Curaj și devotament

        

În şirul duminicilor ce curg de la marele praznic al Învierii Domnului Hristos, la cel de-al treilea popas ne oprim pentru a le sărbători pe sfintele femei, care L-au urmat cu devotament și curaj pe Mântuitorul.

Sfintele Evanghelii ne dau uneori mărturii  bogate, alteori ne oferă o smerită amintire a măreţelor fapte împlinite de femeile purtătoare de mir.

Aceste fragede fiinţe la trup L-au însoţit pe Mântuitorul Hristos în lungile călătorii prin Ţara Sfântă. L-au slujit cu timpul şi avutul lor. L-au îngrijit şi I-au ascultat însetoşate cuvântul cel bun. În vremea dureroaselor Patimi, ele au fost în preajma Învăţătorului mai mult decât le-a îngăduit curajul uceniclor, iar în acel sfâşietor amurg al îngropării i-au ajutat pe Iosif “cel cu bun chip” din Arimateea, şi pe Nicodim să pună în mormânt Trupul Celui răstignit. Înfruntând, apoi, teama întunericului şi ura răstignitorilor, aceste femei au mers la mormânt în noaptea Învierii, ca să ungă cu miruri Trupul Domnului Hristos. Deşi Învăţătorul lor fusese umilit şi chinuit, iar aşteptarea mesianică a celor ce I-au fost aproape între pământeni era sfătâmata, în timp ce Apostolii stăteau ascunşi de frica iudeilor, păstrand cu teama frânturi din amintirea anilor din urmă, inimile femeilor mironosiţe erau pătrunse de un devotament puternic, izvorât din cea mai profundă dragoste.

Sărbătoarea de astăzi este un elogiu al devotamentului și curajului ce trebuie să însoţească pe orice creştin în misiunea lui, având ca model pe femeile purtătoare de mir.

Sfânta Scriptură afirmă, uneori, cuvinte greu de înţeles pentru cei îngropaţi în „ standardele” lumii acesteia. Una dintre afirmaţiile ce dau, aparent, un mesaj paradoxal este aceea că „Dumnezeu le-a ales pe cele slabe ale lumii ca să-i dea de ruşine pe cei tari“ (I Corinteni 1, 27). La prima vedere este aşa, cumva, ca în proverbul românesc: „buturuga mică răstoarnă carul mare“. Exprimarea biblică este mai mult decât atât! Dumnezeu a dat tăria puterii celor aparent slabi şi i-a fortificat în și pentru credinţa lor – iar femeile mironosiţe sunt un exemplu ferm de vigoare a credinţei, de devotament ce depăşeşte limitele acceptate de modul convenţional, caldicel, de trăire, imbibat de trădările cotidiene, ale celor care prefera sa uite de orice pentru a face pe plac mai-marilor momentului. Sfintele femei nu s-au făcut că nu-l cunosc pe Mântuitorul, nu au pretins că nu I-au fost aprope, ci au plecat cu sentimentul datoriei spre mormânt Său.

Aceste câteva femei, care-L slujeau pe Domnul Iisus, sau poate mai multe, erau venite din Galileea, aşa cum amintesc Sfintele Evanghelii (Matei 27, 55-56; Luca 8, 2-3). Regăsim, în aceste texte, şase, şapte nume: Maria Magdalena, Maria – mama lui Iacob sau Iosie, Salomeea, Maria a lui Cleopa, Maria – soţia lui Huza (slujbaş al curţii lui Irod) şi Suzana. Mai sunt pomenite cele două surori ale lui Lazăr - Marta şi Maria, şi, bineînţeles, Maica Domnului (Matei 27, 55-56; Marcu 16, 1; Luca 8, 2-3; Ioan 19, 25). Cu siguranţă, însă, numărul femeilor care-L urmau pe Mântuitorul, pentru a-I sorbi învăţătura, era mai mare. Nu puteau rămâne indiferente, nu puteau să nu-şi schimbe priorităţile vieţii văduva din Nain, femeia canaaneancă şi fiica ei, fiica lui Iair, femeia gârbovă, păcătoasa care urma să fie ucisă cu pietre, femeia samarineancă sau aceea care a strigat cu glas mare: „Fericit este pântecele care te-a purtat“ (Luca 11, 27). Poate şi altele, căci Iisus a făcut şi alte multe minuni, le-a îndestulat cu binefaceri, iar pentru femeile din vremea aceea minunea cea mai mare pe care a făcut-o a fost aducerea normalităţii într-o epocă a masculinităţii. Le-a ascultat, a vorbit cu ele, trecând peste stereotipurile impuse de societate, le-a vindecat, le-a iertat, le-a binecuvântat! Toate aceste fapte nu puteau lăsa în urmă inimi împietrite!

De la o inimă care arde de dragoste pentru ceilalţi se aprind şi altele. Cu acest mesaj al dragostei, Mântuitorul a zidit devotamentul și a întătit curajul în suflete aparent slabe, firave, sensibile.

Sfintele Evanghelii sunt mărturii temeinice ale faptului că nicio femeie care I-a cerut ajutor Mântuitorului nu a rămas fără sprijin, şi, mai cu seamă, că Mântuitorul, diferit de toţi înţelepţii lumii de până atunci, este cel dintâi care a găsit potrivit să le vorbească despre cele mai înalte taine ale învăţăturii pe care o propovăduia.

A înţeles durerea mamelor, a înţeles nevoia de demnitate într-o lume în care abjecţiile la adresa femeilor erau uzanţe ale timpului. Îi este milă de văduva din Nain care-şi plânge fiul mort, şi îl înviază. Rugăciunea femeii din Cana Galileii Îl înduioşează, şi-i vindecă fiica. Într-o zi de sâmbătă o vindecă pe necunoscuta paralitică, cu trupul gârbovit de suferinţa celor 18 ani. Potoleşte frigurile soacrei lui Petru, înviază pe fiica lui Iair, vindecă o altă femeie ce avea o suferinţă hemoragică, iar la fântâna lui Iacob stă de vorbă cu acea „străină de neamul iudeilor“ despre „apa cea vie“ şi îi descoperă taina mântuirii viitoare.

Toate aceste fapte au fost răsplătite cu un devotament fierbinte și un curaj de neclintit, aşa cum putem observa din paginile Sfintei Scripturi. În miile de paşi care se purtau pe toate drumurile după Iisus, erau şi paşii sfintelor femei. Între miile de ochi care Îl contemplau cu ardoare erau şi ochii lor. Între miile de urechi care „auzeau“ cu adevărat, erau şi ale lor. Se regăseau şi îşi potoleau setea de veşnicie, ele, care erau mai aplecate spre cele ale spiritului mai mult decât toţi. Îşi potoleau setea prin cuvântul Cuvântului, iar foamea prin glasul blândului păstor.

Când trădarea şi-a pus pecetea sărutului pe faţa lui Iisus, întristarea acestor femei a fost mai mare decât a tuturor. Când sentinţa nedreaptă L-a dat morţii, ochii lor au devenit izvoare de lacrimi. Inimile lor au fost frânte de durere la obtuzitatea spirituală a contemporanilor care L-au răstignit pe Cruce pe Împăratul Cerului.

Din acest moment, în clipele de confuzie interioară şi spaimă exterioară a Apostolilor, paşii lor nu au încetat întru urmarea Domnului. Au devenit mironosiţe! Au urmat pilda femeii care vărsase pe capul şi pe picioarele lui Iisus şuvoiul fierbinte al lacrimilor sale şi parfumatul mir de nard. Când Iisus a fost coborât de pe Cruce au dat şi ele ajutor, pentru ca înmormântarea făcută în grabă să fie după cuviinţă. Ele au fost cele care au luat de pe cap podoaba infamiei unei lumi căzute în abisul păcatului – cununa de spini. Nu L-au părăsit nici după depunerea în cripta cea rece, ci au rămas cu ochii plânşi în rugăciune. Toate accentele duioase şi răscolitoare ale Prohodului Domnului atunci s-au născut. Când întunericul şi umbrele nopţii au pus stăpânire pe împrejurimi, s-au îndepărtat, dar cu un singur gând şi cu o singură făgăduinţă: să se întâlnească tot acolo, după trecerea acelui Paşte trist, ca să desăvârşească, după cuviinţă, ungerea Trupului cu miruri şi aromate. Dar, mergând acolo iarăşi, cu ochii arşi de plâns, ele au aflat vestea Învierii, iar întristarea lor s-a transformat în bucurie.

Aceste sfinte femei nu au numele de „purtătoare de mir“ doar pentru că, în dimineaţa aceea, au mers la mormânt după datină. Acesta era doar actul de încununare al frumoasei şi duioasei lor slujiri. Adevărata misiune au început-o la prima binecuvântare a Mântuitorului, la momentul convertirii. Iar cugetul lor nu s-a lăsat niciodată înşelat de trădări şi lepădări. Devotamentul lor a fost divin şi admirabil, iar Mântuitorul l-a răsplătit cu vestea Învierii.

Aşadar, femeile mironosiţe sunt modele perene. Modele ale feminismului “civil” au fost şi vor mai fi, accente peiorative la adresa femeilor care trec pragurile bisericilor pentru a primi binecuvântarea casei, a familiei lor, vor mai fi, încercări de defeminizare şi de abrutizare a rolului femeii în societatea universală, camuflate sub mantaua unor idei egalitariste nefireşti, de asemenea, vor mai fi, însă toate vor trece, iar exemplul uneia dintre cele mai importante valori creştine şi sociale – devotamentul – va rămâne veşnic viu. Iar acest model este ofeit curat de sfintele femei.

          Cine este devotat crezului său sfânt este devotat şi familiei şi societăţii în ansamblu.

Devotamentul feminin faţă de Mântuitorul a continuat şi peste veacuri, înfruntând tarele trecutului dar şi accentele “modernismului” care contestă bazele morale, culturale, chiar fiziologice, uneori, ale misiunii femeii în societatea recentă. Neatinse de duhul nefirescului, generaţii de femeii creştine au călcat cu sete duhovnicească pardoseala sfintelor biserici, au tocit pragul sfintelor locașuri. Femeile creştine din totdeauna şi de azi depăşesc prin atitudinea lor frustrarile obsesivă ale unor mişcări feministe care vor să impună ca model femeia-bărbat. Nu trebuie să uităm ca adevărata egalitate, egalitatea morală, își are originile în Biblie. Primul semn al respectului şi egalităţii fireşti a fost pus chiar de Mântuitorul Hristos (Galateni 3, 28).

Cu devotament adânc, femeile creștine de atunci și de aievea rămân purtătoare ale mirului bunei-cuviinţe, iar Biserica cinstește femeia pentru rolul fundamental pe care-l are în societate. Ele dau viaţă unor noi generaţii. Sădesc în sufletul micuţilor darul primei rugăciuni, fiind primii profesori de religie ai casei. Le conduc, pentru prima dată, braţul în semnul crucii, se roagă la Dumnezeu pentru fiii lor ajunşi la maturitate, spre a primi binecuvântarea căsătoriei sub cupola Altarului. Înviorează trăirea creştină şi, asemenea mironosiţelor, nu-i lasă pe cei adormiţi în moartea uitării. Toate aceste fapte sunt dovada devotamentului de nezdruncinat. Urmaşele Evei sunt exemplu de trăire în credinţa Mântuitorului, de luciditate spirituală, de dragoste faţă de aproapele.

Pentru toate acestea, Biserica, asemenea Mânuitorului, cinsteşte mironosiţele de atunci şi mironosiţele de astăzi, purtându-le permanent în rugăciunile sale.