Dacă în copilărie ne doream să devenim medici, aviatori sau actori, când am crescut ne-am dat seama că n-a fost atât de uşor să ne îndeplinim visurile, unii dintre noi din cauza dorinţei părinţilor, care doreau cu totul altceva de la noi.[1]
De cele mai multe ori, încă din copilărie sau chiar de la naştere, părinţii
doresc să traseze viitorul profesional al copiilor lor. Aceştia încearcă să
inducă fiului sau fiicei lor elemente care să conducă spre alegerea destinului
profesional oferit de familie. Orientarea şcolară, mediul, discuţiile în
familie au rolul de a construi o vocaţie sau de a crea un apetit al copilului
pentru a merge într-o anumită direcţie profesională.
Psihologul Taisia Trica, directorul Centrului de Asistenţă Psihopedagogică
Buzău, ne-a vorbit despre implicaţiile psihologice ale acestei importante
decizii: "Alegerea carierei este un proces de durată, continuu şi complex,
care presupune cunoaşterea unor aspecte legate de subiectul în cauză, de lumea
profesiilor, de piaţa muncii. În alegerea carierei sunt implicaţi mai mulţi
factori: interesele, aptitudinile, trăsăturile temperamentale şi de
personalitate, valorile personale. Alegerea unei şcoli sau a unei profesii este
o decizie importantă în viaţa oricărui om. Există copii care au aptitudini
speciale, mult dezvoltate peste medie, chiar talent, în anumite cazuri. În
această situaţie este necesară depistarea şi susţinerea acestora încă de foarte
devreme şi orientarea spre domeniul vocaţional respectiv. Părinţii ar trebui
să-şi îndrume şi să-şi înscrie copiii la şcoli vocaţionale sau măcar să aibă
grijă ca în timpul liber aceste aptitudini să fie exersate şi dezvoltate.
Dincolo de zona vocaţională avem ceilalţi copii, pentru care alegerea şcolară
şi profesională este la fel de importantă. Alegerea unei grădiniţe sau a unei
şcoli este făcută de părinţi şi este normal, dar dincolo de acest nivel,
lucrurile trebuie să se schimbe. Adolescentul are dreptul să aleagă ce liceu
sau ce studii universitare să urmeze. Din punct de vedere psihopedagogic, nimic
nu este mai greşit decât să ignorăm realitatea copilului şi să alegem în locul
lui. Adolescentul poate fi ascultat, sfătuit, sprijinit, informat, dar
niciodată obligat. În practica mea de cabinet am avut părinţi care nu au
acceptat nici în ruptul capului că al lor copil nu poate sau nu vrea să urmeze
un anumit traseu. Alegerea şcolii sau a carierei este o decizie conştientă,
bazată pe cunoaştere, pe posibilităţile fizice şi psihice reale. Nu părinţii
vor învăţa şi vor practica respectiva meserie şi, atunci este bine ca ei să
lase libertatea de alegere copilului. Motivaţia pentru învăţare şi pentru a
face ceva este eficientă dacă este intrinsecă, vine din interiorul meu şi dacă
este cognitivă. O şcoală sau o profesie care nu ne plac, pe termen lung ne vor
obosi şi pot apărea reacţii dintre cele mai nedorite".
Ideal este ca în orice familie să existe discuţii despre alegerea carierei
de mai târziu a fiului, însă normal ar fi ca părinţii să considere copilul un
partener de discuţie cu drepturi egale şi să nu încerce să-şi impună părerile
despre ce ar trebui să facă acesta în viitor, ce liceu sau ce facultate să
urmeze. Ei ar trebui să asculte punctul de vedere al tânărului şi opţiunea sa
profesională, şi motivele care au dus la alegerea lui. Din nefericire, părinţii
aleg de foarte multe ori în locul copiilor, iar motivele care stau la baza
acestei alegeri se structurează pe dorinţele şi aşteptările lor şi pe
proiecţiile pe care le fac asupra copilului sau asupra anumitor licee şi
facultăţi. În multe familii se ţine cont şi de anumite tradiţii care trebuie
urmate cu sfinţenie. Dacă străbunicul, bunicul şi tatăl au fost medici,
neapărat copilul trebuie să urmeze aceeaşi profesie, în ciuda faptului că
acesta nu are vocaţie spre medicină, ci poate spre domeniul artelor, ceea ce
este de neconceput din punctul de vedere al familiei. Alţi părinţi au adunat
frustrări personale, legate de neîmplinirea propriilor visuri şi consideră că
prin ceea ce va face copilul îşi vor atinge şi ei propriile ţeluri, ceva de
genul "dacă eu nu am putut, prin el o să am şi eu o bucurie".
În timpurile pe care le trăim, şi aspectul economic nefavorabil poate
împiedica un tânăr să-şi aleagă profesia visată. De multe ori, lipsa locurilor
de muncă sau tentaţia unor slujbe mai bine plătite decât cea pe care ne-o dorim
ne face să alegem profesia pentru care nu am fost pregătiţi şi pe care nu ne
imaginam vreodată să o practicăm.
Important este să ne alegem singuri meseria, fără a fi influenţaţi de cei
din jur şi să încercăm să practicăm profesia pentru care ne-am pregătit, chiar
dacă aceasta poate nu ni se iveşte de prima dată, de cum am terminat şcoala.
Despre acest subiect ne-a spus câteva cuvinte şi pr. prof. Paul Negoiţă,
slujitor la Biserica "Sfântul Apostol Andrei" şi directorul Palatului
Copiilor din Buzău: "Chestiunea relaţiei dintre părinţi şi copii este
abordată în Sfânta Scriptură şi în lucrările lăsate de Sfinţii Părinţi şi
scriitorii bisericeşti. Datoriile mamei sau ale tatălui nu sunt doar procreaţia
sau a îngrijirea fizică a copiilor, ci şi a preocupării din punct de vedere
spiritual şi educaţional faţă de aceştia. Nu este uşor să educi un copil şi mai
ales să găseşti calea cea mai potrivită pentru a-i da posibilitatea unei
dezvoltări personale armonioase. Dificultatea provine şi din provocările aduse
de fiecare etapă a dezvoltării copilului. Este firesc să fie aşa, însă datoria
părinţilor este aceea de a asigura bagajul educaţional şi religios-moral al
copiilor. Copiii trebuie să fie educaţi în libertate. Libertatea este cel mai
de preţ dar oferit de Dumnezeu omului. Este adevărat că pentru a alege trebuie
să fii informat. Părinţii trebuie să-i dea posibilitatea unei alegeri
conştiente copilului şi să-l îndrume să se informeze.
Desigur, este practic să urmezi o anumită profesie pe care o au înaintaşii,
deoarece există o experienţă şi chiar o bază materială care poate fi
valorificată. Dar, dincolo de argumente, alegerea profesiei trebuie să fie un
act liber. Este foarte adevărat că în societatea actuală, conform unor studii,
o persoană îşi schimbă profesia cel puţin de trei ori în viaţă. Există tot mai
puţine meserii-meserii misiuni pentru abordarea cărora se consideră că este
nevoie de vocaţie. Într-o structură economică complexă omul devine un instrument,
şi doar atât! Deşi, studii medicale şi de antropologie arată cât de greu este
să cari cu tine un bolovan zilnic. Efectele insatisfacţiei profesionale create
de locul de muncă sau de profesie sunt dăunătoare asupra longevităţii sau
calităţii vieţii. Sunt studii care demonstrează statistic că persoanele care au
satisfacţii profesionale trăiesc mai mult. Chiar şi copiii beneficiază de
satisfacţia profesională a părinţilor. Un părinte mulţumit de ceea ce face,
chiar dacă va avea un program mai lung, va transmite copiilor o stare de
confort psihic; atmosferă pe care nu o va putea aduce acasă un părinte
permanent nemulţumit de tratamentul sau situaţia de la serviciu, chiar dacă va
ajunge mai devreme acasă.
Fără îndoială, şi aceste stări de lucruri pot determina părinţii să se
implice în alegerea de către copii a profesiei, sau să-i determine pe copii să
facă o alegere sau alta.
Oricum, datoria părinţilor este de a le dezvolta copiilor capacitatea de a
alege ceea ce-şi doresc să facă mai târziu, de a le construi o educaţie
adecvată şi de a-i sprijini pentru descoperirea unei vocaţii sau căi
profesionale. Impunerea unei rute profesionale, fără evaluarea corectă a
posibilităţilor, aptitudinilor şi dorinţelor este o eroare educaţională şi o
irosire a unui timp care va fi corijat mai târziu de copilul devenit matur,
atunci când va putea acţiona în deplină libertate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu