Inamicul ereziilor

     

În  secolul al IV–lea, creştinismul s-a răspândit în toate părţile Imperiului Roman. El avea anahoreţi şi mănăstirile sale în deşerturi şi prin munţi, episcopi în toate oraşele şi chiar în sate. În această perioadă toată puterea cultului sălăşluia în numărul bisericilor episcopale, adică în numărul cetăţilor care aveau în fruntea lor un episcop, înconjurat de preoţi şi diaconi. Adesea titlul de episcop se dădea acolo unde dieceza nu exista încă, aceasta fiind o chezăşie a unei comunităţi creştine viitoare.

Sinoadele dau mărturie despre numărul mare al arhiereilor ce existau în acele vremuri.

Insulele numeroase răspândite pe Mediterana, cea mai mare parte foarte înfloritoare, sub dominaţia romană, aveau tot atâtea biserici episcopale câte oraşe.

Conducătorii acestor biserici luau parte la sinoadele din Orient şi Occident şi mulţi lăsau urme nepieritoare. Unul dintre aceştia a fost şi Sfântul Epifanie, episcop al Salaminei, metropola insulei Cipru. Această insulă număra mai multe oraşe însemnate, având fiecare un episcop al său.

După cum insula oferă un adăpost călătorului rătăcit şi ameninţat de vânturi şi valuri, astfel şi scrierile Sfântului Epifanie procură creştinului ameninţat de vânturile şi valurile acestei lumi o ancoră puternică, ce nu poate fi urnită spre erori doctrinare.

Scrierile sale, mai ales Panarionul şi Ancoratul, precum şi pietatea sa neîntrecută, l-au făcut foarte renumit, încât vârtejul persecuţiilor ridicate de uneltirile unor eretici nu l-au atins pe Sfântul Epifanie. Dacă persecutorii au îndrăznit să se ia măsuri împotriva Sfântului Atanasie cel Mare sau a Sfântului Ioan Gură de Aur, nimeni nu a îndrăznit să se apropie de numele şi persoana Sfântului Epifanie.

      

Naşterea, educaţia şi hirotonirea sa ca preot

Fericitul Ieronim, în cartea sa De viris illustribus, scrisă în anul 392, spunea despre Sfântul Epifanie că ajunsese la o vârstă foarte înaintată. Plecând de la această afirmaţie putem considera că anul naşterii este 310.

Epifanie s-a născut într-un sat din Palestina, nu departe de Eleuteropolis , din părinţi iudei. La vârsta de 16 ani, rămânând fără părinţi, el se converteşte la creştinism şi îmbrăţişează viaţa monahală, având ca duhovnic şi învăţător pe Ilarion, egumenul unei mănăstiri, care părăsise Alexandria pentru a deveni discipolul Sfântului Antonie. Încă din tinereţe, Sfântul Epifanie se îndeletnici sârguitor cu studiul Sfintei Scripturi; şi, pentru a afla mai bine înţelesul cuvintelor dumnezeieşti, învaţă limbile ebraică, egipteană, siriană, greacă şi latină.

Dragostea sa pentru pietate îl făcea să cerceteze adesea pe monahi. Din convorbirea cu aceştia a învăţat foarte multe despre calea monahismului şi duhovniciei. Virtuţile acestor monahi au fost imboldul care l-au determinat să îmbrace schima monahală foarte de timpuriu.

Cu toate că a luat schima monahală în Palestina, Sfântul Epifanie a mers în Egipt, ca, pe de o parte, să cunoască pe Sfântul Atanasie şi Tebaida, aceste două minuni ale puterii creştine în acest secol; iar pe de alta, să trăiască o vreme împreună cu monahii de prin pustiile acestei ţări. Ajuns după trei zile în Alexandria, are nespusa mulţumire să audă aici vorbind pe Sfântul Atanasie, stâlpul Ortodoxiei, care se întorsese abia de un an din exilurile sale. Apoi porneşte spre Tebaida, unde caută mai mult pustnici, decât învăţaţi. De aici el revine în oraşe, străbate celelalte locuri pustii şi rămâne şapte ani în părţile Egiptului, care nu erau cercetate decât de păstori şi turme rătăcite. Aici îl găseşte domnia împăratului Iulian Apostatul. Mulţumirea sa a fost foarte mare când a văzut că, din nici o parte a imperiului, creştinismul nu a ieşit mai întărit ca în Egipt şi aceasta datorită curajului cu care s-au opus persecuţiilor locuitorii Alexandriei, în frunte cu Sfântul Atanasie.

Această perioadă este importantă şi în viaţa Sfântului Epifanie, căruia i se alăturau un număr tot mai mare de fraţi.

Poporul repeta  tot mai des numele  sfântului; episcopii din Egipt vorbeau în adunările lor despre virtutea acestui „Apostol străin“ şi doreau să-l aleagă episcop. Pentru Sfântul Epifanie, însă, aceasta a fost un îndemn ca să se înapoieze în patria sa.

Din patria faraonilor, Sfântul Epifanie se întoarse în Palestina, unde nu mai găsi pe fostul său duhovnic, Ilarion, care se retrăsese în pustiile Egiptului. După ce se opri câtva timp în mănăstirea în care şi-a petrecut prima parte a tinereţii sale, unde căpătase primele cunoştinţe despre viaţa religioasă, a mers să revadă mănăstirea Ad, pe care o întemeiase el înainte de călătoria sa în Egipt. Aceasta se afla în apropriere de locul naşterii sale. El însuşi a fost superiorul acestei mănăstiri, iar, mai pe urmă, a fost sfinţit şi ca preot de către Eutihie, episcopul Eleuteropolii. Eutihie s-a manifestat ca partizan al Arienilor, în sinodul de la Seleucia, din anul 359; însă, pe la finele anului 363, a subscris consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl, în sinodul de la Antiohia. Epifanie a fost hirotonit preot de către Eutihie pe vremea  când acesta nu căzuse în erezie. Ieronim spune destul de lămurit că Eutichie profesa adevărata credinţă, când sfinţi ca preot pe Sfântul Epifanie.

Retras în mănăstirea înfiinţată de el, Sfântul Epifanie a avut timpul necesar să-şi îmbogăţească foarte mult cunoştinţele privitoare atât la dreapta credinţă, cât şi la diferitele erezii şi păreri filozofice. În timpul acesta, se crede că el a dat la iveală ereziile unui eretic, numit Petru, reuşind ca să fie anatematizat de către episcopul Eleuteropolii. Acest eretic era un om în vârstă, ducând o viaţă aspră şi retrasă; apoi, era darnic către cei săraci, cărora le împărţea tot ce avea. Pietatea sa aparentă îi atrase o mulţime de discipoli, care îl numeau părinte. Convingerile lui însă nu corespundeau cu viaţa lui din afară. Molipsit de erezia arconticilor, el nu primea Vechiul Testament şi profesa diferite greşeli comune gnosticilor .

Lupta Sfântului Epifanie şi studiul său

asupra lucrărilor lui Origen.

Sfântul Epifanie este acuzat de erezie.

Eusebiu de Vercelli, fiind exilat în Scytopole, în anul 355, Sfântul Epifanie a mers acolo să-l viziteze, locuind împreună cu dânsul la un nobil, care se numea Iosif şi era singurul care nu îmbrăţişa arianismul în acel oraş. Acest nobil, care fusese iudeu, istorisi convertirea sa pe care Sfântul Epifanie, pentru edificarea credincioşilor, a introdus-o în tratatul său contra ereziilor.

Tot în acest timp, el a vizitat pe Paul şi Acaciu, superiorii a două mănăstiri situate înspre Chalkida şi Berea, în deşertul Siriei. Aceşti doi superiori de mănăstiri, influenţaţi puternic de prezenţa Sfântului Epifanie, puseră la cale să-i întoarcă vizita. Fiind însă împiedicaţi în dorinţa lor de faptul că unul dinte ei s-a îmbolnăvit, se adresară în scris Sfântului Epifanie, pe care-l rugară, în numele tuturor monahilor de acolo, să le arate, într-o scriere anume, doctrinele care otrăviseră Biserica până în timpul acela. Sfântul Epifanie s-a grăbit să împlinească dorinţa lor, compunând marele său tratat contra a 80 de erezii, întitulat Ancoratus.

Această lucrare a obligat pe Sfântul Epifanie la cercetări intense. El a citit toate scrierile lui Origen, pe care le-a putut găsi, şi, dacă este să luăm în considerare informaţia furnizată de  Rufin, el a citit până la şase mii din scrierile lui Origen. Scopul pe care l-a urmărit  prin studiu  era să cunoască toate greşelile de care era acuzat Origen şi de care el îl credea vinovat. Sfântul Epifanie a observat că învăţătura acestuia a fost urmată de multe persoane care au făcut parte din ierarhie . A  fost învinovăţit el însuşi că ar fi căzut în rătăcirea sectei antropomorfiştilor, care atribuiau lui Dumnezeu forme omeneşti. 

Sfântul Epifanie ca episcop al Salaminei.

Lupta sa contra ereziilor.

Sfântul Epifanie, în timpul în care a organizat mănăstirea sa din Palestina , a ajuns foarte renumit . În anul 367 a fost scos din liniştea mănăstirii sale de către episcopii insulei Cipru, pentru a fi pus pe scaunul episcopal din Salamina, metropola acestei insule.

Sfântul Epifanie, ca episcop, a purtat o deosebită grijă pentru Biserica sa, fără să dea uitării mănăstirea de la Elevteropole, unde mergea adesea.

Demnitatea de episcop nu a adus nici o schimbare în modul său de vieţuire. El purtă şi de aici înainte haina de monah, observând regulile monahale, dând mare importanţă practicării virtuţilor de căpetenie şi lăuntrice  şi o mai mică importanţă vieţii externe.

Spre dovedirea acestei afirmaţii se istoriseşte că, într-una din zile, Sfântul Epifanie, a invitat la dânsul pe Ilarion, care se retrăsese în insulă. Scopul invitaţiei era acela de a discuta împreună, înainte ca moartea să-i despartă unul de altul. Odată, fiind la masă, li se aduse mâncare din carne de pasăre. Ilarion îşi ceru iertare că nu poate mânca, spunând că, de când poartă haina monahală, el s-a abţinut de la mâncărurile de carne. Sfântul Epifanie a a spus că nici el, de când poartă haină monahală, nu a suferit niciodată ca cineva să se culce, având în inima sa mâhnire contra sa, precum şi el însuşi nu s-a culcat niciodată supărat pe cineva. Ilarion i-a răspuns cu toată smerenia monahului: „Părintele meu, regula pe care o păstrezi este mult mai bună ca a mea“.

Sfântul Epifanie purta o deosebită grijă de eparhia sa, lucrând în deplină colaborare şi înţelegere cu ceilalţi episcopi, de la care primea sprijin cu bucurie, trecând peste litera moartă a legii. Sfântul Epifanie nu numai că rugă pe episcopii Filon şi Teofrast să hirotonească preoţi pentru bisericile din apropiere de ei, pe teritoriile din jurisdicţia sa; dar primea cu bucurie pe preoţii, diaconii şi ipodiaconii, pe care alţi episcopi îi aşezau sau în eparhia lor sau în a sa, fără să se plângă că ei i-ar fi călcat drepturile sale. Din contră, binecuvânta blândeţea şi bunătatea acestor episcopi, care „iubeau mai puţin litera canoanelor decât legea dragostei şi folosul Bisericii, pentru care canoanele au fost făcute“.

El se folosea de aceeaşi libertate, vestind Evanghelia în toate ţările şi în toate limbile pe care le ştia. Considera că nu i-ar fi îngăduit să închidă în marginile eparhiei sale sau ale provinciei talentul ce avea, de a vorbi cinci limbi.

Iubirea sa pentru săraci era nemărginită. Respectul şi încrederea de care se bucura Sfântul Epifanie în această privinţă a făcut pe mulţi bogaţi să aibă inimi caritabile. Aceştia acordau tot spijinul sfântului, precum odinioară creştinii apostolilor. Avutul lor în bani sau în moşii, dădea rod prin ajutorul ce-l ofereau celorlalţi. Ei aveau dorinţa ca ajutorul ce-l dau să se împartă de Sfântul Epifanie, deoarece sfântul îi ştia cel mai bine pe cei în nevoi.

Veneraţia pentru sfinţenia sa era universală. Chiar şi ereticii nu puteau să nu-i poarte respect. La anul 371 Sfântul Epifanie a fost singurul episcop ce nu a suferit exilul împăratului  Valens, în timpul prigoanei ariene.

Sfântul Epifanie a luptat cu mult zel împotriva ereziilor care se răspândeau în vremea sa. El a rupt orice legătură cu Apolinarie, din momentul în care acesta a căzut în erezie. Apoi a mers la Antiohia, pe la anul 376, în scopul de a-l converti pe episcopul Vitalis, care căzuse în apolinarism . Căută prin diferite mijloace să-i arate erezia în care căzuse şi să-l determine să se împace cu Paulin, episcopul drept-credincios din Antiohia. Din nenorocire, toate încercările lui nu au avut nici un rezultat faţă de Vitalis şi partizani săi.

Tot în acest timp, Sfântul Epifanie a combătut două erezii cu totul opuse: una numită a antidicomarianiţilor, care negau fecioria perpetuă a Maicii Domnului şi susţineau că ea ar mai fi avut şi alţi copii cu Sfântul Iosif; cealaltă, numită a coliridienilor, care o priveau pe Sfânta Feciară Maria ca o divinitate.

  Călătoriile Sfântului Epifanie la Roma şi la Betleem.  Neînţelegerile sale cu Episcopul Ioan al Ierusalimului.

Cea dintâi împrejurare care l-a îndemnat pe Sfântul Epifanie să meargă  în Iudeea, a fost schisma din Antiohia. Aici erau doi episcopi, aleşi sub influenţa diferitelor partide, în numele aceleiaşi credinţe. Aceştia îşi disputau scaunul episcopal, în vreme ce secta nouă a lui Apolinarie, puternică în oraş, avea, de asemenea, episcopul său. Sfântul Epifanie reuşeşte să împace cele două interese contrare şi să combată doctrina lui Apolinarie, care nu recunoştea unirea naturii umane cu cea divină.      

Pentru rezolvarea schismei, Sfântul Epifanie, în anul 382, a mers la Roma. Scopul acestei călătorii era de a lua parte la sinodul ce se convocase în acest oraş. Sinodul avea ca punct central, pe ordinea de zi, stingerea schismei antiohiene.       

Sfântul Epifanie a fost găzduit de Paula, o femeie din Roma, foarte renumită prin virtuţile sale. Pe la sfârşitul iernii, timpul fiind bun pentru navigat, Sfântul Epifanie s-a întors la Salamina.

Zelul mare al Sfântul Epifanie pentru Ortodoxie şi dorinţa de a combate erorile lui Origen, îl făcură să călătorească din nou în Palestina, în anul 393, în scopul combaterii acolo a origenismului, care avea de partea sa pe Ioan, episcopul Ierusalimului, şi pe cei doi episcopi apuseni ce sa aflau acolo. Ajungând în Ierusalim, Sfântul Epifanie a fost primit cu multă bunăvoinţă de Ioan, episcopul Ierusalimului. Sfântul Epifanie a început să predice contra origenismului şi a susţinătorilor acestei erezii. A vrut să-l aibă de partea sa şi pe Ioan, dar acesta a refuzat. Mai mult decât atât, vorbind într-una din zile înaintea poporului adunat în biserică şi combătând erezia antropomorfiştilor, Ioan a dat de înţeles poporului, prin privirea şi gesturile sale, că Sfântul Epifanie ar profesa această erezie. Sfântul Epifanie, înţelegând  această acuzaţie, s-a retras la Betleem. Aici a găsit pe Ieronim, care era preot şi superiorul unei mănăstiri. Pe acesta îl îndemnă să se despartă  de împărtăşirea cu Ioan, episcopul Ierusalimului, pănă ce nu va dovedi în public credinţa sa ortodoxă. Sfântul Epifanie a reuşit să atragă pe Ieronim în partea sa.

Aici, în mănăstirea fericitului Ieronim, Sfântul Epifanie, văzând că Ioan nu dovedeşte adevărata credinţă, hirotoni preot pe Paulinian, fratele fericitului Ieronim. Această faptă a fost imputată Sfântului Epifanie de către Ioan, într-o epistolă pe care i-a adresat–o şi în care se plângea că i-a fost încălcată jurisdicţia.

Tot în această epistolă, Ioan se plângea Sfântului Epifanie că la serviciul divin ar zice: „Doamne, fă pe Ioan să creadă adevărul“, acuzându-l astfel de erezie.

Sfântul Epifanie răspunde printr-o mare epistolă, tradusă în latineşte de Ieronim, în care justifică demersurile sale . Referitor la hirotonia lui Paulinian, el răspunde: „Am putut să hirotonisesc un monah care, în calitate de străin, nu trebuie să se socotească din provincia ta. Frica de Dumnezeu m-a îndemnat să lucrez astfel, nu am avut în vedere decât folosul Bisericii. Nu există deosebire la preoţie, dacă există harul lui Iisus Hristos. Nu am dezaprobat nici asemenea hirotonii, care au fost făcute în provincia mea, de ce dar te porţi cu atâta râvnă contra unei fapte al cărei motiv a fost aşa de curat?“.

Paulinian a urmat pe Sfântul Epifanie la Salamina şi a rămas sub ascultarea lui canomică.

La cea de-a doua învinuire, ce avea caracter personal, Sfântul Epifanie a răspuns că în inima sa se roagă lui Dumnezeu ca să facă cunoscut lui Ioan adevărul, dar la serviciul divin el nu a pronunţat cuvintele de care este acuzat.

Sfântul Epifanie a mai dat lui Ioan şi alte sfaturi în această epistolă.

Ioan a răspuns la această epistolă a Sfântului Epifanie printr-o apologie pe care a adresat-o lui Teofil, episcopul Alexandriei, dorind să-l atragă în partea sa. Rezultatul nu a întârziat să apară. Teofil a acuzat pe Sfântul Epifanie de erezie şi de de schismă.

Sinodul convocat de Sfântul Epifanie

în Cipru şi călătoria sa la Ierusalim

Marea râvnă a Sfântului Epifanie pentru Ortodoxie şi  dorinţa lui de a combate erorile lui Origen l-au făcut ca, în ultimii ani ai vieţii sale, să aibă o altă neînţelegere cu Ioan, episcopul Constantinopolului. Aceasta a fost cauzată de uneltirile lui Teofil, episcopul Alexandriei, care din origenist înfocat ajunse vrăjmaş neîmpăcat al origenismului.

Acest episcop, care era de partea lui Ioan al Ierusalimului, se declară, în cele din urmă, contra lui Origen, condamnă scrierile sale într-un sinod ţinut la anul 399 şi ia măsuri disciplinare contra tuturor celor ce răspândeau erorile origeniste. Astfel, scoate din mănăstire pe călugării din munţii Nitriei, în număr de 300. Aceştia aveau în fruntea lor patru călugări: Amonius, Dioscor, Eusebie şi Eutimie, numiţi cei patru „fraţi lungi“. Aceştia au plecat la Constantinopol pentru a se plânge contra lui Teofil.    

Deşi Teofil hirotonise pe Sfântul Ioan Gură de Aur, totuşi nu era amic al acestuia, invidiind înalta poziţie pe care o avea Ioan Hrisostom.

Monahii au câştigat încrederea împărătesei Eudoxia, care a făcut pe împărat să cheme pe Teofil la Constantinopol, spre a-i da socoteală înaintea unui sinod, ce urma să fie prezidat de Ioan Hrisostom.

Teofil, crezând că această neplăcere i-a fost creată de Ioan, se supără amarnic pe acesta. Dorind să-şi întărească poziţia sa, a atras de partea sa pe Sfântul Epifanie, care era unul din episcopii cei mai stimaţi şi mai respectaţi ai secolului său. Teofil, pentru a-şi atinge scopul, a trimis o scrisoare Sfântului Epifanie în care îl acuza pe Sfântul Ioan Hrisostom de origenism.

Sfântul Epifanie, fiind un înfocat luptător contra erorilor doctrinare ale lui Origen, a crezut cu mare uşurinţă afirmaţiile lui Teofil. Sfântul Epifanie a întrunit, într-un sinod din anul 399 sau 401, pe episcopii din insulă. Sinodul a interzis scrierile lui Origen, iar sinodalii au transmis această hotărâre şi celorlalţi episcopi, între care şi celui de Constantinopol.

Sfântul Ioan Hrisostom nu a aprobat această hotărâre, ceea ce l-a determinat pe Sfântul Epifanie să călătorească la Constantinopol, după sfatul lui Teofil, pentru ca aici să aplice hotărârea luată în Cipru. Socrate, istoricul bisericesc, spune că înainte de a intra în oraş, Sfântul Epifanie s-a oprit în mahalaua Hebdon, şi, aici, a hirotonit un diacon pentru o biserică care făcea parte din jurisdicţia Constantinopolului. Sfântul Ioan trece însă peste acest amănunt şi îi face o primire frumoasă Sfântului Epifanie, trimiţând înaintea sa tot clerul. Sfântul Epifanie însă nu a folosit acest prilej pentru împăcare, ci a adunat în taină pe toţi episcopii care erau atunci în cetate şi le-a arătat ceea ce hotărâse contra lui Origen. Câţiva din aceştia au aprobat, prin semnătură, hotărârea sinodală. Alţii însă, au refuzat aceasta. Printre aceştia a fost şi Teotim, Episcopul Scythiei, care a avut curajul să impute o asemenea condamnare Sfântului Epifanie, zicându-i că nu poate săvârşi o asemenea faptă pentru că ar necinsti memoria unui scriitor care a murit cu mult timp înainte. Episcopul de Tomis nu a dezaprobat însă judecata predecesorilor. După aceea a deschis o carte a lui Origen şi a citit din ea, în scopul de a demonstra că învăţătura ce o conţinea era conformă cu cea a Bisericii. Apoi a vorbit în aceşti termeni: „Cine necinsteşte aceste cărţi, nu bagă de seamă că necinsteşte Sfânta Scriptură din care el şi-a extras principiile“.

Ioan Hrisostom însă, şi după aceste întâmplări, l-a tratat pe Sfântul Epifanie totdeauna cu respect şi-l invită să participe la Sfânta Liturghie şi să locuiască la dânsul, însă pentru moment a ezitat să condamne scrierile lui Origen. Ioan a cerut o amânare, până ce va cerceta cu atenţie problema. Adversarii săi au pus însă la cale ca, în ziua când credincioşii vor fi adunaţi toţi în Biserica Sfinţilor Apostoli, Sfântul Epifanie să intre în biserică şi să rostească în public anatema contra scrierilor lui Origen şi contra acelora care le apără. Sfântul Ioan, fiind înştiinţat despre aceasta, în ziua următoare, în momentul când Sfântul Epifanie se pregătea să meargă la Biserică spre a pune în aplicare planul, a trimis pe un diacon al său, pe numele său Serapion, ca să spună Sfântului Epifanie că ceea ce face este contra legilor bisericeşti şi că-l face responsabil de urmările acţiunilor sale, care ar putea pune  în pericol chiar viaţa sa. În urma primirii mesajului, Sfântul Epifanie renunţă la planul făcut.

După toate acestea, Sfântul Epifanie, înţelegând câte patimi omeneşti se pot amesteca cu zelul religios, pe care el îl avea din belşug, s-a depărtat de adversarii lui Ioan Hrisostom.

Mâhnit în sufletul său, s-a hotărât să părăsească Constantinopolul, spre a se întoarce în Cipru. A  murit pe cale, la anul 403, după 36 de ani de episcopat.

            

Consideraţii finale

Sfântul Epifanie a fost un luptător neînduplecat pentru apărarea dreptei credinţe, asemenea oricărui ierarh din orice timp şi din orice loc.

Întreaga sa viaţă şi întreaga sa operă au fost puse în slujba Bisericii lui Hristos. Sfântul a dus o luptă permanentă împotriva ereziilor, iar atunci când au picat anumite suspiciuni asupra Sfântului Ioan Gură de Aur a mers personal la Constantinopol, pentru a se informa asupra realităţii. Confruntarea dintre cei doi mari sfinţi nu s-a soldat cu o schismă, aşa cum se întâmpla adesea în epocă, ci cu întărirea dreptei credinţe. Credinţa s-a întărit pentru că nu era vorba de o controversă doctrinară începută din interese profane, ci de un dialog purtat între doi sfinţi, cu intenţii curate şi cu dragoste pentru Biserica lui Hristos.

Sfântul Epifanie nu este un sfânt oarecare pentru români, deoarece el oferă informaţii despre situaţia creştinismului în spaţiul evanghelizat de Sfântul Apostol Andrei. După informaţiile Sfântului Epifanie, care face relatări despre secta audienilor, existau în Dacia carpatică, în părţile de răsărit ale Munteniei de astăzi şi în vestul Moldovei, episcopi ortodocşi şi mănăstiri pentru populaţia autohtonă.