o avere aproape suficientă pentru întreţinerea mănăstirii, dacă tot venitul l-ar fi încasat mănăstirea. Această avere însă figura numai cu numele la mănăstire, căci afară de sărăcăciosul produs al livezii de pruni, restul se ducea la Episcopie. Aceasta nu lăsa nici venitul celor 11 pogoane vie din dealul Muscelului, adică Muscelul Sărăţii, danie veche de la familia Sărăţeanu. Abia în 1824, după intervenţia clucerului D. Sărăţeanu, a consimţit să-i lase jumătate din acest venit.

Lipsită de cele materiale, fața mănăstirii s-a schimbat treptat. După reparaţia făcută în 1682 de Stolnicul Mihalcea Cândescu, întreţinerea locaşului a fost neglijată de Episcopie. Călugării au întreținut-o prin eforturi proprii și mănăstirea a mai rezistat încă o vreme. În 1780 Sulger[66] spune că în judeţul Buzău sunt mănăstirile Banu din Buzău, Pinul şi Unguriul; iar în judeţul Săcueni[67]Bradul şi Cislău. Deci Pinul era încă în stare bunişoară dacă a fost menţionată de Sulger, cu atât mai mult cu cât ştim că Sulger menţionează puţine mănăstiri, probabil cele afate în stare mai bună.

Tot în stare bunişoară se găsea şi în 1825. Biserica era de zid. Chiliile făcute din corlați. Împrejmuirile de zid erau căzute în mare parte și înlocuite cu improvizații.

Conform Catastihului de toate lucrurile sfintei Episcopii, mişcătoare şi nemişcătoare”. “starea schitului Pinului, metohul ei, în august 1825 era: Biserică de zid învălită cu şendrilă de brad nouă, cu o turlă de lemn şi clopoţel, cruce de fier în vârf; nezugrăvită şi fără tâmplă. Împrejurimea de curlăţi; (Se arată apoi lucruri şi cărţi bisericeşti. Apoi colţul filei din catastih rupt). .…….şi o cămară aşezată pe pivniţa de bârne, pereţii de gard, învelită cu stuh; ……(rupt)……cu stuh, pentru slugi. Împrejmuirea curţii cu gard de pari cu 2 grădiniţe……(rupt)…… curte cu corlăţi”.

Treptat istoria acestui așezământ monahal se stinge. Deja, după felul în care era descrisă în acest document, se pot trage animite concluzii. Se poate deduce ușor că odată cu dispariția chiliilor au dispărut și monahii, sau au rămas foarte puțini. Biserica, însă era în stare acceptabilă. Probabil meritul stării bune a bisericii era datorat locuitorilor așezați în micul cătun din preajma mănăstirii.

Odată cu trecerea timpului aceşti locuitori au despădurit terenul din apropierea imediată a mănăstirii şi astfel pământul în pantă, fiind slăbit prin despădurire, a început să alunece. Poate la slăbirea terenului a contribuit mult şi puternica vână de apă, lângă care fusese clădită mănăstirea şi care săpa mereu la baza zidurilor.

Toate aceste condiții nefavorabile au dus la surparea treptată a zidurilor clădirii. Poate ar mai fi fost reparată însă, și mâna de locuitori din prejmă a plecat. Arendaşul moşiei, cu învoiala Episcopiei care acum era propietară, mută între anii 1850-1860 locuitorii cu vreo trei km mai departe pe un teren solid, formând cătunul de astăzi, Pinul. Acolo oamenii au făcut o nouă bisericuţă. Deși s-au mai servit o vreme de biserica mănăstirii cu timpul au vizitat-o tot mai rar…

 

Biserica Porumbiţei

Coasta dealului Istriţa îşi revarsă poalele până departe în câmpie. Aceste dealuri minunate sunt ca un punct de observație pentru toată panorama câmpiei Buzăului, până spre inima Bărăganului. Pe un muscel pătulat în coastă, numit Muscelul Brânzesc, se află o bisericuţă numită, în vechime, biserica Porumbiţei.

Biserica porumbița

De departe, din câmpie, de unde casele satelor sunt aproape invizibile, pitite printre pometul şi văile care accidentează în mod pitoresc toată coasta, ea apărea într-un cenuşiu închis în decorul verde, printre celelalte câteva vile boiereşti, presărate pe am­fi­tea­trul dealului. Era greu să nu fie con­fun­dată cu una din aces­tea, mai ales că te ducea cu gân­dul într-acolo.

Cu formă drep­tunghiulară, cu altarul scos în se­mi­cerc, atrage în în mod bizar atenția prin asimetria clopotniţei amplasată câţiva metri mai la deal. În fapt, aceste imagini împodobeau fața Porumbiței dând impresia unei case vechi cu ceardac, care se înclină sub greutatea de plumb a timpului. Turla, una la număr, nu se reliefează prea mult, fiind scundă şi neboltită.

“Având în vedere că textul se bazează pe reconstituirea unor documente din perioada anilor 1930, vom folosi timpul prezent, deși unele informații fac referire la realități din vremea respectivă.”

De jur împrejur era înconjurată de cruci: cimintirul satului. În spatele altarului, la câţiva metri numai, înclinând pajiştea verde din împrejur, murmură un izvoraş abia vizibil. Împrejurul cimintirului se află viile Sărăţeanu, iar în partea de miazăzi este un drum ce leagă cele câteva sate cu case răsleţe închinătoare la acest sfânt locaş: Nenciuleşti, Porumbiţa, Dobrileşti şi Ciuhoiul.

Biserica este de piatră cu ziduri groase de 60-70 cm. Sub streaşină se reliefează un chenar de cărămidă, ca şi la pervazurile ferestrelor.

Deasupra uşii de la intrare se află pisania, săpată cu litere slavone în relief, foarte frumos combinate. Pisania sună astfel: “Această sfântă biserică s-au zidit din temelie cu cheltuiala Dumnealui Dimitrie clucer din Costandin Sărăţeanu B. (ftori) vistier şi soţia sa Mărgărita isinega Dimitrie, Ecaterina cu soţul ei Dimitrie Vernescu isinega Dimitrie, Gheorghe, Maria; iar mai nainte au fost biserică de lemn, făcută de jupâneasa Niacşa Porumbiţa; iar acum la zidire au făcut ajutor şi fratele Dumialui Matei Basbulgbaş cu soţia sa Maria şi toţi poporanii, la liat 1833 iulie dela Hristos”.

Acesta este cu siguranță singurul şi cel mai important lucru pe care ochiul îl caută la un sfânt locaş: Pisania.

Printre alte nume este amitit și cel de Porumbița. Dar cine a fost Neacşa Porumbiţa şi ce a determintat-o să înalţe această biserică?

Neacşa Porumbiţa, din neamul boierilor Bădeni , era frumoasa soţie a paharnicului Negoiţă Sărăţeanu, trăitor între anii 1630-1682.

Negoiţă paharnicul, soțul său, a fost închis pentru motive politice prin anul 1679, de către Şerban Vodă Cantacuzino. Pentru a scăpa de această urgie a fost nevoit să vândă cea mai mare parte a moşiilor sale, de unde a decurs scăpatarea familiei. Tot din această cauză, a fost nevoită şi soţia sa Neacşa, să vândă[68] o şfoară de moşie unei rude a ei Preda Topoloveanu, împreună cu o vie[69], unui oarecare Brânză din Leotești. Via era situată cam pe unde urma ca Neacșa să ridice Biserica. Odată cu aceste vânzări, frumoasa boieroaică a făcut legământ că va înălţa şi biserică dacă soţul său va scăpa din închisoare. Se vede de aici că Neacşa Porumbiţa era un suflet pios şi că mai presus de speranţa ce şi-o punea în puterea banilor cu care, plătind treapădul, putea să scape, ea îşi punea nădejdea în Dumezeu, a cărei putere este mai mare decât a tuturor banilor din lume la un loc.

Negoiţă paharnicul, după doi ani de închisoare, scapă la 1681, după ce plăteşte treapădul. Neacşa Porumbiţa îşi împlini astfel votul şi în acelaşi an în care scapă soţul din închisoare, ea înalţă biserica.

Biserica porumbiței după 1833

După cum arată pisania, care datează din 1833 când a fost refăcută din piatră pe vechile temelii, biserica a fost făcută de Neacşa Porumbiţa din bârne, probabil, după slabele ei puteri materiale, fiind acum sărăcită; iar învelitoarea din draviţă, lucru foarte obişnuit pe vremea aceea la bisericile săteşti.

O nedumerire ar fi de ce Neacşa Porumbiţa a înălţat biserica aici şi nu în altă parte; mai ales că, vânzând aproape tot nu mai avea multe legături cu localitatea. Nu se poate presupune că a căutat izolarea, pentru că nu intenţiona să facă o mănăstire, cu atât mai mult cu cât prin împrejur erau locuitori. Pitorescul poate fi un argument, dar nu putea fi o cauză suficientă.

Se știe că doar foarte rar se înălţa locaş de închinăciune într-un loc cu totul profan, fără nici o urmă sfântă, aşa cum făcuse de pildă Negoiţă cu schitul său. Acolo era însă o motivație. Era ridicat pentru trebuinţele strict particulare. În majoritatea cazurilor, locaşuri vechi consfinţite prin viaţa vreunui pustnic, erau refăcute, mărite şi înzestrate cu cele necesare existenţei, cum pare a se fi întâmplat cu Pinul Mare, mănăstirea de la Menedec, Ciolanul şi multe altele. Nu este exclus, deci, ca şi Neacşa Porumbiţa să fi procedat la fel.

Există o mărturisire care pare a veni în sprijinul acestei idei. În partea de miazănoapte a bisericii, la vreo 15 metri de uşa de intrare, se aflau două cruci, care au aparenţa a fi anterioare renovării din 1833. Pe una este un pomelnic, iar data este ştearsă. Cealaltă însă s-a putut citi fiind perfect conservată, frumos lucrată, chiar artistic. Pe margine a avut o muchie în relief, conturând textul. Literele au fost deasemenea artistic, lucrate şi foarte frumos combinate, iar limba în care este scris pe ea, este slavonă. Data este ЗУΓ=7093=1585. Textul[70] sună astfel: “Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi îndeplinirea Sfântului Duh amin. Ridicatu-s-a această cinstită cruce în ……… am scris cu popa Toaderă din Muscelul de sus Ioană Nistor şi popa Costandiu ………….Todin şi popa Totul şi …………….. 7093”.

Această cruce prin urmare este datată cu aproape o sută de ani mai devreme decât data ridicării locaşului de către jupâneasa Neacşa. Supoziţia că poate fi data scrisă greşit pare cu totul exclusă, întrucât toată crucea este scrisă cu destulă măestrie, ceea ce arată că meşterul pietrar era versat în asemenea săpături slavone, aşa că nu putea greşi. Apoi contrar obiceiului de mai târziu de a se scrie literele în relief, aici literele sunt formate din şănţuleţe săpate în piatră, detaliu propriu veacului al XVI-lea. O altă dovadă care ne face să nu ne îndoim de veridicitatea datei este faptul că Matei Basarab (1632-1654) scoate cu totul din uz limba slavonă, mai ales din biserici unde era întrebuinţată ca limbă oficială la cultul divin şi o înlocuieşte cu limba românească. Deci, începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, toate pisaniile de biserici şi

BISERICA PORUMBIȚEI DUPĂ 1833

crucile de pe morminte şi cele comemorative sunt scrise în limba română. Dacă data ar fi greşită şi ne-ar indica o dată mai târzie, n-ar fi scrisă în limba slavonă, ci în cea românească. Aşa că data ridicării acelei cruci acolo este cea arătată pe ea, fără putința de a tăgădui. Imposibilitatea de a o descifra complet, împiedică să se observe cui a fost ridicată.

Dar dacă această cruce are o astfel de vechime, incontestabil, ea ne dovedeşte că aici a fost un aşezământ bisericesc mai vechi. Va fi fost o bisericuţă mică de bârne, din timpuri străvechi, iar crucea va fi fost ridicată în amintirea vreunui ctitor sau căpetenie a satului.

Se mai păstrează apoi prin satele de prin partea locului tradiţia că, a fost cândva, demult, împrejurul bisericii un sat mare, în care femeile purtau pantofi cu pinteni. Ei bine, nu este posibil ca aceată istorioară să dateze după 1681. Pantoful cu coadă este o încălţăminte particulară a unor populaţiuni slave. Deci este de crezut că aici a fost un sat cu populaţiune slavă, sau cu obiceiuri împrumutate de la slavi şi care şi-a avut biserica din timpuri străvechi. În urmă, satul a fost distrus în mare parte, în timpul evenimentelor vitrege de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui de-al XVII-lea, până la Matei Basarab.

Locurile au fost populate din vremuri vechi, deci a fost prin urmare, sat. În aceste condiții este greu de admis ca localnicii să fi aşteptat pe jupâneasa Neacşa, tocmai la sfârşitul secolului al XVIII-lea să le facă biserică.

Este lucru cert deci, că aici a fost un sat care şi-a avut biserica lui. Probabil, dărăpănată fiind, Neacşa Porumbiţa a refăcut-o, poate a mai mărit-o şi şi-a făcut-o ctitorie, respectându-și juruința. Așa a primit numele de biserica Porumbiţei.

Cu timpul însă, satul a dispărut. Sunt dese mărturiile istorice oferite de numeroase acte[71] de transmisiune de pământuri şi mai ales de vie de către săteni, Sărăţenilor. După ce acel Brânză a cumpărat via de la jupâneasa Neacşa, pe la 1680, probabil s-a așezat o vreme aici. El avea totuși toate rudele la Leoteşti, iar neamul său a devenit numeros pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. În jurul bisericii casele erau încă răzleţe şi probabil, veneticii nu se prea împăcau cu locul, motiv pentru care începând cu a doua jumatate a sec. al XVIII-lea, ei se risipesc prin satele vecine, mai ales în Neciuleşti, iar viile şi locurile ce le aveau aici, le-au vândut Sărăţenilor: o parte vistierului Dinu Sărăţeanu printre anii 1780-1795, iar restul fiului acestui, Dumitrache clucerul Sărăţeanu, dându-le astfel posibilitatea să-şi întregească, în parte moşia ce au avut-o înăintașii.

Urmare a celor petrecute pe la începutul secolului al XIX-lea, biserica se găsea oarecum izolată în mijocul viilor clucerului Dumitrache.

Evenimentele de la 1821 l-au determinat pe Dumitrache Sărățeanu să dea câteva locuri de casă clăcașilor în partea de sud a Bisericii. Astfel s-a format satul Porumbiţa.

Biserica a rezistat, în forma în care a fost ctitorită de Neacșa, un secol şi jumătate. Se învechise şi era ameninţată să se dărâme, spre paguba locuitorilor noului cătun cât şi a celor din satul Nenciuleştilor, situat cam la 1½ Km. În atari condiții clucerul Dumitrache Sărăţeanu a purces la o renovare. El însă o făcu de piatră, pe temeliile celei vechi, iar învelitoarea a fost făcută din şindirlă. În această stare a stat opt decenii, când deteriorându-se acoperişul, a fost închisă prin 1910. A rămas astfel până în 1920, când după o serie de reparaţii succesive, sub purtarea de grijă a singurului descendent al Sărăţenilor, Constantin Sărăţeanu, fost înalt regent, ea a putut fi redată cultului.

Pisania cea nouă zice: “În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh, amin! Astăzi 27 Septembrie anul mântuirii 1920.

Târnăsit-am noi Dionisie al II-lea, Episcop al Buzăului, acest sfânt locaş, cu hramul «Sfinţii Voievozi», din satul Nenciuleşti, comuna Gura-Sărăţii, judeţul Buzău, în urma devastărilor ce a suferit de la armatele inamice în anul 1917 – în zilele de strălucită domnie a Majestăţii Sale Regelului Ferdinand I, soţiei Sale Majestatea Sa Regina Maria şi fii lor: Alteţa Sa Regală Principele Carol moştenitorul tronului, Principele Elisabeta şi Maria, Principele Nicolae şi Pricipesa Ileana – fiind la cârma ţării guvernul general Averescu, Ministrul cultelor şi artelor Octavian Goga, Mitropolit Primat D.D. Dl. Miron Cristea, episcop al Buzăului D.D. Dionisie al II-lea Chinescu, protoereu al judeţului Icon Gh. Ionescu şi preot paroh Ion D. Stănescu.

Această sfântă biserică s-a clădit pentru întâia oară, din lemn, în anul 1681, de Neacşa zisă Porumbiţa, văduva paharnicului Negoiţă Sărăţeanu; iar cu timpul deteriorându-se, a fost zidită din temelie de clucerul Dimitrie Sărăţeanu şi soţia sa Mărgărita, în anul 1833.

Stat-a această stare până anul 1920 când coboratorul ctitorilor, Dl. Constantin Sărăţeanu, consilier la Înalta Curte de Casaţie, fost Ministru, împreună cu toţi locuitorii din satele Nenciuleşti, Porumbiţa, Dobrileşti şi Ciuhoiul, au restaurat-o. Faţă de această mare creştinească şi patriotică faptă, trecutu-s-au în acest act de veşnică pomenire şi ctitorii:

Constantin Sărăţeanu, soţia Olga, fiu Neagoe, Pompilia Sărăţeanu, Elisabeta Sărăţeanu, Lelia şi Teodor Florescu, Elena Veriescu, Maria Alex. Calimachi, Constantin şi Aurelia Măldărescu, doctor C. Anghelescu, preot Ion Stănescu, soţia Sabina G. D. Dănescu, Nae M. Popescu, Leonida Moise cu învăţător, … (urmează apoi numele sătenilor)…”.

Interiorul nu prezintă nici o importanţă din punct de vedere istoric şi nici din punct de vedere al artei creştine. Căci sub invaziile succesive locașul a fost transformat în grajd de cai, așa cum s-a întâmplat și cu Biserica Gârlași din Buzău.

 Interesant în această biserică, se afla pisania de la renovarea din 1833 şi crucea din 1585. Mai presus de toate, biserica este interesantă prin ea însăşi, cu toată insuficienţa indiciilor istorice oferite. Ea este o referință clară despre vechimea viețuirii creștine în zonă.

 

 

Biserica din Valea Vistierului

Faţă de celelalte ctitorii prezentate, biserică din Valea Vistierului, nu are o vechime con­si­de­rabilă, iar începuturile ei nu se pierd în timpuri ce nu se pot stabili.

Ctitorul fondator al Bisericii i-a dat un îndoit rol, de biserică şi şcoală, a făcut ca satul acesta să fie un vechi şi însemnat centru cărturăresc, unde fiii sătenilor veneau să primească lumina cărţii din peste 10 sate din împrejurime.

Chiar dacă Biserica nu este veche, aceasta nu înseamnă că oamenii nu și-au manifestat re­li­gi­ozi­ta­tea pe meleagurile Istriței.

Printre multele mărturii ale credinței oa­me­ni­lor, cele care traversează material vremurile cel mai bine sunt crucile de piatră. Sunt multe cruci de piatră, iar o bună parte dintre ele au literele roase de vremuri și intemperii și stau drepte sau puțin aplecate, acoperite uneori de mușchi sau vegetație. Dintre acestea, două pot fi sursă de informație. În comuna Sărăţeana, peste drum de localul primăriei, în via unui locuitor, se află o cruce de piatră, de dimensiuni nu prea mari: cam 1,20 m. Partea de deasupra este prevăzută cu capitel. Inscripția de pe ea nu se poate citită fiind ştearsă. Tradiţia spune că aici a fost cândva, demult, o biserică şi că sub această cruce este îngropat Sfântul Prestol. Numai la câteva sute de metri departare de această cruce, într-o ocolnică de vii numită de popor Borcăneasa, azi proprietate a locuitorilor, se află o grămadă de ruine abia vizibile la suprafaţa pământului. Şi aici tradiţia spune că a fost o biserică şi mai precizează că fusese zidită după ce s-a dărâmat aceea, al cărui Preastol este îngropat sub crucea pomenită. Conform tradiției şi aceasta a fost dărâmată de o invazie a tătarilor şi n-a mai fost renovată.

4 Crucea sub care era sfântul prestol Mutat în parcul Carol din București

De la aceeaşi in­va­zie a tătarilor – precizează tra­diţia – a rămas un puţ ca­re dăinueşte până astăzi şi chiar este numit puţul Tătarilor. Este aşezat pe mar­ginea şoselei care lea­gă cele două comune Să­ră­ţeanca şi Şarânga, lângă un izvoraş care curge mai mult iarna şi vara când plouă. Terenul fiind uşor înclinat de o parte şi de alta pe o întindere mare, lo­cul a fost numit, coasta puţului. Deşi se precizează că este în aceeaşi stare în care a rămas de la tătari, puţul acesta nu poartă nici o inscripţie sau dată. Dacă ar fi să credem legenda, nu ne-am putea împiedica de acest detaliu deoarece era obişnuit la adepţii lui Mohamed să nu lase asemenea mărturii.

Poate că a fost vorba de o invazie care a avut loc la sfârşitul secolului al XVII-lea, sau vreo cotropire a unei hoarde răzleaţe din armatele turco-tătare în vremea când aceștia erau implicați în susținerea diferiților domnitori la tronul Țării Românești, pe la sfârțitul secolului al XVI-lea, invazie rămasă ne menționată de istorie. Este însă incontestabil că invazii au fost foarte multe, aproape tot cursul secolului al XVIII-lea.

 Pe la 1788, când o sfântă alianţă ce purta nume de creştină voia să izgonească pe turci din Europa, dar care se certa mai dinainte pe o pradă închipuită, un Ministru al Prusiei, Hertzberg[72], sfătuia pe turci ca să cedeze unele teritorii inamicilor lor, între care şi ţările române. Iată cum argumenta el: “că ce folos trage Turcia din Moldova şi Muntenia, care nu slujesc la altceva, decât a îmbogăţi câţiva greci păcătoşi ai seraiului sultanului, sau de a hrăni câteva hoarde de tătari”.

Așadar, în vremuri atât de tulburi este greu de precizat timpul exact al fie­cărei invazii.

În tot cazul, tra­di­ţia este destul de eloc­ven­tă și ea dă mărturie despre existența unei vieți re­li­gi­oa­se organizate.

5 puțul tătarilor

Plecând de la pre­mi­zele prezentate, practic construirea Bisericii era o reînnodare a tradiției. Probabil că locul construirii actualei biserici a fost ales la circa 100 de metri de vechea biserică tot ca recunoaștere a unei realități istorice.

Cine este fondatorul bisericii din Valea Vistierului? Pentru a afla este de ajuns să cercetăm pisania de deasupra uşii de la intrare, care zice:

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh, amin. Făcutu-s-a această sfântă biserică în zile pria luminatului Domnului nostru Io Ioan Gheorghe Karagea Voievod – cu blagoslovenia sfnţii sale părintelui episcopul Buzăului Kiriu Kir Kostandie – prin osteneala Dumnealui bir Г (treti) logofăt Nica Musceleanu isinega Sandul – Mateia – şi prin osteneala Dumnealui bir В (ftori) vistiernicul Constandin sin Ene Kapichehaia isinega Mateia i Dumitrache şi au luat sfârşit această bisercă întru care se prăzueşte şi se cinsteşte harmul prin sfintei şi nedespărţitei Troiţei, la liată 1813, august 1.

Drăghici, Anca, Ene, Neacşa, Ghenca, Sanda, Istador, Ioana, Vasile, Aviana, Dumitru, Aviana.”

imagine care amintește de căminul muscelenilor

Nica Musceleanu, era fiul căpitanului Dră­ghici Musceleanu, care îşi avea lo­cu­inţa în această numită Muscelul Dării. Căpitanul Dră­ghici a mai avut şi o fată, anume, Muşa. În anul 1778, vis­tierul Constantin Sărăţeanu se însoară cu Muşa, fiica lui Drăghici. Atunci el îşi mută căminul din Mirceştii Sărăţii, alături de căminul Mus­ce­le­ni­lor, la Gura Văii Muscelul Dării, numită de la Valea Vistierului.

Ambii cumnaţi, Nica Musceleanu şi Constantin Sărăţeanu, aduc locuitori din împrejurimi şi de pe moşiile din alte părţi în prejma căminurilor lor şi formează satul din Valea Vistierului. Ca să-i facă să prindă rădăcini încep zidirea unei biserici de zid, prin anul 1811, pe un loc virgin, pe moşia Muscelul Dării a lui Nica Musceleanu, în apropiere de Biserica Porumbiței.

Ridicarea bisericii a fost rapidă. Pe coperta unei condici[73] scrie: “să se ştie că această carte s-a cumpărat de Pană zugravul de la călugăr Pahomie ot Poiana Mărului, Ân leat 1812 mai 2, când zugrăveau la Nica Musceleanu în judeţul Buzău în taleri[74] 33, pentru preoţirea unor preoţi ai Nicăi Musceleanu”.

După finalizarea Bisercii la 1813 a fost sfinţită.

Cei pomeniţi în josul pisaniei, sunt părinţii şi rudele ctitorilor. Deşi este menţionat în această pisanie şi numele lui Constantin Sărăţeanu, totuşi el nu avea rolul efectiv de ctitor. Este explicabil: el avea ctitoria familiei Porumbiţa. Probabil însă, că locaşul clădindu-se în apropiere de căminul său, unde se duceau şi clăcaşii din noul sat zidit de cumnatul său cu care era în relaţii bune, va fi ajutat şi el cu o însemnată sumă de bani şi atunci Nica Musceleanu, l-a trecut ca ctitor al bisericii. Rolul efectiv însă, de ctitor, îl avea Nica Musceleanul. Acest lucru se vede foarte lămurit dintr-un act de scutire, acordat de domn, personalului deservent la fundaţia Nicăi Musceleanu, unde nu figurează numele lui Constantin Sărăţeanu, ci numai al lui Musceleanu.

Nica Musceleanu, după ce desăvârşi sfântul locaş, înzestrându-l cu tot ce trebuie, adică după ce se îngrijeşte de latura religioasă a satului nou înfiinţat, a început să se gândească şi la cealaltă latură, latura culturală. Poporul, ca să se poată dezvolta armonic, iar satul să progreseze, avea nevoie nu numai de biserică ci şi de şcoală. Pentru acest motiv, el înfiinţează alături de biserică şi o şcoală sub auspiciile ctitoriei. În acest caz, ctitoria trebuia să aibă mai multe greutăţi. Atunci el îi donează 10 pogoane de vie şi în acelaşi timp intervine şi la domnie pentru scutiri de dăjdii. Actul de scutiri datează din anul 1819, de pe vremea lui Alexandru Şuţu (1818-1821) și spune “că toate cele arătate de jălnuitor sunt adevărat săvârşite şi puse în lucrare”, de aici. Se vede de aici cât de mult s-a îngrijit ctitorul, ca fundaţia sa să aibă toate cele necesare şi câtă stăruinţă a pus pentru a obţine de la curte scutirile, fără de care ctitoria nu-şi putea ajunge ţelul, după cum însăși cartea mărturiseşte: “pentru ca să-şi poată ţinea totdeauna în stare bună, neputând fără de ajutor domnesc…”.

Scutirile au fost reînnoite și de Grigore Ghica în 1824[75].

Nica Musceleau moare în timpul zarvei (1821), la Mănăstirea Găvanul. Nu a avut însă parte să fie înmormântat la ctitoria sa, din cauza vremurilor tulburi de atunci.

După moartea lui, biserica trece în îngrijirea unuia din cei doi fii ai săi, Matei Musceleanu, logofăt al III-lea, care mai dăruieşte bisericii încă 14 pogoane de vie. Această danie o făcea conform dorinţei tatălui, exprimată în testamentul[76]din ianuarie 1821 – care-i îndatorează pe fii săi să termine şi să învelească din nou biserica, să o îngrijească şi s-o chivernisească din rodul viei dăruite, să nu o închine, ci să fie totdeauna liberă sub purtarea de grijă a ctitorilor şi neamului lor – căci la biserică, propriu-zis, nu mai avea ce face, fiind nouă, în aceeaşi stare în care rămăsese de la Nicu Musceleanu.

Un act[77] din aceste vremuri, adresat de subcârmuitor, despre starea bisericilor din plasa Sărăţii, face mențiunea următoare despre biserica din Muscelul Dării (Valea Vistierului): “biserică de zid, învelită cu şindrilă”.

Totuşi, Matei pentru a fi de folos Bisericii, îi donează via amintită mai sus.

Murind şi Matei, prin anul 1850, fără moştenitori, toată averea lui împreună cu ctitoria, trece la nepotul său de frate, Costea Musceleanu, fiul Medelnicerului Sandulache Musceleanu. Acesta însă nu s-a îngrijit deloc de bunul mers al Bisericii și nici de moşie. Drept este că a trecut încă din tinerețe Costea Musceleanu prin dificultăți. A văduvit aproape tânăr, rămânându-i din căsătorie un singur copil, Nae; apoi avea multe încurcături băneşti, din cauza unor procese pentru pricini care se abătuseră asupra lui în mod incidental, cu totul mai presus de voinţa lui. În aceste condiții, Costea și fiul lui au dus o viață retrasă în singurătate şi durere, din cauza vitregiei soartei care se abătuse asupra lor.

Au suferit ei, a suferit și ctitoria. Astfel un proces verbal din 1878[78], constată starea de neîngrijire a bisericii.

La 1880 moare şi Costea, după o viaţă scurtă şi plină de suferinţe. Din cauza iubirii nemărginite ce i-o păstra fiul său, Nae Musceleanu, îl înmormântă în interiorul bisericii în pronaos, lângă peretele de miazăzi. Pe mormânt a pus o lespede mare de piatră lustruită. Din menţiunea inscripționată pe piatră, se vede dragostea cea mare pe care fiul o purta tatălui său precum și decepţia şi durerea ce o încerca în urma pierderii lui. Inscripţia a fost scrisă cu litere latine, foarte corecte:

“Costache S. Musceleanu

Născut la 1830 iulie 22

Decedat la 1880 iunie 19.

Iubit şi scump îmi este acest mormânt, în care

se odihneşte scumpul meu părinte, ce în

această lume, atât îmi mai rămăsese”.

Placa comemorativă a fost așezată peste mormânt și a rămas acolo până în anul 1922, când, la inițiativa fostului înalt regent, Biserica a fost reparată. Deoarece satul se mărise iar credincioșii se așezau, din lipsă de spațiu, la rugăciune peste placa unde era însemnat mormântul lui Costache Musceleanu, i-au fost deshumate osemintele și au fost îngropate în zid, iar lespedea a fost aplicată deasupra.

Tot în memoria tatălui său, probabil, Nae Musceleanu începe reparaţia bisericii, în acelaşi an în care pierduse pe tatăl său. Intervenția a fost necesară deoarece pereţii au fost afectați de terenul slab și de izvoarele care curgeau în zonă. Cu această ocazie Biserica este consolidată cu contraforți de piatră pe dinafară în dreptul altarului și în zona naosului. De asemenea i se pune Bisericii învelitoare din tablă. Tot atunci se renovează şi pictura interioară. Este curios însă, că la această renovare s-a dat prea puţină importanţă lucrurilor vechi, anterioare acestei renovări, spre exemplu multe dintre crucile vechi au fost sparte și puse la contraforturi, așa cum se poate constata.

Practic, în afară de pisanie, la acestă biserică, nu mai găsim nicio inscripţie anterioară anului 1880.

În anul 1892 moare şi Nae Musceleanu şi cu el se stinge neamul lor, el fiind ultimul vlăstar din familia Muscelenilor. Este înmormântat tot aici, dar nu în interior, ci afară. Tot aici odihnesc şi ceilalţi Musceleni: Matei, Sandulache, Costea despre care am vorbit şi unele rude ale lor.

Aici mai sunt înhumați și alți membri din familia Sărăţenilor. Muşa (+1816) soţia lui Constantin Sărăţeanu și însuşi fostul ministru, își dorm aici somnul de veci, alături de alte rude ale lor.

Abia după moartea lui Nae Musceleanu, ctitoria revine Sărăţenilor, ca rude mai apropiate după mamă, şi astfel încep a se îngriji de ea.

Despre şcoală nu se mai amintește nimic, în afară de începutrile ei. Este o tradiţie prin partea locului, care spune că, înainte vreme, se învăţa carte în tinda bisericii, de pe ceaslov, iar scrierea se învăța pe nisip. Poate fi o tradiţie locală sau una împrumutată de aiurea, ştiut fiind că în toate şcolile noastre rurale se învăţa la fel. Probabil, însă, că este adevărată şi că şcoala a funcţionat până în vremea lui Cuza Vodă (1859-1866). Desigur acestă tradiție a determinat autoritatea şcolară de atunci să înfiinţeze o şcoală publică, numai la câţiva paşi de biserică, în satul vecin Valea Botei. Aceasta a fost singura şcoală în fosta comună Gura Sărăţii[79], formată din vreo 10 sate.

Constantin sărățeanu

Biserica, după reparaţia din 1880, s-a menţinut în stare bună, fără reparație şi fără îngrijire deosebită, până în timpul marelui război. Atunci a avut de suferit multe stricăciuni, rămânând, totuși, funcțională. După terminarea războiului, în anul 1922, i s-a făcut o reparaţie radicală, fiind complet renovată, sub purtarea de grijă a lui Constantin Sărăţeanu, fost înalt regent, singurul coborâtor al celor două familii ctitoriceşti a Sărăţenilor şi a Muscelenilor. Pisania cea nouă, pusă în interiorul bisericii la renovarea din 1922, a fost scrisă cu următorul conținut: “Întru lauda Prea Sfintei Treimi, s-a înălţat această sfântă şi Dumnezeiască biserică de fericiţii şi de-pururea pomeniţii ctitori Nica logofătul Musceleanu şi Constantin Vistierul Sărăţeanu, sub domnia lui Gheorghe Caragea Voievod şi s-a sfinţit la anul 1813 august 1, prin binecuvântarea P.S.S.D.D. Costandie, episcop al Buzăului. Slăbită de timp şi de cutremure, s-a întărit prin osteneala urmaşilor pomeniţi de ctitori şi a poporanilor la 1880. Acum iarăşi sub glorioasa domnie a M.S. Ferdinand I Rege al tuturor Românilor, s-a reparat şi înfrumuseţat prin contribuţia şi osteneala noastră, enoriaşii din Valea Botei, Izvorul Dulce, Muscelul Dării şi Dobrileşti şi a altor pioşi creştini din Nenciuleşti, Pietroasele, Şarânga şi din alte sate vecine, îndemnător şi ajutător fiind şi domnului Constantin Sărăţeanu, strănepotul ctiorului fondator Constantin Vistierul, cu soţia sa şi fiul lor Neagoe. S-a sfinţit azi 28 august 1922, prin rugăciunile P.S.S.D.D. Teofil, episcopul Buzăului şi ale soborului preoţesc “Reînvierea”, paroh ostenitor fiind cucernicul preot Ion Stănescu, împreună cu Comitetul Bisericesc, înălţându-se cu acest prilej rugăciuni către Dumnezeu, cel în Treime slăvit, ca pururi să primească rugăciunile ce se vor face în acest sfânt locaş şi să odihneasă la dânsul sufletele părinţilor, fraţilor şi fiilor noştri, morţi în vreme de binecuvântată pace, precum şi ale celor deapururi vrednici de cinste, care au murit pentru apărarea şi întregirea neamului românesc; iar nouă să ne fie ajutător în viaţa aceasta şi îndurător la înfricoşata. Amin. Amin.” Textul continua cu menționarea nominală a celor din comitet.

Ca şi la biserica Porumbiţei, nu este nimic remarcabil în ceea ce priveşte pictura și nu există obiecte vechi de artă creştină. Pictura refăcută la această ultimă renovare, păstrează caracterul celei din 1880.

Biserica este importantă deoarece dă mărturie depspre viața religioasă a oamenilor din zonă, despre preocupările celor cu dare de mână și pentru că odihnește trupurile și truda unor personalități ale locului, sau ale nației, așa cum este Constantin Sărățeanu.

Paul Iulius Negoita

Cuprins

Printre caiete, fărâme de memorie și de documente. 5

Pământuri binecuvântate. 9

Mănăstirile de la Munte. 16

Mănăstirile din regiunea dealurilor 19

Mănăstirile din câmpia Buzăului. 21

Pinul Mare. 23

Întemeierea mănăstirii 23

Naşterea neamului Sărățenilor. 29

Proprietățile Pinului în timpul lui Neagoe postelnicul şi Mihail postelnicul de Sărata  37

Neînţelegerea cu schitul Găvanele. 38

Proprietățile Pinului în vrema lui Negoiţă paharnic Sărăţeanu  46

Pinul în vremea lui Dragomir şi Vlad de Sărata. 52

Pinul sub Episcopia Buzăului 53

Biserica Porumbiţei 64

Biserica din Valea Vistierului 74

---

[1] Judeţul Buzău, înţeles în limitele de azi, adică vechiul teritoriu al Buzăului şi partea judeţului desfiinţat Saac ( amintit documentar la 1645), anexată Buzăului prin hotărârea dată Obşteasca adunare în decembrie 1844.Vezi, Ecaterina Zaharescu, Vechiul judeţ al Saacului˝, în Buletinul Societăţii de Geografie, tom. XLI, Bucureşti,1972. Prof. Pamfil Georgian, Două schituri dispărute din fostul Judeţ al Secuienilor,în Glasul Bisericesc, an. XXXIX (1975), nr. 1-2, p. 155.

[2] Ctitoria a fost atribuită și familiei Ciolan. A se vedea, P.S.EPIFANIE NOROCEL, Mănăstirea Ciolanu, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău 1987, p. 25-26.

[3] Vezi, P.S.EPIFANIE NOROCEL, episcopul Buzăului. Ctitorii voievodale în Eparhia Buzăului, Edit. Episcopiei Buzăului, Buzău 1988, p. 229-231; Idem, Mănăstirea Ciolanu, p.26.

[4] Vintilă Vodă a domnit între anii 1532 – 1535. A pierit în timpul unei partide de vânătoare prin Oltenia.

[5] Se afirmă că înainte de ctitoria lui Vintilă Vodă (1532 – 1535), încă din sec. XV aici a fost întemeiat un aşezământ monahal de către călugărul Benedict, care, prin partea locului se numea şi ˝Schitul lui Menedic˝, de unde şi-a luat mai târziu numele de ˝Mănăstirea Menedic˝, fiind înnoită în întregime în anul 1532 de Vlad Vintilă. Vezi, P.S.EPIFANIE NOROCEL, episcopul Buzăului. Ctitorii voievodale în Eparhia Buzăului, Edit. Episcopiei Buzăului, Buzău 1988, p.181. A se vedea şi Ion Dedu şi colaboratorii, Mănăstirea cetate de la Vintilă Vodă şi Plaiu Slănicului, Edit. Scrisul Prahovean-Ceraşul, 2001.

[6] Ziarul “Zimbrul” din Iaşi, în 1853, deci la o dată târzie, când vremurile se mai liniştiseră şi abundenţa în mănăstiri nu mai era aşa de mare, publică numărul monahilor din mănăstiri şi găseşte în zece mănăstiri din judeţul Buzău nu mai puţin de 633 monahii. Spre exemplu: Răteştiul avea 151 de maici, Sf. Gheorghe 31maici, Găvanele 142 de părinţi, Ciolanu 80, Nifon 46 de părinţi, Găvanul 38 de părinţi, Fundătura 17 părinţi, Cârnu 28 de părinţi, Izvorani 20 Părinţi.

[7] S.J. Bz. AN Episcop. Buzăului pachet I, doc. I.

[8] Această mănăstire precum şi celelalte două mai sus amintite primesc de la Mihnea Vodă în 1587 danie:˝ Mănăstirii ce se zice Motnău cu hramul Sfânta Troiţă (Hram. Sf. Treime), mănăstirii de la Agaton cu hramul ˝Sfântul Ioan Zlataust˝ şi mănăstirii ce se zice Ion Bogoslov,-să fie moşie i împrejurul lor, cură hotarele: Din vârful lui Martirie, de deasupra mătcii, până în piatra Motnăului şi până în crucea lui Agaon şi în obârşia Pârscovului până în Stâlpii Tainiţei şi în Hânsariul;şi spre semnul Hânsariului în sus pe lemne până în vârful lui Martirie,-moşie ce au fost domnească şi au fost pădure necurăţită, ci au curăţit călugării de la acele mănăstirii cu multă osteneală şi s-au împărţit pe la acele trei mănăstirii˝. S.J. Bz. AN fond Episcopia Buzăului, pac. VI, doc.1. Aşezământul amintit mai sus a fost întărit de Constantin Brâncoveanu în 1698. Despre această mănăstire a se vedea şi Prof. Ilie Mândricel, Fosta Mănăstire Motnău, în Almanahul Bisericesc, nr. 19-20, Edit. Episcopiei Buzăului, p.180-201.

[9] Hram. ˝Sf. Ion Zlotaust˝

[10] Dintr-o carte a judecătoriei de Buzău, din 1837 septembrie 13, dată într-un proces al mănăstirii Găvanele cu moşierii Scăeni s-au înfăţişat următoarele documente : “din partea schitului˝:

1) Hrisov în copie din 7095 (1587) iulie 18 a lui Mihnea Vodă, dat mănăstirilor Mutnău ( Motnău), Agaton şi Ion Bogoslov, dându-le moşie din moşia domnească; şi au fost pădurea mare şi necurăţată, ci le-au curăţat călugării cu toporaşe şi cu foc şi cu multă osteneală şi s-au înfrăţit fraţii de la aceste trei mănăstiri dinaintea domniei mele;

2) Plângerile din 1827 mai 25 asupra jalbei moşierilor Scăeni pentru călugării de la Găvanele, că le-ar fi călcat o margine din moşia Scăeni, în dreptul hotarului Agaton, ce se numeşte Chinoviile”. Reiese de aici că în anul 1837 aceste mănăstiri existau.

[11] Întâmplările vremilor”, fac referire la desele năvăliri care au fost în timpul anterior domniei lui. Astfel în 1596-1597, pe când Mihai Viteazul cucerea Moldova, tătarii atacau părţile de răsărit ale Munteniei, Brăila, Buzăul şi Bucureştii luând 30.000 de robi. În 1610 Gabriel Bathori atacă Ţara Românească provocând mari distrugeri. “Nimic nu fu cruţat, nici biserici, nici mănăstiri; ele fură prădate nu numai de aurul şi de argintul lor, ci şi de acoperământul lor de plumb”, așa cum menționează A.D. Xenopol. În 1624, a fost altă năvălire a tătarilor, “cât au rămas până astăzi tot pământul acela pustiit”, scrie Ludescu în cronica sa; iar o altă relatare despre aceeaşi năvală redă următoarele: “Când s-au pustiit multe sate ce până acum se văd”.

[12] Este vorba sau de distrugerile suferite de la năvălitori, sau de o distrugere completă a ruinelor, ca să ridice altele noi. Domnul a acordat scutiri şi privilegii pentru refacerea mănăstirilor.

[13] Mănăstirea Banului din oraşul Buzău

[14] Informaţii din anul 1783 iunie 8, dintr-o Anafora către Domn. Șetrarul C. Filipescu au jeluit pentru Anghel Tănase, Zamfir, Marcu, şi alţi cetaşi ai lor din Buzău, zicând că are moşia Scăenii ce se împresoară de ei, deşi s-au mai judecat sub Ipsilante. La 1781 mergând hotarnicii la faţa locului, moşierii n-au vrut să dea şetrarului moşie pe lung, după obicei ci în curmeziş şi au fugit. Acum pârâţii primesc. Deci să meargă din nou Hrisocoleu şi Cantacuzino (ispravnicii) să aşeze hotarele. Din înştiinţarea acestora către Alexandru Vodă, se vede că în hotarul Scăeni au fost 12 sfinte biserici, schituleţe, care fiecare stăpânea câte un petic de loc împrejur, dar după vremi dărăpănându-se sau împresurat de moşneni; rămânând numai schitul Fundătura.

Divanul hotăreşte să se dea şi celelalte ocoale tot la acel schit, pentru care arată şi Episcopul Cosma că sunt la Episcopie hrisoave care adeverează că acele schituleţe erau închinate la Episcopia Buzăului.

[15] S.J. Bz. AN fond Episcopia Buzăului pachet 93. Documentele 1.2.6. şi condica Episcopiei. Buzăului I, fila 275.

[16] Cele trei din urmă sunt în judeţul Prahova astăzi.

[17] Despre patru dintre bisericile din zonă a se vedea: C.I. Filitti, Biserici şi ctitorii, Buc. 1932.

[18] P.S.EPIFANIE NOROCEL, Op. cit., p.231.

[19] Vezi, T. G. Bulat, Op. cit.,p. 814.

[20] La 1714 exista şi Pinul Mic.

[21] numele său este pus în legătură cu cel al de mitropolitul luca din familia cârlova.

[22] La 1702 este închinată Episcopiei. Vezi, Pr. Gabriel Cocora, Op cit., p. 16.

[23] A se vedea lista completă a mănăstirilor din Episcopia Buzăului şi Vrancei la Pr. Gabriel Cocora, Mănăstiri din Eparhia Buzăului vetre de cultură şi trăire românească, Edit. Episcopiei Buzăului, Buzău 1987, p.15-18.

[24] Bauer, general austriac lasă Memorii istorice și geografice asupra valahiei, publicată în 1778 la Frankfurt – Leipzig. La p. 121 menţionează pe teritoriul de azi al judeţului Buzău Mănăstirile: Banul, Vintilă Vodă, Berca, Pinul, Măgura, Unguriu, Cislău, Bradul şi Glodeanu. Sluzer Franz Joseph, în “Geschichte des Transalpinischer Daciens was ist der Walachen, Mo dau and Bessarabiens im Zusamenhange mit der Geschicte des ubrigen Daciens al sein Versuch einer allgeimeinen dacischen Geschicte” Viena ,1781-1783, spune că în judeţul Buzău nu sunt alte mănăstiri, afară de Banul din oraşul Buzăul, Pinu şi Unguriul; iar în judeţul Săcueni, Bradul şi Cislăul. Cei doi autori nu au redat numele tuturor bisericilor și între informaţile celor doi nu există similitudini, deşi au fost contemporani. Trebuie menționat, însă, că la pagina 309 se vorbeşte despre Pinul:˝Ousser Pina und Ungeran, ghiebt es hier Keine Klaster˝.

Trei decenii mai târziu doi scriitori, un grec şi altul rus, ne dau informaţii despre mănăstirile din judeţul Buzău. Dar informațiile sunt și de această dată incomplete și nu se suprapun.

 Dionisie Fotino în lucrarea sa “Istoria generală a Daciei, sau Transilvaniei, Ţerei Muntenesci şi a Moldovei (trad.G.Gion), publicată în greceşte în 1818 Viena, şi în româneşte la Bucureşti în 3 vol, în 1859, face un inventar al mănăstirilor enumerând în Buzău: Vintilă Vodă, Berca, Unguriu, Pârcovul, Izvoreni, Găvanul, Nucetul, Cireşul; și în Săcueni: Bradul şi Aluniş. Într-o altă lucrarea referitoare la Moldova şi Valahia, publicată în Petersburg 1828 găseşte în judeţul Buzău: Episcopia, Banul, Nucet, Vintilă Vodă, Berca, Unguriu, Pârscov, Izvorani, Cislău, Babu, Găvanul şi Bradul.

[25] Poate de invazia Ungurilor sub Gabriel Bathori la 1611, sau de năvălirea tătarilor de la 1624.

[26] S.J. Bz. AN, fond Episcop. Buzău. Pachet 13, doc. 1.

[27] Se zicea “din casa Domnească”, boierilor înrudiţi sau încuscriţi cu voievodul. (vezi Morit of. No. 146/1876)

[28] Nu trebuie să ne mirăm că Dragomir înrudit cu băsărăbeştii, ocupa un post atât de însemnat sub un domn Drăculesc. Este ştiut că Radu de la Afumaţi în a doua domnie 1526-1529, se căsătoreşte cu Ruxanda fiica lui Neagoe, făcându-se astfel apreciat de băsărăbeni.

[29] Arh. Stat. Condica Mănăst. Mărgineni fila 283.

[30] Brăeşti mai sunt întâlniți cu pretenții şi în zona Beceni pe Valea Slănicului. Mihnea Vodă Radului confirma lui Coman, Vlaicu și Radu moşie la Beceni “pentrucă este a lor….; iar dacă au adeverit şi am judecat pre dreptate şi pre lege şi am întărit lui Coman cu fii lui…..”. (Academ. Rom. pac. 126, act. 194)

[31] 1488 iunie 8. Hrisovul lui Vlad Voievod (Călugărul) prin care confirmă lui Braia moşia Brăieşti având hotarele: Corobeştilor, Scăenilor, Criveleştilor, Vârtopeştilor. (menţionat într-o anaforă din 1803 martie 8, a vechilor boieri, ca act produs de moşnenii Brăeşti).

[32] Un oarecare Stan Goidea din Brăeşti, trăitor pe la 1712, strămutat cu casa ceva mai la miazănoapte, a dat naştere satului Goideşti.

[33] Conform informațiilor istorice oferite de Xenopol în Istoria Românilor, vol. III, cap. II, paragraf 3, originea stării de servitute a unei părţi din ţărănimea română se urcă până în adânc de istorie. Locuitori din zonele de munte din Transilvania treceau munții și găseau locuitori români băştinaşi, agricultori paşnici, dar neorganizaţi. Plecați probabil din cauza prigoanelor, dar mai ales din cauza persecuțiilor religioase, devin asupritori ai populaţiei paşnice de peste munţi. Ei îşi împart pământurile şi devin stăpânii acestei populaţii băştinaşe. Astfel cuvântul de român sau rumân capătă înţelesul de aservit. Numai unele regiuni apărate prin poziţia lor şi deja bine populată îşi salvează autonomia faţă de descălicători. Rămaseră astfel regiuni exclusive de ţărani proprietari sau moşneni, ca banatul Craiovei şi Vrancea în Ţara Românească, Câmpulungul şi Tigheciul în Ţara Moldovei.

Odată cu trecerea timpului termenii au dobândit și alte nuanțe. Rumânul, în sens de aservit, s-a mai numit şi vecin. Se ştie că până în sec. XIX, boierii şi mănăstirile aveam încuviinţarea să constituească sate pe moşiile lor nepopulate. Prin carte domnească, era invitată populaţiunea din ţările vecine şi ortodoxe, sârbi, greci, albanezi, bulgari; în Moldova şi erau chemați și ruşi să se aşeze pe aceste moşii, în schimbul pământului de cultură necesară. Veciniilor, megieşilor mutați în Țata Românească și Moldova li se impuneau aceloraşi obligaţiuni faţă de proprietar ca şi românii. Rumân şi vecin – megieş în Moldova – devine persoana obligată să presteze o câtim de muncă sau să dea o câtime din produse proprietarilor de terenuri. De asemnea, era prohibită strămutarea de pe o moşie pe alta, fără să fie vorba de o robie propriu zisă.

Se mai petrecea însă şi un alt lucru. Mulţi moşneni, din nevoia de a plăti o datorie, uneori din cauza foametei, din oameni liberi deveneau rumâni sau vecini, prin faptul că se vindeau sau se închinau unor proprietari vecini cu pământul lor, atât pământul cât şi propria lor persoană. Deci pe lângă ceilalţi se mai adaugă o nouă categorie. Aceştia puteau fi chiar din clasa nobililor. Actul se încheia până la răscumpărare dacă era cedat doar pământul. Dacă închinarea era și a omului cu bunuri cu tot, era definitivă. Oricum răscumpărarea era puțin probabilă, deoarece se dădeau, de obicei, termene foarte scurte. Chiar dacă se prelungeau restituirea banilor nu era facilă. La neplată, vecinia sau rumânia rămânea în fapt deplină, dar nu definitivă. Cumpărătorul, stăpânul, după interesul său, acorda închinătorilor să posibilitatea să se răscumpere de vecinie la termene care țineau de la un la mai multe generaţii. Motivația era rar una sufletească. De obicei răscumpărarea se făcea pe bani și produse.

Când vecinii manifestau dorinţa să se răscumpere iar proprietarul refuza, urma adesea proces. De obicei vecinii tăgăduiau ca ei sau predecesorii lor se vânduseră; acesta mai ales când bănuiau că boierul ar fi pierdut actul constatator al închinării în vreo năvălire a barbarilor sau în vreo pribegie. Alteori pretindeau că au plătit banii de răscumpărare fie actualului stăpân, fie predecesorului. Procesul se câştiga sau se pierdea, după cum boierul era sau nu în graţia domnească. La proces nu se elibera niciun act, ci mai totdeauna era o simplă formulă de a dobândi o carte de eliberare. Domnul binevoitor se mulţumea mai adesea cu jurământul jurătorilor, care jurau pe sufletul lor că liberarea avusese loc.

Partea care pierdea însă era liberă să ceară rejudecare la fiecare domn nou, căci principiul lucrului judecat, pare a nu fi existat în vechiul nostru drept. Aşa că pricina era când câştigată, când pierdută, iar săteanul era când liber când aservit. Aşa că boierul uneori stăpânea alte ori nu, pământul săteanului, după bunăvoinţa Divanului Domnesc.

[34] Erau considerați ca fiind din “Din casa domnească”, membrii direcţi ai familiei domnitoare sau încuscriţi cu ea şi urmaşilor mai apropriaţi ai acestora. Consecința acestei aprtenențe era păstrarea celor mai distinse însărcinări, precum cele de ban şi de pârcălab. Astfel aflăm de Deatca banul din casa lui Vlad Vodă Călugărul (1481-1494). Din casa lui Neagoe Basarab (1512-1521). Este cunoscut Vlad banul şi Dumitru pârcălabul ot Ceptoroaia; pe fraţii Craioveşti pe Teatiul pârcălabul şi alţii.

[35] Xenopol, Istoria Românilor, vol. IV, pag. 186 şi nota 20.

[36] Vlad banul este cel mai îndepărtat urmaș cunoscut al buzeştilor. El este tatăl lui Radu, mare aramş, zis Buzea şi tatăl celor trei apropiați ai lui Mihai Viteazul, Radu, Preda şi Stroe. Balica pârcălab avea un fiu, Gherghind pitarul, care a fost tatăl a doi copii, Radu şi Balea.

[37] A se vedea, “Biserici, mănăstiri şi schituri din Oltenia” , în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, vol. XII partea II, p. 35, articol scris de generalul P.V. Năsturel.

[38] Arh. Statului M. Banului, pachet 5 doc. 1.

[39] Radu Vodă Paisie 1535-1545

[40] Descendenţii săi probabil, au format satul Pardoşi, pe valea Slănicului.

[41] Radu Buzea v. armaş, tatăl lui Radu, Preda şi Stroe, era fiul lui Vlad banul.

[42] Acest Badea spătar era fiul lui Badea comisul ot Sărata, frate cu Dragomir şi cu Radu, care probabil era deja mort, când se făcea împărţeala despre care se vorbeşte cartea domnească.

[43] Când amintim de boierii din Cepturioaia facem referire la cei trei fraţi: Vlad, Balica şi Dumitru. Deci, celelalte două treimi se cuveneau moştenitorilor Vlad şi Balica.

[44] S.J. Bz. AN, fond Episcop. Buzău pachet 52 loc 2.

[45] Acad. Rom. IX act 450; şi CXXV- 182.

[46]Cond. Arh. Stat. Cond. Episc. Bz. Vol. 2 fila 339.

[47] Era o monedă de origine maghiară, ce valora 200 bani vechi. A se vede dicţionarul universal al lui Seineanu.

[48] S.J. Bz. AN, fond Episcop. Buzău vol. 3, pag. 103, verso. Arh. Stat. luate la Moscova.

[49] Acad. Rom., pac. CXXVII, act 22 – Creşteni XV – 134.

[50] Unchiul este numit frate cu nepotul său, tot în sensul de frate de moşie.

[51] Istoriile ţării Româneşti de Constantin Căpitan Filipescu, ed. Iorga, pag. 196.

[52] S.J. Bz. AN, Condica Banului, vol. I, fila 136-137.

[53] Şeful închisorii domneşti.

[54] Amenda.

[55] Vezi foaia de la pag. 53 şi pag. 65.

[56] Vezi actul de la pag. 61.

[57] S.J. Bz. AN, fond Episcop. Buzău 52, doc. 9,77.

[58] Arh. Stat. Cond. Domnească 42 fila 156.

[59] Arh. Stat. Episc. Buz. Pachet 52, doc. 30. “evacuată la Moscova”.

Notă. Această petiţie şi actele ce mai urmează în acest proces nu le mai redăm în întregime fiind prea lungi şi de puţină importanţă pentru materia noastră.

[60] Arh. stat. Cond. Domnească nr. 44, fila 189.

[61] Arh. stat. Episc. Buz. Pag. 52, act 31 copie legalizată în arh.fam. Sărăţeanu.

[62] Arh. stat. Condică domească nr. 44, fila 179 copie legalizată în arh. fam. Sărăţeanu.

[63] Arh. stat. Episc. Buz. Pag. 52 act 38 copie legalizată în arh. fam. Sărăţeanu.

[64] Acad. Rom. 127-19 creşt XV f. 157

[65] Acad. Rom. Manuscis 718, fila 269.

[66] Gheachichte Des Transalpinischen Dacien, Viena 1781 Tom. I, pag. 309.

[67] Cum am observat şi în altă parte, Săcueni este parte anexată jud. Buzău la 1 ianuarie 1845.

[68] Arh. fam. Sărăţeanu.

[69] Arh. fam. Sărăţeanu. De la acest Brânză şi urmaşii săi, muscelul apoi s-a numit Muscelul Brânzesc.

[70] Originalul în arhiva fam. Sărăţeanu.

[71] Arhiva familiei Sărăţeanu.

[72] A.D.Xenopol. vol. IX pag. 212 şi nota 121.

[73] Academia Română Manuscrisul Nr. 439, fila 1.

[74] Veche monedă românească, valorând 52 bani. (Şeineanu, Dicţionar universal)

[75] Arhiva familiei Sărăţeanu.

[76] Arhiva familiei Sărăţeanu.

[77] Arhiv. Stat. Acte Administrative, Nr. 4370 din 1832, partea II-a.

[78] Arhiva familiei Sărăţeanu.

[79] În anul 1931 sept. 1, comuna cu numele Gura Sărăţii, formată din satele: Izvorul Dulce, Aprodeşti, Valea Vistierului, Muscelul Dării, Dabileşti, Câlţeşti, Ciuhaiul, Sărata şi Atârnaţi, a fost despărţită în două astfel: Sărata şi Atârnaţi au format o singură comună cu vechiul nume, iar toate celelalte sate, altă comună cu numele de Sărăţeana, după numele domnului Constantin Sărăţeanu, fost înalt regent.